Arhive blog

Mata Hari sau intrigi jurnalistice (2)


Ședința de redacție începu la ora șase după amiază, cu punctualitate. Biroul, redacția, toate erau în încăperea mică, de vreo 30 de mp ocupată de câteva birouri, scaune și trei calculatoare. Dana bifa în agendă subiectele deja abordate.
– Oana, spune-mi te rog ce ai pe social.
– Păi am fost la familia aceea săracă de la Nima, ce dormea intr-o baracă muncitorească. Am făcut și fotografii. O să mă apuc de scris.
– Bine. Astept să văd când e gata, ce formă i-ai dat.
– Ajuta-ma numai să încep.
– Care e ideea principala?
– O familie cu șase copii trăiește, în condiții greu de imaginat, pentru secolul acesta.
– Ei, vezi! Ai inceputul. Construiește povestirea pe ideea aceasta și sună apoi la primăria arondată, vezi daca primarul știe ceva de soarta lor și la modul concret, ce poate ori vrea, să facă. Apoi, spune-mi ce i-ar ajuta pe oamenii aceștia, să iasă din starea în care sunt. Scrie întâi textul în agendă. E mai lizibil, ai o altă perspectivă asupra conținutului și pe urmă s-ar putea să mai ai nevoie de el.
– Da. E de ajuns daca are 2000 de semne?
– Dacă ai fotografii, da.
Dana trecu la Alexandru, care ședea într-un colț răsfoind în agendă. Îi plăceau descoperirile lui în lumea fascinană a satului care aduceau prospețime și inedit.
– Alex, ce avem azi?
– Am fost la Chiuiești. Primarul m-a dus la un bătrân. Să vezi ce poveste uimitoare are.
Dana zâmbi așteptând povestea uimitoare.
– Bătrânul Pavel are vreo 65 de ani, dacă nu mai mult. În sat i se spune ”americanul”. Oamenii nici nu îi mai spun pe nume. Pe vremuri, după război a fost plecat în America. Numai el știe prin câte peripeții a trecut, să ajungă acolo. L-a ajutat cineva. Ajuns acolo, a încercat să își găsească de lucru însă fără succes. În cele din urmă, a ajuns la o fermă și l-a rugat pe fermier să îl angajeze. Văzuse el niste oameni muncind pe câmp și s-a gândit că, poate e loc și pentru el. Fermierul a spus însă că are destui angajați și nu își poate permite să îl platească. Pavel nu s-a lăsat ori nu a înțeles prea bine. A zărit niște unelte, a pus mâna pe o sapă și a început să sape, spre suprinderea fermierului. ”Ți-am spus că nu am din ce te plăti!” ”Nu e nimic. Lucrez fără bani.” Fermierul se holbă la el, impresionat de hotărârea lui și l-a angajat pe loc. Nu mai văzuse pe nimeni atât de dornic să lucreze.
– Mi-a plăcut. E o poveste interesantă. Abia aștept să o văd scrisă. Scrie și despre felul în care este el văzut acum, în sat. Nu sunt mulți, cei de acolom, care să fi plecat departe și să se întoarcă. De ce nu a rămas?
– Mi-a spus ca americanii sunt cam bătuți în cap și nu le place rânduiala gospodăriei, ca la noi. Și-a făcut bani și s-a întors acasă.
– E o concluzie interesantă. A simțit că locul lui nu e acolo.
Ușa biroului se deschise iar directorul apăru în prag, însoțit de o tânără înăltuță, brunetă cu ochii vii.
– Buna seara! V-am adus musafiri- spuse el. Sau chiar mai mult. Ea este Ramona, noua voastră colegă.
Tânăra zâmbi și nu păru deloc stânjenită de faptul că era în atenția tuturor. Se prezentă singură și își căută din priviri un scaun.
– Ramona, spune-ne câte ceva despe tine. Eu nu te cunosc. Poți să aduci un CV, zilele următoare.
– Pai am 18 ani și sunt elevă la Liceul Industrial din Beclean. Și până zilele trecute am lucrat la Gazeta locală.
– Interesant. Te descurci și cu școala și cu munca?
– Da. După amiaza sunt liberă și am timp să scriu. Îmi place asta.
– O să vedem. Nu te deranjează să lucrezi cu noi? Până zilele trecute eram concurența ta.
– Nu. Deloc. Acolo, se pare că nu mai aveam loc iar șefii se purtau cam aiurea cu noi.
– Aha. Ai vreun subiect în vedere?
– Da. Câteva. O să le aduc mâine. Cum am discutat și cu Tudor, redactorul șef de la Cluj, pot veni de 2-3 ori pe săptămână la voi și să aduc materialele. Uneori chiar mai des, depinde ce am.
– Sunt curioasă să văd cum scrii și mi-ar place, să te poți integra ușor în echipa noastră. Suntem ca într-o familie și doresc o atmosfera placută la serviciu.
Dana o mai studie de câteva ori pe furiș. Nu era încântată de noua colegă. Avea ceva ascuns, fals în ceea ce făcea, în atitudine. O prea mare îndrăzneală pentru vârsta ei, prea mult spirit critic când personalitatea ei, nici măcar nu era finalizată. Ramona avea trăsături mai puțin delicate iar mâinile îi erau mari, cu încheieturi groase, cu o osatură puternică. Degetele lăcuite cu o ojă aproape neagră atrăgeau atenția într-un mod neplăcut. Părea mai matură decât cum ar trebui să fie o tânără la vârsta ei. Prea trecută prin multe și probabil prea versată. La 18 ani să ai deja experiența a două redacții și să îți atragi comentarii dure, din partea cititorilor criticați, replici cărora să le faci față, arătau deshis că avea de-a face cu un personaj, la care va trebui să fie foarte vigilentă.
– Ramona, știi că ziarul nostru are o politică editorială diferită? Nu scriem cu scopul de a lovi în oameni. Nu suntem ziar de scandal. Dealtfel, materialele vor fi verificate și abia apoi publicate.
– Da. Dincolo ni se spunea că un articol agresiv vinde bine ziarul.
– Așa o fi. Dar a scrie pentru a vinde, înseamnă prostituție de presă. Noi nu suntem agresivi. Trăim între oamenii orașului. După ce ziarul se închide, noi rămânem aici, între ei iar dacă i-am făcut rău vreunuia, nu ne iartă și nu ne uită vreodată. De aceea, eu țin foarte mult la asta și am rugămintea să ții cont și tu, în materialele tale. Nu vrem articole tendențioase.
Tânăra încuviință însă Dana simți o anume încordare în acceptul ei.

Reclame