Arhive blog

Intrebare


Nu-l vazusem de multa vreme. Lipsise si aproape nimeni nu i-a observat lipsa. A intrat in cafenea iar din tocul usii s-a inclinat putin si s-a batut cu palma dreapta, usor pe piept, in dreptul inimii. Avea fata calma, destinsa si schita un zambet dar stiam ca dincolo de imaginea aceasta clocoteste un vulcan.
M-am uitat la el si nu si-a ferit privirea, cum ar fi facut oricand alta data. Avea ochii rosii de plans si sufletul rascolit. Ochii aceia negri, umezi, ii mai vazusem rosii iar la privirea mea intrebatoare, el mi-a spus simplu.
– Scuza-ma. Am o alergie la polen.
Dar a trecut primavara si vara, a venit toamna tarziu. Ploua afara, pe tacute, ca intr-o poveste veche, cu munti roscati si pustiiti, din Turcia. Cad frunze aici si orinde si natura se zgribuleste uda pe sub copaci si la marginea drumului. Avea din nou ochii rosii si stia ca acum trebuie sa imi spuna, nu pentru ca l-ar fi obligat cineva, ci pentru ca asa simtea el in momentul acela.
– Stiu. Am plans nebuneste si am strans perna in brate pentru ca imi e dor de ea. Daca ai iubit vreodata, asa cum ai spus, sint sigur ca ma intelegi. O iubesc!
Stiam despre ce vorbeste si nu am zis nimic. O iubea. Am iubit. Pana la stele si inapoi. Unde se ascunde marea dragoste cand ceva se intampla si ne despartim? Cineva mi-a zis ca moare, se stinge incet ca un foc abandonat, pana nu ma ramane decat o gramajoara de cenusa, luata in final de vant. Atata ardere si zbatere doar pentru o adiere de vant? De ce doare atunci? Pentru ca e vie. Marea dragoste nu dispare niciodata decat daca nu a fost marea dragoste ci doar o pasiune, o inflacarare de o clipa. Ea ramane sapata adanc si nimic nu o va scoate din radacinile sale. O putem acoperi cu o frunza sau cu o lacrima, cu o melodie sfasietoare ca si rana pe care a lasat-o in sufletul nostru sfartecat sau cu o mangaiere. Dar ea e acolo, in asteptare, gata sa reinvie oricand, sa tasneasca spre lumina.

Reclame