Arhive blog

Crimă cu premeditare


Loica, ochii două flăcări vii sub părul negru-taciune și pielea oacheșă. Să tot aibă 23 de ani. Căsuca lui, din lemne și pământ, cu o sigură încăpere afumată, e așezată la marginea satului. Ograda îi e plină de copii, murdari de abia li se văd ochii și cu o claie de păr încâlcit în cap. Afară, la ceaunul de la colțul casei, Rita, mestecă mereu cu o lingură de lemn într-o fiertură, bombanind cuvinte de ea știute. În coadele ei negre, împletite cu panglici rupte din haine vechi, colorate îi e înfiptă o floare roșie, de mușcată, să îi poarte noroc. Lumea povestește că e vrăjitoare dar nimeni nu a văzut-o făcând ceva rău.
– Mo, hai încoace!
– Ce vrei, fă!
– Hai, cand își zic!
Loica se duse ascultător deși vorbele îi fuseseră aspre.
– Auzi, saptămâna viitoare sunt Sânzâienele și vreau să descânt, să avem noroc. Du-te la conac și adu-mi niste buruiene ca astea!- îi arătă ea două fire cu flori galbene și albe.
– Fă, ești nebună? Cum să mă duc? Dacă mă prinde straja?
– Te duci noaptea, târziu. Nu te bagi în ocol și nici în castelul lor. Când intră luna în nor, te apropii de zid și acolo o să vezi niște tufe. Îmi iei și-mi aduci acasă. Le-am zărit eu, când m-a chemat boieroaica a bătrână să-i descânt de diochi.
Noaptea, când tot satul s-a culcat, în liniște deplină, Loica se strecură ca o umbră subțire pe lângă garduri. Luna luminează ca ziua și totul sclipea  pudrat cu argint. Ajunse în parc și se furișă spre ziduri. Găsi tufele de buruiene. În depărtare auzi un câine lătrând și sângele îi îngheță în vine. Plutea pe cer un talger roșu și risipea umbrele. Auzi un pocnet scurt de vreasc și simți fierul rece al unei arme împungându-i coastele. Manunchiul de buruiene îi căzu, rispindu-se alb-galben. Cu o lovitură scurtă și un ordin răstit, fu împins de străjer, spre porțile negre ale conacului. Loica tremura.
– Lasă-mă să plec. Nu am făcut nimic.
Străjerul păru să nu audă vocea lui rugătoare. În urma lor, poarta cea neagră, din fier forjat se închise cu un sunet metalic, greu.

Bate soarele printre ramuri și căldura se ridică, unduind peste lanurile de la marginea satului Coplean. Satul, făcuse parte din domeniul Ciceului și pe la 1500 i-a fost dat ca dar, de către Matei Corvin, lui Ștefan cel Mare. Cincizeci de ani mai tarziu, Copleanul e desprins de acest domeniu, de regele Ferdinand și este dăruit pe rând unor nobili, până când ajunge în stăpânirea familiei Haller.
Pe ulițele tivite cu iarbă de mătase verde și troscoțel, câte un vânticel stârnește colbul. Nici țipenie de om. Toți sunt la lucru, pe câmp. Căsuțele țăranilor, flăcărui albastre către cer, înalță acoperișuri de paie ori sindrilă. Ici și colo, câte un câine latră plictisit iar din curți se aud glasuri vesele de țânci ori câte o bătrână îngrijorată își caută nepoții. La capătul ulicioarei începe parcul. Castani, plopi, stejari sunt aliniați îngrijit și atât de înalți încât, dacă te urci în ei, poți vedea până departe, în zare, la Dej ori chiar mai departe, în inima Transilvaniei. Dincolo de parc, se zărește silueta grațioasă a unui frumos așezământ, ce te face să te oprești cu admirație în fața lui.
Castelul cu scoici, râde în lumină, cu coloanele sale impozante și cu minunatele sculpturi, în formă de scoici deschise, așezate deasupra feresterelor și ușilor de piatra alb-crem. A fost înălțat pe la 1700 din porunca lui Ioan Haller, devenit principe al Ardealului. Cu dragoste de locurile acestea voia să lege numele familiei, de cel al ținutului acesta, înconjurat cu culmi domoale, păduri foșnitoare și curgerea șerpuită a Someșului. Treizeci de ani au lucrat meșterii cei iscusiți, până l-au terminat iar apoi, ca o nestemată, ca o podoabă de mare preț și-a scos la iveala strălucirea. Și pentru ca nimeni să nu mai facă unul asemănător, principele a ars documentele ce spuneau ceva despre arhitect. Trebuia să fie unic. Era locul unde groful locuiește cu familia și unde se dau minunate recepții. Când vin trăsurile, de umple curtea din spate a castelului, se aude o muzică divină și râsete, clinchete de cristale și argintărie. Uneori, prin ferestrele deschise se zăresc siluetele grațioase, înveșmântate în mătăsuri, ale unor doamne alese, ce plutesc în pași de dans înclinându-se spre domni în costume negre. Țăranii privesc de la distanță, ca la spectacol, încântați de muzica ce răzbate până la ei. Au și ei muzica lor, când se adună la clacă ori la șezătoare dar asta e altceva.
Groful cel tânăr, ce stăpânește acum castelul, Alradi Ferencz, e un bărbat uscățiv, cu mustăți largi, și părul de culoarea alunei. Ochii săi, de culoarea oțelului aruncă priviri tăioase. E un om aspru si neândurător cu supușii, nedrept și disprețuitor cu țăranii. E plin de ură față de români și de țigani, deopotrivă. ” Niște împuțiți!” spunea el mereu, cu o grimasă plină de dispreț, întipărită pe obraz. Parcă tatăl său era din alt aluat.

– Lele Anica, auzit-ai ce ispravă o pățît Loica?
Femeia se opri în poartă. Aruncă o privire îngrijorată peste umăr și așezându-și năframa bine se întoarse către vecina sa.
– D-apoi ce tuluai Doamne, ce o pățât?
– S-o dus la conacul grofului, noaptea și l-o prins straja. Bietul de el! L-o bătut de l-o lăsat mai fără suflare.
– Amărâtul! Și amu unde-i?
– Zace azvârlit în șant. Hai să trimetem bărbații, să îl ducă acasă.
Sătenii îl luară pe brațe pe Loică. Abia sufla. Îl aduseră în ograda în care, Rita îl aștepta plină de îngrijorare. Plecară sătenii lăsând în urma lor bocetele tigăncii. Femeia îl ridică cu greutate și îl duse în odaie. Țâncii începură să scâncească iar lacrimile lor de copii speriați, văzându-și părintele zăcând, își făcură drum pe obraz, împletindu-li se cu mucii.
Rita îl oblojea deja și bolborosea pe limba ei, cuvinte neânțelese. Se uita din când în când cu ură spre castel. ” Da-o-ar Dumnezeu și flăcările iadului, să nu mai rămână piatră pe piatră și scoică pe scoică, din castelul cela! Niciodată să nu mai stea întreg, în picioare și groful, cu tăt neamul lui, să ajungă la pustiire !” Două săptămâni a zăcut Loica în pat, dormind pe pântece, să i se vindece rănile de pe spate și să i se prindă la loc pielea sfâșiată de bici. Două săptămâni, zi de zi Rita fierse o zeamă neagră și se furișa spre parcul castelului, stropindu-i colțurile zidului ce îl împrejmuia. Apoi, într-o zi de târg, Loica și ai săi o porniră spre oraș și duși au fost, fără să se întoarcă în urmă. Sătenii s-au obișnuit repede și uneori femeile mai cleveteau că ar fi fugit de frica grofului, ce aflase câte ceva despre puterile Ritei, de la bătrâna sa mamă.
Abia plecă Rita și groful avu un cumplit accident la vânătoare care era cât pe ce să îl coste viața. La scurt timp, unul dintre copiii săi se îmbolnavi grav. Bătrâna lui mamă fu gasită țeapănă în camera ei, o săptămână mai târziu. Nenorocirile păreau să se țină lanț și nimic nu mai mergea ca înainte. Sătul de dureroasele încercări ale familiei, groful hotărî să se mute în altă resedință, departe de aceste locuri și vându moșia unui văr de-al său. Trei generații de grofi trecură prin castel. Atât de cald și de senin din afară, în interior era apăsător ca o piatra de moară. Fiecare generație îl restaurase încercând să-i de măreția de odinioară însă de fiecare dată, se întâmpla ceva și renovarea nu se mai termina. Toată lumea știa și vorbea cu teamă de blestemul țigăncii.

Locatarii de acum ai Castelului cu scoici, sunt doi nobili scăpătați. Contele e un împătimit al jocurilor de cărți. Risipise tot ce avuse și se stabilise aici, cu mama sa. Uneori lipsea cu zilele, călătorind cine știe pe unde îl purta viciul său. Sărăcia cutreiera saloanele și încăperile, rânjind din camerele părăsite, cu mobilerul vechi și covoare tocite. Zecile de slujitori și slujnice de altă dată, erau doar o amintire. Ca să aibă mâncare pe masă, batrâna contesa chema femeile din sat, din când în când. Uneori mai ștergea singura de praf, vechile tablouri ori minunatele fresce, ce decorau cu mare artă candva, interiorul. În unele încăperi păienjenii lucrau harnici, țesând fine pânzeturi, care strecurau razele soarelui, în zilele senine. Ofta a neputință și a tristețe că fiul ei, se dovedise atât de slab în fața pasiunii sale nesăbuite și era în stare să vândă tot, pentru a mai putea juca. În casă, singurul ajutor permanent era Jani, un țigan ce se aciuase de ceva vreme acolo și nu avea mari pretenții. O masă caldă și niște schimburi. Acesta curăța curtea de buruieni și hrănea animalele. Făcea multe treburi gospodarești și știa mersul lucrurilor. Jani, o urmărea uneori pe bătrână cu priviri iscoditoare. Așa descoperi că, din când în când, contesa se închide în camera sa, cerând să nu fie deranjată. Dintr-o nișă ascunsă cu dibacie după un tablou, scotea o cutie de fier, cu niste încrustații deosebite și o deschidea cu o cheie ce o ținea ascunsă, într-un buzunar cusut sub fustă. După ce se uita în casetă, scotea niște scrisori îngălbenite de vreme. Le ducea la piept rămânand cu ochii pironiți în perete și gândurile pierdute. ”Uite a dracului babă. O fi având ceva povești de dragoste ori scrisori de la vreun iubit. Dar dacă acolo are o comoară? Dacă ține sub cheie ceva parale, ascunse de cartoforul de ficioru-so?” Gândurile lui Jani, lucrau febril și de fiecare dată când dădea ochii cu batrâna încerca să nu o privească direct în ochi, temându-se ca nu cumva aceasta să îi citeasca intențiile necurate. ”Trebuie sa pună mâna pe comoară. Nimeni nu se îmbogățește muncind. Nici baba nu și-a câștigat banii prin muncă. D-apoi eu, un amărât?” Zilele treceau și Jani nu găsise soluția până când, într-o zi, contele anunță că pleacă pentru câteva zile la Cluj. Rămas singur cu contesa, Jani făcea planuri. Să o atragă undeva, să o țină încuiată. Dar cum să facă asta? Cea mai mică banuială că ar fi făcut ceva necurat îl va trimite la temniță. Începu afară o vreme grea. ”Parcă și vremea ține cu mine!” O ploaie cu tunete și fulgere ce cutremurau pământul. Se însera și pe o asemenea vreme nu umbla pe uliță nici țipenie de om. Singura lumină ce răzbătea prin întuneric era cea din salonul contesei. Jani se duse și bătu cu putere în usă. Aceasta nu îl auzi din cauza tunetelor. Încercă clanța și văzu că baba uitase ușa descuiată. Se trezi în mijlocul încăperii și se apropie pe furis, de fotoliu în care aceasta stătea, cu privirea pierdută si scrisorile risipite în poală și pe podea. Nu avea nimic la îndemână și tâmplele bărbatului i se zbăteau nebunește. Nu mai putea da înapoi. Dintr-un salt fu lângă ea. Își încleștă degetele în gâtul ei, ca un colier. Nu vedea nimic. Auzea gemetele ei disperate. Simțea zbaterea femeii, tremurul trupului ei slab și osos. Sub degetele lui ce presau cu sălbăticie carnea auzi o ușoară pocnitură. Femeia scapă caseta din brațe și rămase cu privirea cascată a uimire și gura larg deschisă, spre ultima fărâmă de aer. Se terminase. Viața îi zbură ca un liliac dintre dantelăriile negre ale rochiei ei grele. Jani se uită în jur. Timpul deveni cețos și greu. În sacul pe care il aduse cu el, vârî tot ce găsi de valoare. Îi scoase femeii bijuteriile de pe degete, smulse cerceii din urechi, punguța de piele cu un pumn de galbeni, mai căută ceva argintărie și ieși. Bătrâna privind sprea neant îl îngrozea dar acum, avea bani! Era bogat! Luă o torță și urcă în podul plin de mobile și haine vechi. O aruncă într-o stivă de haine și când fu convins că s-au aprins o lua la fugă, făcându-se nevăzut. Fulgerele și tunetele brăzdau noaptea, prin furtună.

haller3

Sursa foto: aici

”Arde castelul! Săriți!” Se auziră voci în noapte și sătenii priveau îngroziți vâlvătaia. Ajunseră în curtea conacului și găsiră ușa deschisă în larg iar pe contesă moartă. Trupul îi era cald încă, așezat pe scaun iar mâinile în mănușile vechi, de dantela neagră, rupte pe ici pe colo, atârnau inerte pe langa corp. Sătenii erau speriați de gozăvia ce li se arăta ochilor. Nu mai auziseră să fi fost în sat vreun omor, până atunci. Jani, țiganul ce îngrijea de castel, dispăruse înghițit de beznă și de furtună. Târziu, spre zori, ploaia se opri și în același timp oamenii reușira să stinga focul. Conacul era distrus. Peste ruinele fumegânde, calde, se ridica o respiratie grea. ”Întreg neamul să ajungă la pustiire!„ Femeile șoptea speriate făcând-și cruce!

haller

Sursa foto: aici

Blestemul Ritei i-a ajuns și i-a pustiit. Ani de zile groful s-a chinuit să renoveze conacul iar venirea comuniștilor l-a scăpat de o  grijă. A fost alungat și în conac a funcționat cu mândrie sediul CAP-ului până când, o nouă rotire a istoriei i-a alungat pe comuniști. A fost abandonat în timp ce urmașii grofului încercau să îl reia. Singur, pustiit, Castelul cu scoici stă și acum, cu fața în lumină. Fără acoperiș, cu iarba crescîndu-i pe înălțimile zidurilor, fără uși și ferestestre. Și mărețul parc  a dispărut de parcă nu ar fi fost acolo niciodată. La fel și zidul împrejmuitor și turnurile de apărare. Dacă treci pe lângă el, privești cum stă cu mândrie, o marturie a unei istorii de secole, ducând cu el mai departe poveștile unor familii și blestemul țigancii. ”Să nu mai stea piatră pe piatră!” Doar ici și colo, câte o minunată scoică deschisă, sculptată în piatră cu măiestrie ca un cântec mut, se ridică deasupra ferestrelor.

Pe cei care au mai postat pe aceeași temă, Crima cu premeditare, îi veți găsi în tabelul lui Psi.

Imperiu Lalelei- Poveste din Cafeneaua turceasca


Una dintre vechile si indragitele povesti ale OrientuluiButton CT, transmisa pana azi, este, cum ar putea fi altfel, una de iubire. Prin anii 1200, pe vremea Imperiului Otoman,Osmanlı İmparatorluğu, un tanar print, Farhad se indragosteste de o tanara fecioara Shirin (dulce- in limba kurda). O pasiune puternica ii mistuie pe cei doi. O iubire imposibila. Tanara fusese promisa altui barbat.

Asa incepe povestea, o poveste cu parfum oriental, care continua si azi. Va invit sa o urmariti, savurand un ceai, in Cafeneaua Turceasca.

vanatoare de legende cu haiduci


Dimineata de februarie. Echipa de la radio isi propuse sa faca doua emisiuni, la tara, vanad legendele locale si folclorul. Lasand in stanga drumul spre Baia Mare, masina  greoaie de teren intra pe un drum asfaltat, printre dealuri si livezi.

In satele comunei, cu cat se departau de oars, casele erau din ce in ce mai mici. Case batranesti, albastre, cu acoperis de sindrila, erau tot mai dese. Retraiau iluzia unei intoarceri in povestile bunicilor.  Nametii mari, cat casa, carari prin curti, fantani cu cumpana, batranei cu fete senine, imbracati modest dar cu suflet cald si cu zambet pe buze. Primarul comunei, le povesti ca intr-un sat apropiat traieste un batranel, are vreo 90 de ani, si sigur le-ar putea da detalii despre haiducul Pintea Viteazul. Intr-un decor de basm, trecand pe sub poalele unor paduri incarcate de povesti si de legende, pe niste drumuri neasfaltate dar inghetate, au ajuns la Magoaja.

Badea Niculae era prin curte sa taie niste lemne cu toporul. Nevasta ii murise de mai multi ani, copii nu avea si isi chinuia batranetile singur.  Un caine batran se ridica agale sa ii intampine pe musafiri. Nu se obosi sa latre. Dadu din coada cu prietenie si supunere. Batranul ii zari pe musafirii nepoftiti. Dana si Maria, inarmate cu reportofoane, erau pregatite sa asculte povestile mosului. Erau sigure ca fiind cel mai batran din sat, el le va oferi date despre haiducul Pintea, care se nascuse in acolo. Unde poti afla cele mai sigura si mai pitoresti informatii decat acolo, cat mai aproape de sursa.

Despre acest personaj de legenda, cele doua jurnaliste citisera pe internet, ca s-a nascut la Magoaja in 1670. Se numea Grigore Pintea si era fiul unei familii din mica nobilime. Impresionat de nedreptatile si de greutatile familiilor simple, Pintea isi face apartitia prin Codrii Maramuresului, prin 1694, in cativa ani isi formeaza o ceata de flacai cu care haiduceste, pradand nobilii si impartind prada saracilor. Numeroase legende si balade circula prin Maramures, Lapus, Salaj, zone pe unde haiducul isi cauta refugiul sau dadea cate o lovitura. Fetele asteptau sa auda legendele acestea de la batranel, ce anume ii povesteau parintii si cum s-au transmis ele, de la o generatie la alta.

–          Noah, zua buna! Haidati dara inlontru.

Tinerele il urmara pe batran, ascultatoare. Camera era modesta. Un pat de lemn cu strujac de paie peste care erau pus in loc de saltea, perne, acoperite cu o patura din lana de oaie era locul in care mosul se odihnea noaptea. Dezordinea din casa era oarecum scuzabila si cele doua incercara sa faca abstractie. O cosarca din nuiele impletite plina de porumb pentru desfacat, zacea langa pat. Pe jos, in loc de dusumea, era lipit cu lut. Masa delemn si niste scaune cum numai la muzeu vazusera, trona in mijlocul casei. Niste blide de lut, puse unele peste altele, inconjurate de coji de paine si firimituri. O pisica se scarpina de zor de purici ceea ce le atrasa atentia jurnalistelor.

Batran singur- foto : Dan Moldovan

Batran singur- foto : Dan Moldovan

Batranul arunca doua lemne pe foc si cativa coceni de porumb. Fumul sobei din caramida lipita cu lut- cine stie cand fusese curatata- il invalui. Se indrepta spre fete si se aseza si el pe un scaun, gata de discutie. Chipul sau brazdat, parul alb, mainile noduroase completau statuia vie a unui taran care a muncit si a suferit o viata de om.

–          Apoi dara cum die ati vinit pa la mine?

–          Stiti, vrem sa facem o emisiune si avem nevoie de niste date. Ne-am gandit ca poate dumneavoastra stiti cate ceva despre Pintea.

–          Care Pintea?

–          Despre haiducul Pintea Viteazul.

–          Aha. Apoi stiu cate ceva.

–          Asa.- Ele isi pornira aparatele asteptand ca mosul sa povesteasca.- Povestiti-ne.

–          Ce sa va povestesc?

–          Cum a fost cu Pintea Viteazul.

–          Aha. Cu Pintea Viteazul? Noah, apoi hai sa va povestesc cu Pintea Viteazul, futu-i mama lui.

Fetele facura fete-fete.

–          Dar stiti cate ceva despre el?

–          Stiu. Cum sa nu stiu despre Pintea Viteazu. O fost on haiduc.

–          Dar de unde stiti despre el?

–          Noah cum di unde? Di la scoala. Am cetit intr-o carte.

–          Dar ceva legende nu stiti?

–          Stiam ceva dar acum nu-mi mai amintesc. Dar stiu ca ceva am cetit la scoala despre Pintea Viteazul.

Dezamagirea se citea pe obrazul fetelor. Mosul nu stia mare lucru, decat vagi amintiri de la scoala, nimic interesant.

In cele din urma il lasara pe batran, cu singuratatea lui, in satul dintre dealuri, acolo unde legendele unui tanar care s-a ridicat din nobilime pentru a-i ajuta pe cei napastuiti, mai plutesc in aer, sub poale de codru. In padurile din Tara Lapusului si a Maramuresului, odihnesc urme ale existentei acestui viteaz. Pereti de piatra in care sunt sculptati Pintea si vitejii lui, acoperite de muschi, locuri care ii poarta numele, carari pe care se mai aude nechezat de cai si miros de praf de pusca. Ecoul e puntea dintre trecut si prezent. Soarele asfinteste dupa dealuri scaldand padurile desfrunzite in  umbre rosii, bune sa ascunda privirile aspre ale fiarelor salbatice, mai indraznete la ceas de seara.

povestile sufletelor pereche


Mitul androginilor a rezistat peste secole. Fiinta umana, cautatoare, calatoare isi cauta mereu perechea. E atat de rar sa o intalnesti. Dar ce te faci cand afli ca perechea ta e casatorita sau casatorit? Am doua povesti in seara aceasta. Voi aveti rolul de judecatori sau de jurati. Cum va place. Trebuie sa-mi spune-ti care dintre cele doua perechi au procedat corect. Poate amandoua, poate niciuna. Nu vreau sa va influentez.

Dana e o bruneta frumoasa, tanara, are un sot si o fetita minunata. E o relatie de casnicie obisnuita. Intr-o seara, Dana cu sotul ei, ies la un local renumit prin faptul ca aici vin multi artisti si se canta life, muzica de calitate. In timp ce stateau de vorba, alaturi de cativa amici, ea il vede pe el, un tanar inalt, brunet, cu ochii negri si umezi, cu parul in plete lungi, parca coborat din poeziile lui Eminescu. Dana a ramas fascinata cu paharul de vin in mana si cu ochii la Florin. El rafinat si elegant, respirand misterul acela pe care il degaja unii artisti in jurul lor. O vede pe Dana ca se ridica de la masa, dupa ce l-a fixat cu privirea vreo 15 minute si vine direct spre el. II intinde mana cu caldura si cu un zambet radios pe figura.

–         Buna seara! Sunt Dana. Nu stiu cine esti dar simt ca te cunosc de cand lumea, din alte vremi. Poate o sa ma crezi nebuna ca iti spun acestea. Am senzatia ca esti sufletul meu pereche. Uite, ai cartea mea de vizita. Te rog sa ma suni. Simt ca trebuie sa stam de vorba.

Dana se intoarse la masa, langa sotul ei. Acesta era oarecum intrigat. Nu o mai vazuse pe Dana facand asa ceva si astepta o explicatie. Simtea ca e un moment penibil, mai ales ca totul se desfasurare rapid, sub ochii prietenilor.

–         Cine e? E cineva cunoscut?

–         Da. E sufletul meu pereche!

–         Il cunosti demult?

–         Nu. Acum il vad pentru prima data. Dar stiu ca e el. E barbatul visurilor mele.

Sotul se inrosi. Ii ceru sa plece acasa. Evident ca s-a suparat cumplit. Atat de usor poate iesi cineva dintr-o relatie? Doar nu e o fetiscana flusturatica sa isi poate permite sa flirteze cu oricine! In ziua urmatoare Florin o suna. Simti ca avea si el un rol in toata povestea. S-au intalnit. Parca erau in momentul in care reluau o poveste lasata nu demult iar acum totul decurgea firesc. Asa cum spusese chiar ea. Parca se stiau de cand lumea. Dupa scurt timp Dana s-a despartit de sotul ei iar Florin a devenit cel mai fericit indragostit. Nu a crezut niciodata ca iubirea vietii lui va aparea asa dintr-o data. I-a cantat cu dragoste, “si stii tu cine, te-a mai purtat prin nori. Si stii tu bine cin’ te-a visat in culori”. In scurt timp, Dana si Florin s-au casatorit. Au avut o nunta ca-n povesti, intr-un decor de poveste, la un castel medieval. Sunt un cuplu deosebit. Cand ii vezi stii ca s-au nascut unul pentru celalalalt, parte a aceluiasi vis, al aceluiasi trup, puternici si frumosi. Trecutul, viitorul, timpul? Pentru ei, bucuria de a trai, de a se fi cunoscut este cel mai mare dar pe care l-ar fi putut primi. Si sunt fericiti si impliniti.

* **

Cand Dan a cunoscut-o pe Sorina, un curent i-a trecut prin tot corpul socand fiecare celula. A venit la intalnire din curiozitate si in cautarea unui refugiu de o relatie monotona, din care lipsea sarea si piperul. Ea nu a fost foarte impresionata la inceput, ba chiar se gandea sa nu vina la intalnire. Dar s-au vazut, au stat de vorba o jumatate de ora. S-au despartit cu promisiunea unei revederi. Dupa 5 minute, el o suna cu glas emotionat.” Cred ca m-am indragostit de tine. Sunt asa de emotionat incat imi tremura genunchii”. In secunda aceea, ea a inteles ca va fi inceputul unei relatii speciale. L-a iubit din acel moment, pentru sinceritatea cu care si-a exprimat gandurile. Apoi l-a iubit pentru toate gandurile lui si pentru omul in sine. Gandeau la fel, se completau, se intelegeau din priviri. O dragoste, o relatie fascinanta, o pasiune intensa. Ea era singura de mai multi ani. El casatorit. Ea a acceptat compromisul acesta, in numele dragostei pentru el. Nu ieseau impreuna, dar se vedeau des. In schimb el iesea cu sotia si cu gandul la cealalta. Concediile le facea tot cu consoarta si abia astepta sa se intoarca acasa. Ar fi dorit ca intr-o lume ideala lucrurile sa fie altfel. Dar simtea ca apasa greu pe umeri responsabilitatea familiei actuale. Era ingrijorat de felul in care va fi perceput de altii, de rude, chiar si de copii. A avut grija mereu sa se poarte exemplar iar acum, ce exemplu le va da el? Ii va face sa sufere. Nu dormea noptile. Se gandea. Cel mai bine ar fi ca ea, sufletul lui pereche sa nu mai fie singura. Atunci, poate ca si el nu se va mai gandi atata la ea. Ii ceru sa isi caute pe altul. Sorina se supara si plangea de fiecare data. Apoi, intr-o zi, ea a inteles ca ducea in suflet o povara grea. S-a indragostit de barbatul altei femei. A plecat, cu sufletul sfaramat! Iar el, a devenit un om cu inima de piatra. Dar a ramas alaturi de ai sai, pentru a le fi aproape. Nimeni nu stia mai bine decat el cata durere aduna in fiecare zi pentru ca a facut totul ca sa o indeparteze. Poate ca intr-o alta viata va sti ce sa faca, sa fie alaturi de ea. Ar fi preferat o laguna albastra in care sa fie doar ei doi. Dar visele dispar in zori. De fiecare data cand priveste cerul, ochii lui se umbresc si se gandesc la zarile care o ascund pe iubita lui. In ce colt de lume o fi ratacind oare?