Arhive blog

Cum sa urasti pe cineva care iubeste?!


Se priveste in oglinda, netezindu-si cu degetele doua riduri incrustate la coada ochilor. Cat de repede sterg anii, frumusetea! Prin parul ei castaniu luceau fire argintii, ca o tesatura scumpa si delicata. O pasare tasni in zbor, pe langa fereastra deschisa, lasand lumina verii sa se proiecteze in rotundul oglinzii si facand ca apele ei, sa se increteasca usor, in cercuri.
Era ziua aceea de mai, cand el s-a asezat la masa din bucatarie, asa cum faceau mereu dimineata, uitandu-se in ceasca de cafea cafea fierbinte, vrand sa ii inspire aroma. Apoi, a privit-o drept si adanc in ochi.
– O iubesc. Am sa plec, dar o sa am grija de tine si de fete. Era trist si ea ar fi vrut sa il vada fericit, sa il poata uri.
Amalia n-a scos un cuvant. Tacea iar in urma lui, casa a ramas ca un cuib, din care a zburat o pasare minunata, ce canta triluri doar de ea stiute si auzite. L-a lasat sa plece. La ce bun sa ii mai stea in cale? O iubea. Cand ea, cealalta, a nascut o fetita, a simtit ca zdrentele sufletului ei sunt sfartecate de un cutit invizibil. Ar fi vrut sa planga ori sa se roage, sa spere intr-o pedeapsa Dumnezeiasca, dar nu putea. Cum sa urasti pe cineva care iubeste? L-a vazut mai apoi de mana cu ea si cu fetita. Fata lui era scaldata in lumina. Era fericit! Si-atunci ar fi vrut sa ii urasca ericirea, dar nu putea. S-a multumit sa il priveasca de la distanta, intr-o secventa care i-a ramas intiparite in minte. Era tot el, barbatul acela bland, cu ochii umezi si sufletul ca un copac cu multe brate intinse, nusa cerseasca ci sa ofere iubire si protectie. Cand fetele i-au adus-o pe sora vitrega in casa, sa se joace, ca doar era sora lor, a plans in hohote, ascunsa dupa perdeaua grea a unui zambet. Avea ochii lui si acea stralucrie de copac cu multe ramuri. Si a iubit-o ca si cum era a ei dintotdeauna.
Dar a venit si noaptea aceea de toamna si ea, femeia cealalta s-a stins. A aflat mai apoi, ca suferise mult de pe urma unei boli necrutatoare iar moartea a primit-o in liniste, cu tristetea pentru micuta ei de doi ani, ce ramanea singura. El o tinea de mana si ea plutea ca un abur. “Nu muri!!!” hohoti el, insa nu il mai auzea. Si-a continuat zborul ducand cu ea iubirea aceea uriasa. A ramas trist, cu sufletul golit, zambind doar de dragul fetitei. Venea des la Amalia, vrand ca ea sa creasca aproape de surori si dorind parca sa fuga de locul in care fusese fericit, simtind pe umeri apasarea unei tradari.
– A trebuit sa fiu pedepsit, petru fericirea de care m-am bucurat, chiar si putin.
– Intoarce-te acasa. Fetele o sa fie fericite si o sa fie bine.
Si s-a intors, trist si pierdut, ratacind in adancurile sufletului sau, ca intr-o prapastie fara fund.
E iarna si infloresc ferestrele sub muscatura cumplita a gerului. Fetele sunt plecate iar cafeaua abureste in cestile de portelan alb, pictate cu maci.
– Este gata cafeaua. Hai, nu vii? Intrebarea ramase fara raspuns. Se uita la el din usa dormitorului si il vazu ca doarme, somnul acela linistit, trecut dincolo de rauri si vami, cu un zambet de usor regret asezat pe chip, cel al copacilor cu brate de iubire. Amalia tremura iar glasul I se innodase in gat. Trupul i se golise si parea o coaja usoara, pe care o putea face sa pluteasca si o respiratie.
– N-a fost sa fii al meu, dragule…, sopti ea in timp ce izvoare fierbinti ii scaldau ochii.
Amalia se uita in oglinda atingandu-si cu degetele ridurile, isi scutura parul cu tesatura lui argintie, alungand din privire, o poveste de-o viata. Usa se deschide cu zgomot si rasete de copii ca si chlinchete de clopotei umplu incaperea.
– Mami, mami! Uite ce rochita roz mi-a cumparat Simona si Ancuta de la mall si mi-au spus ca, sunt ca o printesa!
– Esti o printesa foarte frumoasa, una roz. Toate trei sunteti printeselele mele, dar voi stiti deja asta.

Reclame

Competitia


Harmalaia din curtea scolii era obisnuita. Muzica din difuzor amestecata cu rasete si inghinteli compuneau tabloul fiecarei pauze. Aceasta nu facea nici o exceptie. Iulia trecu pe langa ei si scuturandu-si putin parul lung, blond, ce-i ajungea pana la mijlocul spatelui, le zambi, razand cu ochii ei albastri ca si diminetile de primavara.

-Salut Ducu, salut, Danut. Ce mai faceti voi?

– Bine Iulia. Vrei sa te conduc acasa? spuse Ducu privind lung spre ea.

– Azi nu. Raman mai tarziu. Trebuie sa ma opresc la biblioteca.

– Te invit eu la cofetarie, se oferi Danut.

– Multumesc, dar vine tata dupa mine. Mergem la bunica. Poate alta data. Va multumesc la amandoi de invitatie.

Iulia ii privea oarecum amuzata pe colegii ei. Saptamana trecuta, stiind ca e ziua ei, i-au pregatit o supriza. Fiecare separat, i-au facut cate o mica atentie. Un cadou, inchis in cutii cu fundite, parca erau intelesi, o felicitare si o floare. Le primise cu suprindere si bucuria momentului, desi stia ca mama nu va fi incantata, cand va vedea asta. Cand le-a deschis, supriza era si mai mare. Ducu ii daduse un parfum adevarat intr-o sticluta, o licoare roz si foarte delicata. Danut, ii pusese in cutiuta un ceas cu bratara oranj, adus probabil de tatal lui din strainatate. Doar lacrimile din ochii ei au facut-o pe mama, sa nu o oblige sa le returneze, si promisiunea de a nu mai accepta cadouri. La 11 ani, e prea mult.

Ducu si Danut sunt prieteni demult, din gradinita. Se distreaza impreuna, au aceleasi jocuri, partasi la aceleasi prostiute. De catava vreme insa, prietenia lor aproape frateasca, s-a transformat in altceva. Nu stiau ce. Descoperira ca amandoi o plac pe Iulia, frumoasa fata din randul intai. La inceput, a fost doar asa, ca o gluma. Apoi au luat totul in serios. Fiecare incerca sa o atraga de parte lui, sa si-o faca prietena, sa iasa cu ea in oras. Iulia era insa destul de distanta. Era absorbita mai mult de carti si de scoala decat de baieti sau de barfele fetelor despre moda ori altceva. Parca plutesete cand trece pe coridor iar cand le zambeste cu dintii ei albi sidefii de parca vrea sa le sopteasca ceva fiecaruia, in parte. De doua saptamani, baietii sunt cu totul altii. Cazuti pe ganduri. Nu mai merg impreuna acasa, de la scoala. Cand isi vorbesc sunt pusi pe cearta din nimic. Ei, care erau cei mai buni prieteni.

Ora de engleza incepu plicticoasa. Profesoara, o doamna pe la 50 de ani, sotia unui cunoscut avocat, incepe sa vorbeasca. Cuvinte de neinteles ca te ia somnul.Nu sunt atenti la ea si se cearta pe pretul unui telefon pe care Ducu il primise de la tatal sau.

– Danut, daca nu esti atent la ora sa sa te pedespesc. Tonul profesoarei e amenintator dar ei nu sunt impresionati. Se linistesc putin. Nu au stare insa si continua sa se contrazica nervosi, de parca asta era tema zilei.

– Danut, treci imediat la colt! Suparat, rosu in obraji, ca acum este in centrul atentiei intregii clase, Danut se duse fara chef la colt. Se intoarse spre Ducu si se stramba, moment in care profa il remarca si ii taxa imediat momentul de glorie.

– Stai la colt si in genunchi!

Danut se aseza. La colt si in genunchi. Doamna insa nu este atenta la colt. Danut isi continua strambaturile. Ba se apleaca sa i se uite acesteia sub fusta. Nu ca ar vedea ceva, fusta femeii fiind destul de lunga, dar asa, ca sa impresioneze clasa. Daca tot a fost facut de rusine, sa fie spectacol pana la capat. Ducu nu vede cu ochi buni momentul de glorie al prietenului sau. Aproape ca ii paru rau ca nu a fost pus el la colt. Cu o grija speciala fata de doamna profesoara ce explica limba lui Sheakespeare, poetul acela cu ”To be or not to be”, il apostrofa pe Danut, ce continua sa se maimutareasca, aruncand priviri de la nivelul solului sub fusta doamnei.

– Uita-te, uita-te, poate ca iti trage o basina de si mori! zice Ducu plin de naduf.

Profesoara se opri socata din discutie si se intoarse brusc, dand cu ochii de Danut. Se dezechilibrase si cazu pe burta. La colt pe burta. Clasa izbucni intr-un hohot de ras. Amandoi fura ridicati de urechi si dusi la directiune. Rosii si speriati, incruntati insa unul pe celalat Ducu si Danut fura pusi sa dea explicatii in fata directorului. Profesoara sugera sa fie invitate mamicile ca sa vada ce odrasle au si sa ii puna putin la respect. Apoi iesi nervoasa pe cei doi draci mici, din clasa a cincea, care ii stricasera ora. Baietii ramasera in directiune. Directorul, un batranel simpatic, privi pe fereastra o vreme, cu spatele spre ei. Scoala asta prin care trecusera atatea generatii. Urmarea cum administratorul tunde cu grija gardul viu. Zambea. Apoi isi invinse bunadispozitie si se intoarse privindu-i fix si serios.

– Ia sa aud, ce ati facut azi la ora de engleza? Ducu?

– Domnule director. Nu am vrut sa o supar pe doamna, doar am avertizat-o. Si pe prietenul meu la fel. I-am spus sa termine cu uitatul ca poate ii trage o basina de si moare, spuse el patruns de greutatea misiunii pe care si-o asumase.

Directorul era inca serios insa ochii ii erau plini de lacrimi. Ii mangaie pe cap ciufulindu-le parul.

– Mai copii. Ce sa ma fac cu voi? Doamna vrea sa va scad nota la purtare. Mergeti la clasa si cereti-i scuze pentru comportament apoi stati in banca. Cuminti. Ca niste sfinti in icoana! Ne-am inteles? Ne vedem dupa ore.

Intre fete


Sora mea Irina se uita la mine cu privirea curioasa si nedumerita a omului care nu intelege despre ce vorbesc.

–         Cum adica? Romantism? Ce e aia?

–         Pai stii, cand vorbesti frumos, despre dragoste, cand te lasi prada visarii si iti imaginezi ca ii atingi buzele cu petalele matasoase ale unui mac, simbolul dragostei, al frumsusetii lucrurilor simple.

–         Aha. Cand i-a carpit una peste bot cu macul… pai zi asa, ca e pe intelesul meu. Si el e impresionat. Hai ba, ma lasi? Barbatii sunt la fel. Ei au in cap un singur lucru. Te lasa pe tine sa iti umpli capul de vise si ei isi vad de scopul lor. Mie sa nu-mi vina nici unul cu texte din astea.

–         Irina, nu toti barbatii sunt la fel. Sunt si altii care nu gandesc asa. Sunt si unii sensibili intre ei.

–         Ihi! Sigur ca da! Sunt de doua feluri. Unii care sunt asa si altii care nu recunosc.

–         Pai bine, si atunci, serile cu plimbari sub clar de luna, cu povesti, cadourile lor subtile? Cate o cina romantica, flori, parfumuri care sa ne reprezinte personalitatea si pe care ei se straduiesc sa ne-o descopere, atentia pe care ne-o acorda.

–         Cred ca naivitatea si prostia te-au lovit deodata si iti trebuie una peste cap sa te trezesti din visare. Nu vezi ca ei au tehnici specializate de manipulare ? Ce vor ei e sa te urci in patul lor si gata! Pentru ei, romantismul este ca efectul razelor de luna asupra galosilor de guma. Cadouri si atentii? Ei, aici am niste principii. Primesc doar cadouri care se deschid cu cheie. In rest, sa dispara cu cadourile lor cu tot!

O priveam cu dezamagirea copilului caruia i s-a naruit castelul de nisip. Sora mea stia ce vorbeste. A fost mereu pragmatica si directa iar viata a fost mult mai generoasa cu ea. Acesta sa fi fost motivul?

 

poveste cu olandezi


Dana primi un telefon surpriza. Prietenii ei olandezi, au ajuns in tara. Stia ca urmeaza sa vina dar nu i-au comunicat o data anume. Nu a fost cea mai inspirata zi pentru astfel de vesti. Abia se mutase in oras, isi renova apartamentul si avea muncitori de care trebuia sa se ocupe. Despre cei doi olandezi nu stia mare lucru. Ii cunoscuse pe internet, stia doar in ce orasel locuiesc si ca se ocupa cu afaceri. Mai fusesera in Romania si chiar in oras. Ce a impresionat-o a fost o scurta povestire cum, odata, au intrat intr-o cafenea a unor arabi. Si ca si cum s-ar fi cunoscut de cand lumea, au discutat foarte cordial si prieteneste. Dana se gandi ca romanii nu ar proceda asa in ruptul capului. Ajunsi in afara tarii, mai degraba s-ar jumuli decat sa faca un bine altui roman. Au ai ceva in sange care ii intoxica. Dana si Olandezii, discutau deseori si ce stia despre ei era ca sunt de religie musulmana, pakistanezi stabiliti de cateva generatii in Olanda. Dar ce mai conteaza. Din discutiile cu ei, a inteles ca sunt niste oameni civilizati si cu bun simt.

–         Buna, Dana. Am ajuns si ne-am cazat la Hotel Turist. Vrei sa ne vedem?

–         Da. M-ati suprins, evident placut. La ce ora ati prefera?

–         Cand doresti si tu. Uite am vrea sa te invitam la restaurant. Mergem sa luam masa. Dar inainte, ne putem intalni la hotel. Ne-am cazat la camera. 203.

–         Imi pare rau. Eu nu am sa urc la voi in camera. Nu se face. Daca doriti, eventual va astept in holul hotelului.

La ora 6, dupa amiaza, Dana cobori din taxi, in fata hotelului. Nu prea stia ea care e uzanta dar vazu ca se apropie de masina un barbat imbracat in negru, purtand niste accesorii aurii si politicos ii deschise portiera.  Se gandi ca face parte din protocolul hotelului si era gata sa treaca pe langa el. El ii intinse mana si ii vorbi in engleza.

–         Hello Dana! I am Rawal.

–         Hello!

Ea ridica ochii si vazu un barbat inalt, cu ten inchis la culoare, imbracat in negru, elegant, cu lanturi groase de aur si inele masive. Socul era prea mare asa ca, nu se mira ca nu apucase sa faca vreo scena de uimire, dupa cum se cunostea ea bine. Ea se astepta la un tip blond, cu ochi albastri. Cam asa arata in opinia ei un olandez. Nicidecum un barbat creol. Rawal o conduse spre holul hotelului unde aparu celalt olandez. Miian, cam de aceeasi varsta cu primul, cam 45 de ani, era un tip mai rafinat, brunet dar cu o fata mai alba, ai fi zis ca are ceva din atitudinea eleganta a unui medic. Afla ca e inginer dar ca el se ocupa de comert cu imbracaminte. Era imbracat mai stilat. In scurt timp, coborara doua fete care li se alaturara. Erau localnice si erau “iubitele” celor doi. Una era casatorita alta avea un iubit. Si totusi, erau cu cei doi olandezi. Dana avu niste impresii personale la adresa celor doua dar nu le facu publice. Erau insa legate de faptul ca amandoua primisera sume de bani si cadouri substantiale de la cei doi. S-au dus sa ia masa impreuna la un local in centru. “Maimuta plangatoare”, era un nume original pentru un restaurant. Au vrut sa stie de ce ii spune asa localului. Una dintre fete, stia povestea. Patronul, de fiecare data cand tragea la masea mai mult decat trebuia, il lovea un moment de tristete amestecat cu melancolie si incepea sa planga. Tot el, a constata ca atunci cand plange e atat de penibil incat seamana cu o maimuta incat si-a zis singur, “maimuta plangatoare”. Spre amuzamentul amicilor numele acesta a facut repede istorie si localul s-a bucurat de o reclama buna. La masa s-au limitat doar la conversatii banale, povesti din calatoriile celor doi, intentii de afaceri, prospectari de piete. Miian incerca sa le impresioneze pe fete. Le povestea ca la cazinouri sunt meniurile cele mai bune. Si descrise o scena in care, Beckham pierduse o suma mare jucand la cazino, ceva cam 1 milion de euro, si cum scrise cecul fara o tresarire pe fata, pierzand cu demnitate.

Singura lor intalnire, a Danei cu olandezii, fu aceea. Au mai vorbit de cateva ori pe internet. Afla de la ei, finalitatea povestilor lor amoroase cu cele doua fete.

Toate acestea se petreceau la un an dupa atentatele din 11 septembrie.

Cam la vreo 3 saptamani dupa plecarea olandezilor, Dana iesi in oras. In ziua aceea nu avu multe de facut. Cumparaturile si le facea in apropiere. Se duse spre casa, dupa un tur al centrului, cu diferite obiective. La un moment dat, avu o sezantie interesanta. Ca e urmarita. Zambi. Isi zisa ca e o prostie. Se uita in vitrine, la diferite lucruri si zari in spatele ei, in relfexia vitrinei, aparent indiferent, un barbat, imbracat in pantaloni de stofa si camasa bleu. Purta o mapa sub brat. Dana se intreba? “El sa fie? Ia sa vad.” Si se porni catre alte magazine, cascand gura la vitrine. Tipul pastra distanta. Apoi, intra intr-un magazin de amenajari interioare. Barbatul astepta afara, intors cu spatele. Dana incepu sa se ingrijoreze.

Se intoarse si refacu traseul. Barbatul era cam la aceeasi distanta. Nu stia ca Dana il descoperise. Ea intra intr-un magazin de second hand si il privi cu coada ochiului. El astepta. Iesi de acolo si se indrepta spre casa. Barbatul mereu in urma ei. Dana nu intelese ce ar fi vrut el. Daca era vreunul care ar fi vrut sa ii faca curte, avea grija sa ii atraga atentia zgomotos. Dar asa?  La un moment dat traversa strada intr-o zona circulata , fara trecere de pietoni. Doar localnicii zonei se incumetau la asta. Intra in magazinul de vizavi. Barbatul ramase pe cealalta parte a strazii, descumpanit. Dana il studie amanuntit. Avea vreo 30 de ani. Dana era nedumerita si speriata. Nu patise din astea niciodata si nu stia care era motivul. Se duse acasa. Inchise bine usa si incepu sa dea telefoane. Unui prieten. Acesta rase. Stia ca telefonul ei, sigura era ascultat. Nu demult ea pusese capat carierei ei in presa asa ca ii arunca o pastila.

–         Pai mai lasa si tu traficul cu arme. Nu ti-am spus eu? Si nici de droguri sa nu te apuci!

–         Bine. Mai pune si tu paie pe foc!

Dana avea o senzatie stranie. Suna la telefon o prietena. Apoi ii veni in minte sa sune niste colegi de la ziar. Stia ca Alexandru lucrase candva la SRI si il intreba de ce ar ffi ea interesanta pentru servicii incat sa fie filata.

–         Dar ai facut ceva, o intreba colegul?

–         Nu, ce sa fac? Chiar nimic. Ce nu inteleg eu, daca au fost cei din servicii, de ce au fost atat de neglijenti incat sa ii vad?

–         Poate ca nu au fost, doar ca ai fost tu mai atenta. De regula filajele se fac de la distanta. Nici nu stii ca esti urmarit.

–         Ok. Treaba voastra. Daca in zilele urmatoare se intampla sa nu dau un semn de viata sa stiti ca am patit ceva. Va sun zilnic, de trei ori.

Nu i se intampla nimic. Nici atunci nici zilele urmatoare. Ea avuse insa timp sa reflecteze. Stia ca strainii sunt bine monitorizati de cei “din servicii”. Mai ales dupa atentatele din America. Iar ea intrase in contact cu ei. Erau arabi si erau supravegheati. Se linisti. Asta a fost. O sa-i fie invatatura de minte. Pe urma se gandi la supraveghetorul ei. Cat de naiv a fost incat a ajuns sa fie el cel supravegheat. Poate o fi fost un incepator. A fost o lectie interesanta si o sperietura pe cinste. Atentie la neatentie!