Arhive blog

Mata Hari sau intrigi jurnalistice (2)


Ședința de redacție începu la ora șase după amiază, cu punctualitate. Biroul, redacția, toate erau în încăperea mică, de vreo 30 de mp ocupată de câteva birouri, scaune și trei calculatoare. Dana bifa în agendă subiectele deja abordate.
– Oana, spune-mi te rog ce ai pe social.
– Păi am fost la familia aceea săracă de la Nima, ce dormea intr-o baracă muncitorească. Am făcut și fotografii. O să mă apuc de scris.
– Bine. Astept să văd când e gata, ce formă i-ai dat.
– Ajuta-ma numai să încep.
– Care e ideea principala?
– O familie cu șase copii trăiește, în condiții greu de imaginat, pentru secolul acesta.
– Ei, vezi! Ai inceputul. Construiește povestirea pe ideea aceasta și sună apoi la primăria arondată, vezi daca primarul știe ceva de soarta lor și la modul concret, ce poate ori vrea, să facă. Apoi, spune-mi ce i-ar ajuta pe oamenii aceștia, să iasă din starea în care sunt. Scrie întâi textul în agendă. E mai lizibil, ai o altă perspectivă asupra conținutului și pe urmă s-ar putea să mai ai nevoie de el.
– Da. E de ajuns daca are 2000 de semne?
– Dacă ai fotografii, da.
Dana trecu la Alexandru, care ședea într-un colț răsfoind în agendă. Îi plăceau descoperirile lui în lumea fascinană a satului care aduceau prospețime și inedit.
– Alex, ce avem azi?
– Am fost la Chiuiești. Primarul m-a dus la un bătrân. Să vezi ce poveste uimitoare are.
Dana zâmbi așteptând povestea uimitoare.
– Bătrânul Pavel are vreo 65 de ani, dacă nu mai mult. În sat i se spune ”americanul”. Oamenii nici nu îi mai spun pe nume. Pe vremuri, după război a fost plecat în America. Numai el știe prin câte peripeții a trecut, să ajungă acolo. L-a ajutat cineva. Ajuns acolo, a încercat să își găsească de lucru însă fără succes. În cele din urmă, a ajuns la o fermă și l-a rugat pe fermier să îl angajeze. Văzuse el niste oameni muncind pe câmp și s-a gândit că, poate e loc și pentru el. Fermierul a spus însă că are destui angajați și nu își poate permite să îl platească. Pavel nu s-a lăsat ori nu a înțeles prea bine. A zărit niște unelte, a pus mâna pe o sapă și a început să sape, spre suprinderea fermierului. ”Ți-am spus că nu am din ce te plăti!” ”Nu e nimic. Lucrez fără bani.” Fermierul se holbă la el, impresionat de hotărârea lui și l-a angajat pe loc. Nu mai văzuse pe nimeni atât de dornic să lucreze.
– Mi-a plăcut. E o poveste interesantă. Abia aștept să o văd scrisă. Scrie și despre felul în care este el văzut acum, în sat. Nu sunt mulți, cei de acolom, care să fi plecat departe și să se întoarcă. De ce nu a rămas?
– Mi-a spus ca americanii sunt cam bătuți în cap și nu le place rânduiala gospodăriei, ca la noi. Și-a făcut bani și s-a întors acasă.
– E o concluzie interesantă. A simțit că locul lui nu e acolo.
Ușa biroului se deschise iar directorul apăru în prag, însoțit de o tânără înăltuță, brunetă cu ochii vii.
– Buna seara! V-am adus musafiri- spuse el. Sau chiar mai mult. Ea este Ramona, noua voastră colegă.
Tânăra zâmbi și nu păru deloc stânjenită de faptul că era în atenția tuturor. Se prezentă singură și își căută din priviri un scaun.
– Ramona, spune-ne câte ceva despe tine. Eu nu te cunosc. Poți să aduci un CV, zilele următoare.
– Pai am 18 ani și sunt elevă la Liceul Industrial din Beclean. Și până zilele trecute am lucrat la Gazeta locală.
– Interesant. Te descurci și cu școala și cu munca?
– Da. După amiaza sunt liberă și am timp să scriu. Îmi place asta.
– O să vedem. Nu te deranjează să lucrezi cu noi? Până zilele trecute eram concurența ta.
– Nu. Deloc. Acolo, se pare că nu mai aveam loc iar șefii se purtau cam aiurea cu noi.
– Aha. Ai vreun subiect în vedere?
– Da. Câteva. O să le aduc mâine. Cum am discutat și cu Tudor, redactorul șef de la Cluj, pot veni de 2-3 ori pe săptămână la voi și să aduc materialele. Uneori chiar mai des, depinde ce am.
– Sunt curioasă să văd cum scrii și mi-ar place, să te poți integra ușor în echipa noastră. Suntem ca într-o familie și doresc o atmosfera placută la serviciu.
Dana o mai studie de câteva ori pe furiș. Nu era încântată de noua colegă. Avea ceva ascuns, fals în ceea ce făcea, în atitudine. O prea mare îndrăzneală pentru vârsta ei, prea mult spirit critic când personalitatea ei, nici măcar nu era finalizată. Ramona avea trăsături mai puțin delicate iar mâinile îi erau mari, cu încheieturi groase, cu o osatură puternică. Degetele lăcuite cu o ojă aproape neagră atrăgeau atenția într-un mod neplăcut. Părea mai matură decât cum ar trebui să fie o tânără la vârsta ei. Prea trecută prin multe și probabil prea versată. La 18 ani să ai deja experiența a două redacții și să îți atragi comentarii dure, din partea cititorilor criticați, replici cărora să le faci față, arătau deshis că avea de-a face cu un personaj, la care va trebui să fie foarte vigilentă.
– Ramona, știi că ziarul nostru are o politică editorială diferită? Nu scriem cu scopul de a lovi în oameni. Nu suntem ziar de scandal. Dealtfel, materialele vor fi verificate și abia apoi publicate.
– Da. Dincolo ni se spunea că un articol agresiv vinde bine ziarul.
– Așa o fi. Dar a scrie pentru a vinde, înseamnă prostituție de presă. Noi nu suntem agresivi. Trăim între oamenii orașului. După ce ziarul se închide, noi rămânem aici, între ei iar dacă i-am făcut rău vreunuia, nu ne iartă și nu ne uită vreodată. De aceea, eu țin foarte mult la asta și am rugămintea să ții cont și tu, în materialele tale. Nu vrem articole tendențioase.
Tânăra încuviință însă Dana simți o anume încordare în acceptul ei.

Reclame

Sobolanul


Ati avut vreodata, un sobolan in birou? Nu stiti la ce ma refer? Tipul, colegul, colega, care barfeste pe toti cei care nu sunt de fata, divulga diferite ”secrete” sau pareri personale si nu uita sa zica in soapta: ” dar te rog sa nu mai spui nimanui. E secret”.

Atmosfera in biroul in care, lucrau de zor, cinci fete si doi baieti, nu e cea mai placuta. Ceva pluteste in aer, nedefinit. Dar nu stie nimeni ce. Fiecare se uita un pic chioras, iar conversatiile au o usoara nuanta ironica. Directorul a sesizat asta, si i-a cerut Danei, sefa de birou, sa rezolve situatia. A observat si ea ca e ceva in neregula. Dar de unde sa inceapa? A incercat ea sa le traga de limba pe fete, dar fara succes. Asa ca, i-a chemat pe toti la o scurta sedinta, incercand sa vada de unde le vin nemultumirile. Le-a cerut sa sa raspunda toti la niste intrebari, care i-au trecut prin minte, instantaneu. Cum au venit in firma, prin concurs, recomandare, cum li se pare atmosfera de la birou, ce nu le place la birou, daca sunt sau nu nemultumiti de salariu sau conditii de munca. Si lista intrebarilor a continuat. Colegii erau suprinsi. Nu stiau care e motivul. Dana a studiat raspunsurile, si a remarcat ca doi colegi, Alin si Ioana, au raspuns la fel, desi nu stateau in apropiere. Amandoi acuzau “lipsa de comunicativitate”. Ei erau cei care stateau cel mai mult timp in birou, pentru ca job-ul lor era de asemenea natura. Dana e o tipa intuitiva, si o lua pe Ioana la o discutie, intre patru ochi. Atunci avu supriza sa constate ca, Alin, era sobolanul. Ii spunea Ioanei:

-esti asa de frumoasa si de desteapta. Toate celelalte sunt niste proaste. Uita-te si tu la Corina. Are picioarele ca doua suluri de salam. Si unde mai pui ca imi face ochi dulci. Si pentru ca e geloasa pe tine, iti scoate tot felul de povesti. Dar sa nu cumva sa ii spui. Ca nu as mai avea viata buna cu ea.

Dana zambi. O chema pe Corina. Ea nu era casatorita, mai tinerica si frumusica. Auzi varianta Ioanei. Rase si se enerva in acelasi timp.

– Pai mie mi-a zis ca arati ca o vaca, si daca nu ar fi sotul tau pe coleg cu noi, te-ai urca pe el. Si ca de mine ii place foarte mult, iar daca as accepta sa ma duca la Turda, acasa la maica-sa, nu m-ar lasa, sa ma dau jos din pat.

Ioana s-a facut rosie. Ei, s-a facut lumina. Danei ii veni o idée. In ziua urmatoare, invita din nou pe toata lumea la sedinta, inclusiv pe director.

– Sper ca nu va certati, zise directorul.  Dana zambi. Nu. Aduse o felicitare felicitare cu un catel alb, cu pete negre.

– Dragi colegi, de azi, am luat hotararea sa premiem lunar pe cate unul dintre noi, datorita implicarii la locul de munca. Si azi, incepem cu Alin. Dana ii inmana felicitarea lui Alin, iar acesta o puse sub tastatura de la computer. Calma, ea ii ceru sa o desfaca si sa citeasca textul. Alin incepu, si pe masura ce citea vocea i se shimba si fata i se intuneca.

–  Draga Alin, te felicitam pentru maniera in care ai “stat ascuns” atata vreme, ca un sobolan, te intelegem de ce te ingrijora lipsa de comunicativitate. Ne-ai servit o lectie si nu a fost frumos. Dar si pentru asta, iti multumim. Semneaza: noi , cei care am fost colegii tai pana acum cateva minute.” Alin simti ca il lasa puterile si se aseza pe scaun. Apoi se ridica brusc.

– Ce inseamna asta? In conditiile acestea, o sa vad ce am de facut. Probabil ca o sa plec de aici. Atunci fetele, enervate de reactia lui ofensiva il intrebara:

– Cum ziceai Aline, ca am picioarele ca si salamul?

– Dar despre mine, ziceai ca sunt ca o vaca, iar eu si sotul meu ti-am gasit locuinta cu chirie ieftina, si  te-am tratat ca pe un membru al familiei?

– Dar despre mine, ziceai ca sunt o proasta si nu te-ai culca cu mine, nici mort?

Directorul asista uimit, de pe scaun, fara sa scoata nici un cuvant, ca la o scena de teatru. Daca va imaginati ca Alin, colegul nostru, era cine stie ce frumusete va inselati. E dezordonat, cu parul valvoi, cu pantalonii atarnand pe varful feselor si cu turul pe la genunchi. E un baiat inteligent, dar dezordinea din capul lui e mare. Asa ca, azi, a fost trimis acasa, sa isi puna in ordine in ganduri. In ziua urmatoare a venit sa isi ceara scuze. Numai ca asta, nu va putea sterge reputatia de sobolan pe care si-a castigat-o cu truda.