Arhive blog

Dreptatea unde e? (3) (duzina de cuvinte)


Călătoria dură trei zile. În trecere s-au oprit la câteva castele ce le erau în drum, prilej numai bun de a vizita cunoscuții și vasalii soțului ei. Trecură de pădurea de paltini ce se legăna în adierea unei pale de vânt. Erszebet Szilagy, doamna lui Iancu de Hunedoara zărește de departe zidurile cetății Klausenburg. Privește cu încântare casele frumoase de la intrare și fiecare palat. ” Au trecut șapte ani de când țăranii dimprejur s-au înfrățit cu răsculații lui Doja, descuindu-le porțile cetății. Atunci orășenii au fost aspru pedepsiți. Le-au fost retrase toate privilegiile și ei au fost coborâți la rangul de țărani. A trecut vremea. Trebuie să spele cumva rușinea aceasta!” Trăsura se opri, întâmpinată de mesagerii magistrului . După o scurtă așteptare o porni din loc. Treceau deja pe uliți pietruite, printre case și parcuri, pe lângă biserici. În scurt timp se opresc din nou. Au 245881285-838052-1000_1000ajuns. Casa albă, aproape de mijlocul orașului era pregătită. Lăzile sunt descărcate și duse înăuntru. Doamna coboară în fața porții și își ia în primire casa, în care va sta o vreme. Paltoanele de călătorie sunt date unui majordom. Părul saten ce îi coboară pe umeri e eliberat de sub pălărie. Drumul nu i-a schimbat expresia feței. E încă o femeie frumoasă și poartă pe chip lumina aceea vie pe care o au fmeile care se pregatesc să aducp pe lume o noua viată. E ceva misterios acolo, o taină știută de ele și de Dumnezeu, doar. Pe sub poarta arcuită, pătrund într-un hol apoi, coridoarele o iau la stânga și la dreapta, urmând apoi laturile unui patrat ce închide o curte interioară. Doamna Ezsebet ocupă apartamentul de la etaj, cu geamurile ce dau spre ulița principală. Chiar în fața casei e o încrucișare de ulițe. De aici sunt doi pași până la piața mare și la Biserica Sfântului Mihail al cărei turn semeț străpungea văzduhul. E mulțumită de primire semn că gazdele și-au dat silința. Toate sunt pregătite, cămara plină de provizii. Dinspre bucătărie vine un miros îmbietor. După masă, se retrage în camerele sale. Oboseala drumului îi apasă umeri. Îngenunchează lângă pat cu mâinile împreunate și rostește o rugăciune. Se ridică și privind spre fereastră văzu că a început să ningă, cu fulgi mari și deși, cascade ce se prăvălesc din palachinul cenușiu al cerului. E iarnă deja și parcă înadins a așteptat ca alaiul să ajungă în cetatea Klausenburg. Îi lipsește jilțul ei din lemn de palisandru cu câte un pălimar încrustat de fiecare parte.  Focul arde blând și palid, în șemineu, cu vreascuri trosnind năuce. Își trase o pătură pe genunchi și închise ochii a visare. Se gândi la soțui ei, aflat acum cu oastea sub același cer înnorat, în frig. Apoi la copilul ei și la cel care va să vină. Adormi târziu, plutind printre gânduri și vise. Zilele ce urmară se scurg repede si la sfarsitul lunii lui făurar, când cerul era de sticlă și soarele mușca scrâșnind din dinți omătul, scâncetul unui prunc abia venit pe lume avea să sparie iarna.
– Cum se va numi, doamnă feciorul dumneavoastră?
– Mathias. Azi e ziua unui sfânt și îl rog astfel, să îi poarte noroc în viață, să îi dea sănătate, minte, putere și strălucire lui Mathias Corvinul.
Mare fu bucuria lui Iancu de Hunedoara când află că mai are un fecior, care să stea temelie neamului său falnic. Și pentru grija pe care orașul a aratat-o doamnei sale, câteva luni mai târziu, îi repuse pe oamenii lui în drepturi, aducându-i din nou la statutul de orășeni. Astfel a ajuns ca mândrul oraș Klausenburg sa fie primul oraș liber din Transilvania ” Transilvaniae civitas primaria”. Sfântul Mathias l-a proteja nu numai pe noul născut ci și orașul în care acesta a venit pe lume și i-a adus multe daruri, înlesniri și bunăstare.

***

Împarte aceelași apartament modest, de la mansardă, cu un coleg din Târgu Jiu, student la Jurnalism. Fiecare cu cămăruța lui. Bucătăria , o încăpere micuță, e folosită la comun și e, deseori, subiect de discuție privind curățenia ori meniul. De aceea se străduiește să gătească doar pentru el, când ”vecinul” nu are și el program. Olteanul, un băiat înalt, subțire, cu pielea oacheșă își prepară o supă de brânză, piesa lui culinară, de rezistență. Aromele stranii, ce vin dinspre ”atelierul plastic”, sunt tulburătoare, un motiv suficient pentru Matei, să stea încuiat în camera sa, cu un ceai leșinat și să studieze atent la cursul de Istorie medievală a Trasilvaniei. Încearcă să refacă legăturile cu ceea ce știe despre oraș. Pentru el, născut la Hunedoara, un alt oraș cu o istorie veche, Clujul îi pare o adevărată bijuterie. Uneori, se plimbă pe străduțele întortocheate din centru și se oprește să admire arhitectura, încercând să definească stilurile. Caută suflul palpabil obiectelor vechi vizitând bisericile vechi. Mângăie cu palmele pe lemnul negru al sculpturilor decorative și închide ochii. Parcă vede scenele medievale desfășurându-se sub ochii săi. Apoi se trezește din visare și o apucă pe altă străzi. Colindă curțile interioare ale caselor vechi și are senzația că acolo e ceva enigmatic. Răzvan râde de fiecare dată. Pentru el lucrurile sunt clare și parfumul de epocă al centrului istoric e doar o chestiune de nuanță.

La o petrecere studențească Răzvan discută plin de convingere 238986736-193856-500_500despre tenebrele politicii actuale. Matei e suprins de greutatea vorbelor și a informațiilor. I-a plăcut și după o săptămână devin buni amici. S-au mai văzut de câteva ori la o bere, pe terase. Într-o zi Răzvan i-a oferit cămăruța aceea, aproape pe gratis. Nu putea refuza. Banii de acasă sunt puțini și câteva luni, fără să plătească chirie sunt un dar nemaipomenit. Știe că din toamnă clădirea va fi pusă în vânzare, dar deocamdată, era gazda lor primitoare. Când a venit să își vadă cămăruța, se gândea la o cameră murdară prin ceva curte întunecată.  Fu impresionat însă de aerul ei cochet și de curățenia de acolo, chiar dacă era un spațiu mic. Traversară piața și Răzvan îi arătă un turn, cu cupola și ferestre rotunde.
– Îți place?
– Ce anume?
– Acolo locuim noi?
– În pod?
– E o mansardă. Alții ar plăti bani grei să stea acolo, mai ales pentru panoramă.
Mâna lui Răzvan era întinsă spre clădirea aceea, vis a vis de Librăria Universității, situată pe colț. Fiecare latură se desfășura pe o stradă. Remarcă de departe o îmbinare a mai multor stiluri arhitecturale, în care distinge cu precizie elementele baroce. E o constructie impozantă, ce dă culoare și sobrietate spațiului .
– E un hotel?
– A fost Hotelul Continental. Mai demult se numea New York. contibelulA existat chiar și o celebră cafenea literară, la parterul ei însă, vremurile acelea au trecut. Acum e doar un imobil ce așteaptă să fie preluat și renovat iar noi, fericiții care vor locui, în el, înainte de preluare.

O ciocănitură în ușă și Razvan anunță vesel.
– Ți-am dat palpitații? Am terminat. Vrei să guști ori faci pe fițosul?

Sursa foto: http://www.oldpostcard.hu

In Tabelul lui Psi îi gasiti si pe ceilalți care au scris in Duzina de cuvinte

Dreptatea unde e?


Greu an s-a dovedit a fi 1442 pentru valahi. Turcii sunt mai dornici decât altă dată să cucerească Europa și să ajungă cât mai departe. Mohamed al II-lea e de neostoit, în setea de mărire a imperiului se800px-Hun_corv2milunii și de noi bogății. În luna lui gustar, miroase țara a grâu și a sânge risipit. Plutesc în văzduh țipetele de moarte ale vulturilor și strigăte de bătălie, nechezat de cai și miros de pârjol. Mohamed a trimis în Europa cu optzecidemii de soldați și vrea să treacă peste Valahia și Ungaria. Cetatea Târgoviștei a căzut. Mai pot fi stăviliți turcii? Din frumosul său castel construit de tatăl, ce se înalță cu semeție către cer, cu turnuri și donjoane, Voievodul Iancu de Hunedoara e mai hotărât ca niciodată să își păstreze avuția și neamul. A adunat 25.000 de soldați și a pornit în întâmpinarea turcilor, ce urcau pe Valea Ialomiței, spre Pasul Buzăului. La începutul lunii lui răpciune, grea bătălie s-a dus acolo și otomanii au fost înfrânți, siliți să se retragă spre Dunăre, ca să scape cu viață. Mii d287px-Hrad_Hunedoara_(5)e cămile, cai, catâri, corturi, steaguri și lucruri de preț au fost luate ca pradă de râzboi de oștenii voievodului. Principesa Erzsebet aștepta veștile cu îngrijorare, în castelul de la Hunedoara. Zilnic, porțile castelului sunt deschise, pentru a lăsa să intre solii. E trecut de ora prânzului și principesa, o femeie frumoasă, cu trăsături fine, ieși din capelă. ”Domnul să-l aibă în pază, pe domnul meu!” își zise ea în gând. Însoțită de două doamne urcă la etaj, pe scara în spirală. În timp ce suia scările vede poarta deschizându-se și se opri. Au sosit vești. Pe poartă intră călăreți, însoțiți de cai încărcați cu desăgi și două căruțe. În capătul coloanei, zărește un grup prizonieri turci, trei tineri, abia trecuți de douăzeci de ani, în straiele lor ciudate. Li se citește pe fața durerea înfrângerii iar în ochii negri, umezi, o tristețe nemărginită. Zilele le sunt numărate. I se făcu milă de tinerețea lor risipită. Își mângăie pântecele, ce începea să se rotunjească. ”Copilul meu nenăscut încă, va trece și el prin asta, candva? Va trebui să leg viața lui de salvarea unor vieți, nu de risipire”. Porunci ca tinerii prizonieri turci să îi fie aduși înainte și urcă spre iatac să se odihnească puțin. Nu îi era foame. Grijile îi erau mai puține, de data aceasta. Privind de pe fereastra castelului, în soarele blând de toamnă, văzu plutind funigei. Zări pe câmp spinii înfloriți. ”O să fie o toamnă lungă și frumoasă! De s-ar termina razboiul…” O oră mai târziu coborî în sala domnițelor, așezându-se pe un jilț. Ceru să îi fie aduși ce trei prizonieri turci și un tălmaci. Voia să afle câte ceva despre locurile din care vin, despre obiceiuri si familiile lor. Doamna îi întreabă.
– Dacă de azi, nu ați mai fi soldați, ce știți voi a face?
– Mărită doamnă, știm să muncim. Eu știu să sap fântâni.
– Cum te numești?
– Hassan.
– Hassan. Vreau să facem un târg. Castelul acesta mare, frumos, e construit pe stâncă dar are un mare neajuns. Nu are apa. Are nevoie de o fântână. Dacă voi sunteți în stare să săpați o fântână și să dați de apă, o să vă cruț viața și vă eliberez, să mergeți unde veți voi.
Citi bucuria în privirile celor trei tineri, care se înclinară cu supunere și recunoștință, ducând mâna, în semn de salut, la buze, inimă și frunte. Se ridică apoi, nu înainte de a porunci li se dea trei încăperi în care să locuiască, să fie hrăniți iar de a doua zi să înceapă să sape fântâna castelului. Dacă voievodul ar fi fost în castel alta le-ar fi fost soarta.  Gândurile ei zburau deja în altă parte. De ceva vreme tot cumpănește dar acum a hotărât. Lucrurile sunt încă nesigure cu războaiele . Victoria aceasta nu e deplină. Turcii nu se vor lăsa înfrânți cu una, cu două. Vor reveni. Așa că, după întoarcerea domnului ei, îi va spune. Copilul său se va naște în siguranță. Se va duce la Cluj. A primit deja invitații și nobilimea din Klausenburg abia așteaptă să o primească. I-a fost oferită deja o casă în care să șadă, cu doamnele, slujitoarele și oamenii săi de încredere. Conta pe încrederea mai marilor orașului ce voiau să spele astfel din rușinea de a fi implicat în Răscoala de la Bobâlna. Apoi, drumul său va continua spre Buda.
***
Se așază la o masă și încep a roti ochii după fete și după chelner. Când sunt reperați, Răzvan ridică în sus doua degete, semn clar că vrea două beri. Un semn al victoriei, al unei misiuni împlinite. Două halbe aburite poposesc pe masă, în fața fiecăruia. În fața lor o reclamă le arăta un rege încoronat: ”Ursus, regele berii in România!” Atenția li se îndreaptă spre masa alăturată. Câteva fete vesele, genul cu mai puține fițe, fac schimburi de priviri interesate. După câteva chicoteli, s-au regrupat, invitându-i să își tragă scaunele la masa lor.
Răzvan e un tip amuzant și volubil. Ochii lui albastri, veseli, zâmbetul radios, expresia feței a uimire în fața unor lucruri noi, reacțiile lui spontane fac asistența să zâmbească. Atrage discuțiile de partea lui stârnind hohote de râs. Își scoate agenda lui de notițe și vorbind cu accent le explica fetelor ce consemnase.
– Bre, mă dusei azi la piață, colo șa, la Mihai Viteazu și cum vă zisei, văzui două mătuși care se oțărau una la alta. Nu pricepui eu mare lucru, din ce vorbeau. Una zise: ”și-o-ai de minune la lume!” Păi cum vine asta?
Fetele râd printre lacrimi. Tânărul le etalează colecția lui valoroasă de ardelenisme cerând explicații. Târziu, către miezul nopții se ridică să plece. Răzvan însoțit de o moldoveancă frumusică, studentă la litere, pleacă amuzându-și noua prietenă. Matei, conduse două fete până în Piața Cipariu și se întoarse pe jos acasă. O luă agale pe străduțe. Venind dinspre Bastionul Croitorilor intră pe strada Brătianu. E mereu încântat de farmecul acestor străduțe cu aer medieval și are senzația ca timpul s-a încurcat pe undeva. Se oprește în fata unei case vechi, Casa Aurarului. Admiră ancadramentul ferestrei si sculptura de deasupra ce înfățișa un potir. Un felinar vechi, împrăștie lumina slabă, gălbuie. Aude motorul unei mașini însă nu îi dă importanță. Prin geamurile coborâte manelele străpungeau liniștea nopții. BMW-ul albastru opri în dreptul lui și trei tineri coborâră râzând.
– Băi, ce faci tu aici?
– Nimic. Mă plimb. Merg spre casă.
– Spre casă, zici? Ia haideți, să vedem noi unde mergea!
Palma ce îl plesni peste cap îl făcu să se simtă umilit. Aplecă înainte capul, ca un recul al gestului violent. Un pumn în burtă îl lăsă fără respirație. Apoi unul în falcă. Pumnii veneau cu repeziciune, fără să poată riposta. Se prăbuși la pământ în timp ce, picioarele celor trei se dovedeau la fel de nemiloase. Își simțea toată carnea dureroasă și moale, ca gelatina. Auzea propriile gemete și icnetele de efort ale brutelor. Ar fi vrut să plângă. ”Dreptatea unde e?” Mai avu timp să audă o mașină intrând pe străduță. Ce trei se opresc brusc, sar în BMW-ul lor dispărând în noapte. Aude pași și femeia întreabă ceva. Nu înțelege și îi e atât de somn. Închide ochii.

Femeia cu naframa, din Bobalna- (desene pe asfalt)


S-a oprit timpul istoriei, in varful dealului cu Mausoleul de la Bobalna, monument ce aduce cinstire celor cazuti in Rascoala de la 1437, insa in satul de la poalele lui, viata curge ca un rau in clocot de parca mereu asteapta sa se intample ceva extraordinar. Satul are personalitatile sale puternice si evenimente de anvergura care i-au adus faima si i-au marcat existenta, fiind satul natal al lui Alexandru Vaida Voievod, politican ilustru si fost ministru de interne apoi de externe, in perioada interbelica. Tot aici locuieste un poet local, un tip visator si romantic, asa cum ii sede bine unui poet si care a chiar publicat volume de poezii. L-au lasat in umbra gazetele, pana cand, un incendiu ce i-a distrus casa, l-a scos din nou, din anonimat, pe acest modest si visator Don Quiote de Bobalna. Prin 1996, o televiziune a transmis in direct alegerile, de la sectiile de votare din comuna, eveniment foarte important, despre care s-a vorbit multa vreme in localitate, mai ales ca a venit special, sa ia pulsul istoriei si a vietii patriarhale, cunoscutul jurnalist si moderator Mihai Tatulici. Oamenii de aici au sangele fierbinte, al celor ce au luptat pe deal, impotriva stapanirii habsburgice.Seara de seara, barbatii se intalnesc la bufet, comenteaza filmele, despre politicieni si mondenitatile locale. Si au Doamne, ce povesti si dezbate, cu filozofia simpla a omului de la tara! Satul este imbracat in cascade de verdeata de cum da primavara, cu livezi si gradini, inconjurat de paduri. Miroase a verde si a ierburi, si pe inserat se aud talangile vacilor care se intorc din timp.
Soseaua strabate comuna prin mijloc, ca o axa serpuita, asfaltata, marcata proaspat cu vopsea alba, cum tebuie intr-o localitate unde primarul e bun gospodar, ca pe aici oamenii nu se pot face de rusine. Masinile sunt rare si oamenii circula nestingheriti pe sosea, scosi din amorteala din cand in cand de cate un tractor, ori cate un autobuz ce trece din ora in ora pe acolo. De=o parte a soselei e primaria si postul de politie, de cealalta dispensarul si magazinul cu bufetul, locul unde se aduna oamenii, la o vorba ori sa-isi cumpere cele de trebuinta. Ceva mai incolo, inainte de curba e scoala, o cladire cu etaj, incapatoare petru copii din comuna. Totul e ingrijit, vopsit, curat ca la o comuna cu renume trebuie sa fie toate puse la punct gospodareste.
Lelea Lucretie si Lelea Anica, sedeau de povesti de vreo jumatate de ora, in mijlocul drumului, nestingherite tocmai marcajul alb. Cele doua batranele de 70 de ani, erau bune prietene, de o viata dar nu isi terminau niciodata povestile. Universul se concentrase atent, acolo unde ele imparteau lumea in lung si in lat, cu povestile lor sfatoase. Si se aplecau una spre alta, sa isi vorbeasca in soapta, ca nu care cumva sa le auda cineva. Cine sa le auda, tocmai in mijlocul drumului?
– Noa spune tu, Lucretie, cu ce propunere o mai vinit si primarul asta! Io i-am zis barbatului, ca la sedinta de consiliu de maine, sa nu fie de acord.
– Ai facut tare bine, Anica… dar nu apuca sa isi termine fraza soptita, cand se auzit un scrasnet de roti. Masina neagra ce venea cu viteza, pravalindu-se pe sosea, scoase un scrasnet lung, lasand amprente negre, insa soferul le remarcase tarziu pe cele doua batranele si Lelea Lucretie fu “mangaiata” cu portiera pe sezut. Femeia cazu gramada. Tanarul opri, deschise usa si se repezi la ea sa o ajute. Era alb la fata ca hartia si mainile ii tremurau.
– Matusa, te-ai lovit rau? Te doare ceva?
Femeia, tacea, uitandu-se imprejur, naucita, cu naframa putin sucita, si cu fustele pline de praf. Lelea Lucretie, avea intiparita pe fata, expresia celui care cade din pom si parca fara voa ei, a fost asezata in mijlocul drumului, sa mediteze. De la dispensar asistenta alerga repede sa vada daca e nevoie de ingrijiri medicale ori de ambulanta. Ii lua pulsul, tensiunea. Nu parea sa aiba ceva.
– Matusa, vrei sa chemam salvarea?
– Da di ce? N-am nimnic, numa julitura. Da nu-mi dau seama ce am patit!
– Ati fost accidentata de masina, ii spuse si politistul de la post, aparut si el intre timp.
Cativa sateni curiosi, incepura sa se imprastie, semn ca nu a fost mare lucru: cateva zgarieturi si gata. Lelea Lucretie isi revenea incet, starea aceea de soc, se uita spre tanar, spre multime care o mai privea cu suspiciune, si suparata ca a fost deranjata si ca e in centrul atentiei se apuca sa il apostrofeze pe soferul inca speriat.
– Si tu?! Nu aveei loc pe drum, cat de larg era?! Trebuia sa te sui pe mine?!
– Pai nu m-am urcat. Ciculam pe sosea, regulamentar. Dumneavoastra erati in milocul drumului. Imi pare rau.
– No ni la el, iti pare rau. Sa ai grije alta data pe unde umbli! Si sa-ti steie mintea la drum, nu la fuste!
– Sigur nu vreti sa chem salvarea, mai intreba asistenta din comuna?
– Pentru ce? N-am nimnic, zise ea scuturandu-si fustele de praf.
Cum adica sa mearga la spital, ea care batuse tara in lung si in lat? Nici vorba.
– Noah, amu ma duc acasa ca omu cela a fi ingrijat.
Schiopatand usor de un picior, cat sa smulga urme de ingrijorare spectatorilor de pe terasa bufetului, se indrepta spre casa. Din poarta, badea Gheorghe o intampina ingrijorat.
– Noah, da ce-ai mai facut, tu fomeie?
– Io? Nimnic? M-o calcat unul cu masina, da’ n-am nimica.
Batranul o privi cu neincredere dar de la ea se putea astepta la orice. Lucretia era o femeie, frumoasa, cu ochi albastri, adanci. E faina si acum la batranete. Si la fel de aspra ca in tinerete. Cand venea vara, mergea in pelerinaj, batea tara, in lung si in lat. Pleca de acasa, fara bani, fara merinde, facand autostopul. Déjà soferii de tir o cunosteau. Era simpatica foc, povestitoare, vesela. Nu ii cereau bani pe transport. Iar la manastiri, primea mancare si cazare gratis. Se intorcea acasa linistita si impacata pentru un an, dupa o hoinareala de o luna. Era prima in sat, cand era vorba de organizare. Orice, punea la cale, avea strategii si rezolvari la o gramada de situatii. Chiar si cand trebuia sa mobilizeze oameni pentru lucrari in interesul obstei. Nu era chip sa i te opui. Purta bastonul de maresal in buzunarul sortului ei de taranca. Dupa Revolutie, curentul nationalist a patruns-o si s-a inscris in Partidul Romania Mare. Ca ea era romanca, pana in maduva oaselor. Daca Dumnezeu a vrut ca ea sa se nasca in Bobalna, intr-un sat istoric, inseamna ca a stiut de ce. A fost chiar si la Bucuresti, la un Congres interational al romanilor de pretutindeni. Intoarsa acasa, le povestea femeilor despre aventurile ei, iar ele, stateau cu gura cascata, auzind-o deruland peripetiile din calatorie. O invidiau si visau cum ar fi facut si ele, daca le-ar fi lasat barbatii sa plece de acasa.
– D-apoi drajile mele, cum sa va spui? Io eram singura fomeie cu naframa, in tata sala aceea mare. Restul erau numa doamne elegante. Dara, stiti ce frumos or vorbit toate, cu mine? Si mi-or lasat si numere de telefon si mi-o promis ca-mi scrie.
Si femeile visau. Ce fain trebuia sa fi fost! Bine ca macar Lucretia a fost acolo. Si asta e lucru mare! Se lasa seara in Bobalna, vacile se intorc din camp si oamenii se aduna prin case, iar in ultimele licariri ale soarelui, in asfintit, printre umbre, se mai vad desenele rotilor scrasnite pe asflat. Dar leliuca Lucretie a avut noroc, ca e „fomeie cu naframa”, din Bobalna.

Pe aceeasi tema au postat au mai postat in Clubul Psi.

Invitație în Orient


Turkish Coffee Shop - banner copy

Dragi prieteni, dacă sunteți in căutare de ceva special, vă invit la Cafeneaua Turcească, începând de vineri. Vă ofer clipe de exotism, dezvăluindu-vă o lume interesantă și fascinantă, plină de culoare, de farmec și istorie. Vreau să v-o prezint și vouă, așa cum am cunoscut-o eu, cu sufletul și cu mintea. Cafeneaua Turcească, nu e un loc al viciului ci al visării și al lecturii. O viață puțin cunoscută se deschide dincolo de poarta ei. Intrați doar pentru a contempla. Nu trebuie să faceți comentarii decât dacă doriți. Avem Khave, cu aromă turcească, seftali de caise ori suc de rodie. Așezați-vă comod la o masă imbrăcată în catifea verde, și savurând o cafea lăsați-vă furați de atmosfera și de acordurile orientale. Dacă v-a fascinat lumea aceasta și aveți postări pe care vreți să le impărtășiți, noi le găzduim cu plăcere. Cafeneaua Turcească are de azi blogul ei.

Cafeneaua turceasca


Dragii mei prieteni si vizitatori ai acestul blog. Incepand de azi, o sa deschid usa misterioasa a cafenelei orientale, in fiecare weekend, incepand de vineri pana duminica noaptea tarziu. Povestirile mele consacrate aceste lumi, pe care am descoperit-o si mi se pare fascinanta, merita sa aiba locul lor aparte. Daca vreti sa intrati in lumea aceasta exotica si fascinanta sunteti invitatii mei. Un ceai negru-rosiatic ori o cafea turceasca, un iaurt de capra sau sucuri de rodie ori alte fructe parfumate, rotocoale de fum, povesti, oameni interesanti, locuri, istorie, actualitate, arta este ceea ce va ofer. Trebuie doar sa sunati de clopotel si sa dati la o parte draperiile grele de matase verde. Puteti doar intra in tacere. Nu trebuie sa spuneti nimic dar daca aveti ceva de spus sunt aici, un partener de conversatie. Puteti aduce, daca vreti, o povestire despre turci ori despre Turcia si am s-o gazduiesc cu drag. Ca sa va introduc in lumea aceasta magica, va invit sa urmariti un dans.

Dansand prin istorie


Marele vizir iesi dupa ce ii aduse sultanului ultimele vesti. Ingrijorarea i se citea acestuia pe chip, ca o umbra. Privirile sale verzi, doua luciri taioase sub o frunte inalta si fina, ramasesera pironite pe fereastra in ogiva, ce se deschidea catre un peisaj maret. Muntii din zare, se profilau rosietici in lumina asfintitului. Isi mangaie usor barba scurta si rara. Avea nevoie de o noapte intreaga sa mediteze daca va porni razboiul ori nu. Porunci sa i se aduca ceai si fructe.
– Sa vina si dansatoarele!
Muzica il va linisti iar dansul il va trage cu gandurile in alta parte incat, la noapte, cand stelele vor scanteia pe cer si luna in crestere se va reflecta in apele rosiatice are fluviului, ca o lama de aur, va avea mintea limpede sa scoata la iveala cele mai bune hotarari. Auzi fosnet de matasuri si clinchete de bratari.Isi dezlipi privirea de la fereastra, dansul incepu si acordurile flautului si ale sazului inundara incaperea cu vibratii ce iti faceau sufletul sa tremure.