Arhive blog

Un parfum trădător


Toamna stropise frunzele copacilor în roșu și auriu, cu penelul abstract al unui pictor distrat, într-o frenezie fantastică și oriunde te întorci îți scalzi privirea în tonurile acestei capodopere. Razele soarelui se furișează călduțe printre ramuri și se sting în iarba verde încă, înviorată de ultimele ploi ale toamnei. Învățătoarea urcă pe aleea dintre blocuri, îngândurată, purtând pe umăr poșeta uriașă, în care duce jumătate de școală, cu râsetele copiilor cu tot. In cealaltă mână se leagănă o sacoșa, ”pungă de un leu”, cu câteva cumpărături, prin care se văd contururile rotunde, ale unor conserve. Mariana e o femeie înaltă, zdravănă, cu șoldurile late, sugerând originea ei țărănească, arătând că știe să muncească la camp dar și să fie ”doamnă”, la oraș. E îngrijită, cu o îmbrăcăminte clasică iar părul castaniu, ondulat permanent i se revarsă pe umeri încât, în adierea vântului ies la iveala cerceii de aur, două verigi încrustate. Degetele îi sunt și ele pline de inele iar gâtul ușor îngroșat de apariția bărbiei duble, semn de maturitate, îi e îmbrățișat cu grație de un lănțișor din același metal prețios. Chipul însă îi e umbrit de tristețe și de supărare iar ochii încercănați spun povestea frământării nopților în care, somnul i s-a ascuns în spatele lunii ori doarme pe la alte case. De o vreme o ține așa și nu poate face nimic. Nu îndrăznește să îi spună soțului ei dar e mereu cu ochii în patru. Simțurile ei de femeie îi șoptesc că se întamplă ceva ciudat cu el și ea nu e dispusă să renunțe la luptă. E gata să își asume și pierderile. Nu se maritase degeaba, cu un popă și nu era pregatită să își lase statului ei important, printre ceilalți oameni, să îi fie suflat de vreo fetișcană, care l-ar impresiona în vreun fel pe milosul si binevoitorul ei soț. Învățătoarea simțise cu ceva vreme în urmă, un parfum ciudat, venind dinspre hainele lui, un parfum de femeie, greu și grețos așa cum numai femeile ieftine poartă. Se întâmpla asta o dată, la câteva zile, așa că începu să il verifice atent, prin buzunare, prin portmoneu, la gulerul cămășii. Nu gasise nimic, doar hainele purtau acel parfum feminin, ce se estompa în încăpere, ca un gaz toxic. Ar fi vrut să îl urmărească, dar nu putea. Era peste zi la serviciu, în același timp cu el și apoi, daca s-ar fi aflat, s-ar fi facut de rușine încât multă vreme, povestea ar fi fost de bârfa enoriașilor și a colegelor profesoare, care mereu erau cu ochii pe ea și pe familia ei. Știa ca pe la 45 de ani, barbații trec printr-o criză de identitate, așa citise ea în reviste și caută să întinerească, simțind în același timp trecerea nestavilită a timpului. Părintele tocmai trecuse de 45 de ani și era un bărbat zdravăn, înalt, cu puțina burtă așa cum trebuie să arate un barbat serios, la vârsta asta. Cine știe câte dintre femeile care îl zăreau ori care veneau la biserică, nu erau cu gândul la el. Mariana urcă treptele blocului fără chef, obosită când aude niște zgomote. Pe la etajul doi, vocea unui barbat și a unei femei, în murmur stins o făcu să devină atenta. Urcă și se oprește din când în când. Vocea soțului ei era inconfundabilă, cu acele inflexiuni tainice, cu care o cucerise și pe ea în tinerețe deși ei nu i-ar fi trebuit mult să se lase cucerită. Părintele Ioan fusese o partidă vânată de multe fete din sat însă doar una a caștigat competiția. Urcă treptele tiptil străduindu-se să prindă din conversație dar tocmai atunci cineva pornise un aspirator și nu auzea mai nimic, mai mult bănuia. O vazu pe tânăra care îl fixa cu privirea, suplă și înaltă, cu tocuri înalte, îmbrăcată în haine elegante de culoare închisă. Preutesei i se înnegri în fața ochilor și aerul devenise atât de dens, aproape irespirabil în timp ce o căldură subită îi inundă corpul, aducând-o brusc, la cunoarea racului fiert. Deci asta era femeia nopților ei nedormite! Se repezi spre ea și înainte ca rivala să înțeleagă ce i se întâmplă ori să poată riposta, începu să o miluiască și să o alduiască pe nefericită, cu plasa cu conservele transformată brusc în armă ofensivă. Două cucuie vesele și roșii îi apărură brusc tinerei femei, în frunte. Părintele privea uluit și îi smulse cu greu, preutesei, sacoșa din mână, care eliberată, se transformă într-o mașina de dat palme. Părintele începu să o mângâie pe tânără, dar preuteasa era de neoprit așa că tratamentul continua, tot cu câte o palmă și câte o mângâiere, până când necunoscuta scăpă și se retrase din zona de conflict, speriată, ciufulită rapid într-o coafură instant și cu două cucuie, semn că preuteasa ține cu ștrășnicie să își apere proprietatea „divina“.
– Mariana dragă, ce ai? Incercă să o calmeze popa, pe belicoasa lui soție.
– Ce am?!! Știi tu mai bine! Cu asta mă înșeli tu pe mine? O recunosc după parfum, de la o poștă! Rapandula dracului!
Femeia se uita uluită peste umăr, căutându-și degrabă cheile în fundul poșetei și nedibuindu-le de frica. Își facu semnul crucii și intră în casă, nu înainte de a le spune, cu vocea gâtuită de spaimă și indignare:
– Familie de nebuni, ce sunteți! O să ne vedem la tribunal, că acolo vă e locul! Zgomotul ușii trântite cu putere se auzi cu ecou încât două bătrânele își scoaseră rapid capul pe ușă, să vadă ce se întâmplă și la ce spectacol au lipsit.
– Mariana, vino te rog în casă. Ce e cu tine dragă? Doamna e noua noastră vecină și are o problema în familie, mi-a cerut un sfat.
– Da? Și atunci de ce se parfumează într-atat?

Poveste de vară- Duzina de cuvinte


Pășește agale, pas după pas, fără graba unei destinații precise iar tocurile sandalelor ei clămpănesc vesel, pe culoarul cu dale de piatră, stârnind ecourile șoptite, ridicate de prin unghere intunecoase, ce îi îmbrățișează gleznele fine. Exersase plecarea aceasta de ceva vreme și acum iese pe poarta cea mare și grea, fără să mai întoarcă privirea. Nimeni și nimic nu o mai leagă de clădirea aceasta, în care a locuit mai bine de o jumătate de an deși știe că o va purta în adâcul sufletului, pentru mult timp de acum înainte. Mirosurile ei indefinite, sunetele nopții, plânsete îi vor umbri gândurile și visele. Pe trotuar, lumina verii o inundă și aproape că nu mai aude în spatele său, poarta care se închide cu un păcănit scurt, metalic. Inspiră adânc aerul verii și admiră în treacăt castanii în floare, bucurându-se de parcă acum vedea pentru prima oară trotuarul prăfuit și copiii bătând mingea la o casă din apropiere. E o femeie tânără, înăltuță, într-o rochie verde vaporoasă, cu părul castaniu căzându-i pe umeri. Frumusețea ei e umbrită de o imperceptibilă tristețe iar pe chipul ei e înscrisă siguranța femeii căreia nu mai îi este teama de nimic, o îndârjire a celui care a pierdut totul și e în stare de orice. Cu poșeta pe un umăr și o geantă mică în cealaltă mână e pregătită de o nouă destinație. Taxiul sosi iar ea se așeză pe bancheta din spate, fără dorința unei comunicări cu șoferul, un tânăr care o privea atent, prin oglindă. Ah, destinația!
– La gara, vă rog, se auzi vocea ei de femeie frumoasă.
Simina simte ca e studiată și se uită pe fereastră indiferentă. În fond, e doar o necunoscută. Cui și de ce i-ar păsa de ea? Își mai intersectează privirea odată, cu a lui și i se pare că citește în ea, curiozitatea celui care vrea sa vadă: ”Așa arată o femeie care iese din penitenciar!”
Pe peronul gării, mulțimea o copleșește: zgomote, râsete, călători grăbiți, vocea de la difuzor ce anunță sosirile și plecările, tonetele de ziare, bagaje și simți brusc că viața i-a năvălit până în adâncurile ființei, încât avea senzația a că a lipsit doar puțin din peisaj. Își cumpără un bilet pentru Cluj-Napoca și se urcă în acceleratul ce tocmai sosise. Se îndreapta acum spre o destinație care nu mai e a ei. Ar fi vrut să simtă că se întoarce dintr-o vacanță mai lungă dar îi dispăruseră rădăcinile din locul acesta și se simțea acum, ca o frunză în bătaia vântului. Era orașul de care se îndrăgostise acum 12 ani, cand venise de la Galați, orașul care îi oferise cu generozitatea locului un soț, un copil, o casă. Era locul în care făcuse Facultatea de Știinte Economice și în care încercase să dea curs vieții ei. E același oraș care, mai apoi, cu un gest dur și necruțător îi luase tot, chiar și viitorul, de parcă ar fi cerut o plată prea mare, pentru tot ce oferise atât de simplu. Călătoria de o oră îi paru incredibil de scurtă și pentru prima dată avu senzația relativității timpului și a distanței. Totul este relativ: viața, prietenii, familia, distanțele. La fel, tot ce ai, poți să pierzi într-o secundă, chiar și viața iar existența și plecarea ta, să fie de neluat in seamă, pentru că nu e nimic deosebit ca un om să dispară pur și simplu. A fost doar o zbatere intensă, arzătoare și o iluzie închise într-o secundă cât o viață ca și cum abia ai început să te dumirești ca exiști pe lume și apoi brusc ai dispărut.
– Clujul urmeaza! Anunțul conductorului o smulse din gânduri.
Coborî pe peron și urcă în taxi, cerând să fie dusă la Hotel Onix, cât mai aproape de centru. Își preluă camera și timp de o oră dormi în baia cu spumă, simțind nevoia să îndepărteze cât mai mult din ea și din trecutul ei, odată cu straturile de celule moarte dezlipite de asprimea buretelui. Se îmbracă și apoi căută un coafor, să aducă la suprafață femeia aceea, pe care o știa ea și care, printr-o întâmplare a firii se ascunsese dupa firele albe de la tâmple și ușoare riduri pe obraz. Mai făcu câteva cumpărături și se întoarce în cameră obosită de toată agitația zilei. Formează numărul lui și așteaptă. Îi aude vocea, atât de dragă cândva dar pe care acum o urăște până la moarte.
– Am venit. Vreau să o văd pe Raluca mâine și am de discutat cu tine… La ora 15 în părculețul din spatele Teatrului Național? Bine…Vă Aștept.
Se așează în pat, obosită de prima ei zi prin lumea nouă și neputând închide ochii, rememorează întâmplările vieții. Niciodată nu s-a așteptat la atâtea trădări. Și-au făcut o firmă împreună dar cum el lucrează la CFR, regulile de serviciu nu îi permiteau două joburi. Așa că în acte era doar ea acționară, însă totul în firmă hotărau împreună și tot împreună se ocupau de ea. Mergea foarte bine, aveau un magazin de blănuri și un salon de mirese, cu servicii complete pentru nunți. Iar lui îi plăcea să își trăiască viața: concedii, mașini, lux, distracții, vilă. Își puteau permite ce visau. Totul s-a năruit când o vânzatoare, supărată că a fost concediată pentru nereguli i-a reclamat că nu înregistrează totul în acte. Atunci a început nebunia. Politie economică, cercetari, proces, avocați, procurori, penitenciar, cuvinte care au început să intre în vocabularul lor și să își ia parcă înapoi niște bucurii nemeritate. Ulterior, ca să nu piardă chiar tot, el a divorțat și a luat fetița cu el. Ba mai mult, ca să apară basma curată în fața tuturor a început să o denigreze pe Simina iar mai apoi chiar să creadă că ea a fost singura vinovată și a îndepărtat fetița de ea. Adormi trârziu, plină de filele întoarse ale acestei istorii de viață. Și-a primit lecția deși nu înțelegea de cui datorează asta și de ce. In ziua următoare se duse la Serviciul de Pasapoarte și își făcu un pașaport nou. Apoi, după prânz se întâlni cu ei. Întâlnirea o răscoli cumplit și își opri cu greu lacrimile ce îi apăsau pieptul. Trebuia să fie tare, pentru că viața ei abia acum începe și nimic din ce îi va fi greu și foarte greu, nu o va scuti. În România nu ești niciodată reabilitat moral dacă ai făcut închisoare, pentru că oamenilor de place să îi judece mereu pe ceilalți, nevazănd căte probleme, neputințe și greșeli au ei, ba chiar considerându-se corecți. Se mai văzură în zilele urmatoare dar prezența lui îi făcea o greața imensă. În ultima zi o anunță.
– Ți-am rezolvat. Ai viză de Anglia. Poți să pleci când dorești.
– Mulțumesc. Vocea i se frânse și nu știa dacă să se bucure ori să plângă.
Se despărți din nou de Raluca, strângând din dinți și opindu-și lacrimile. ”Când oi mai vedea-o va fi domnișoară? De ce a trebuit să plătesc eu toate acestea?” Așteptă seara la hotel și pe urmă se gândi să facă o plimbare pe jos. Camera închisă îi pare sufocantă acum.
Lumina din amurg stingea într-o mare albăstrui-trandafirie ultimele fluturări de aripi ale zilei și se vedea pe sine ca pe un om venind de foarte departe. Se gândi că destinul i-a dat o nouă șansă. Intuiția îi spune că până la urmă problemele ei se vor rezolva dar cu ce preț? Rămâne de văzut pe ce cărări o va mai purta viața și cât de departe îi va purta pașii. Acum, ea urcă încet strada în pantă, pe care a ajuns fără să bage de seamă. Realizează că e în drum spre fosta ei casă, o vila căreia îi știa pe dinafară intrarea placată cu marmură galbenă, fiecare detaliu din poarta de fier forjat, interiorul, gradina cu gazon. Se întorcea ca și un făptaș la locul crimei, mânată de resorturi neștiute, hrănindu-se parcă din energia locului acela, retrăind pentru o clipă iubirea, bucuria, durerea si trădarea. Își aminti o secundă că el purta la încheietura mâinii o brățară neagră, cu noduri, primită de la ceva biserică. Cum poți să te rogi de iertare cand sufletul tau e viclean? De ce nu ne asumăm consecința propriilor fapte? Trase adânc aer în piept și se dezlipi de locul acela. Nu mai avea rădăcini. Ajunse în vârful străzii si vedea de acolo orașul cu luminile sale. Orașul cui? Sună și în câteva minute sosi si mașina.
– La aeroport, spune ea simplu. Plecă, fără să mai întoarcă privirea spre locurile acestea, dispărând ca o umbră în noapte, ca și când nu a fi fost pe acolo, odata, o femeie tânără, într-o rochie verde, ca vara.

Mai multe postări pe aceeași tema, Duzina de cuvinte, găsiți în tabelul lui Psi.

Fantezie in violet


Barbatul privea usa metalica a apartamentului incercand sa gandeasca, sa isi imagineze ce se ascundea dincolo, si sa perceapa, cu toate simturile, parfumuri, mirosuri,sunete. Nimic. Parca avea in fata un zid. Pe casa scarii nici tipenie de om. Batraneii care vor fi locuind, cu siguranta ca stau ascunsi la umbra toropiti de caldura verii ori bantuie prin oras plimbandu-se cu autobuzul, profitand de gratuitatile oferite de primarie. Nimeni nu mai sta la panda cu ochiul pe vizor. Barbatul, un tanar in jur de 35-38 de ani se mai analiza inca o data, isi studie cu grija tinuta sa nu aiba scame, isi privi pantofii sport din piele gri, isi verifica bratara de la mana, din aur masiv, sa stea in pozitia preferata. Cu un ultim gest de retus, isi trecu degetele prin parul saten deschis. Apasa pe butonul soneriei si melodia ei suna in triluri, spargand in fragmente de cristal, tacerea amiezii. Dincolo de usa, auzi pasi apropiinduse fosnind. O tanara bruneta, mladioasa, ii deschise studiindu-l cu o privire indrazeata, aproape sfredelitoare. Se fastaci putin, suprins de atitudinea ei directa incat isi simti mainile umede de transpiratie.
– Buna ziua! Poftiti! Sunteti domnul care ati sunat dimineata?
– Da. Am crezut ca am nimerit gresit.
– Nu. Cu mine ati vorbit.
Barbatul o studie atent. Halatul din matase, in nuante de violet cu care ea era imbracata, ii ascundea liniile trupului, ca o fina tesatura aruncata peste o amfora. Parul i se revarsa pe spate, intr-un contrast placut. Ii vazu degetele lungi si delicate, cu unghii colorate intr-un roz viu, inspirand senzualitate. Era desculta si picioarele ii erau afundate in covorul albastru, gros. Fiecare miscare a ei lasa sa strabata cate o adiere fina, de flori de liliac, parfumul ei preferat, probabil.
– Mi-ati pregatit ce am discutat?
– Da. Am aici un pachet. Poftiti inauntru, il invta ea. Ii intinde o cutie gri, legata cu o funda violet.
Tanarul o deschide, se uita inauntru si se apropie cu obrazul de continutul cutiei incercand parca sa inspire parfumul ce venea din cutie. Apoi accepta sa fie servit cu o cafea si pana cand ea fu gata, admira incaperea in care fusese invitat. Un living mare, cu o canapea de piele, o biblioteca in care erau expuse cateva bibelouri si tot pe atatea carti, doua fotolii si o masuta pe care era aruncat ziarul Piata de la a la z, o publicatie ce contine doar anunturi de mica publicitate. Draperia inchisa pe jumatate punea in penumbra intreaga incapere iar copacii din fata ferestei imprastiau lumini si umbre verzi. Primi cafeaua fierbinte si in asteptare intreba despre costul pachetului.
– A, nu costa nimic. E cadou, spuse ea, incercand sa citeasca ceva de pe expresia fetei lui. Nu vedea nimic doar un usor zambet destins, poate chiar de circumstanta. Am insa o petentie, continua ea, netulburata. De o vreme sunt singura si as vrea sa simt atingerea mainii unui barbat. E singurul pret pe care vi-l cer.
Din nou fu luat prin suprindere. Cu miscari lente si sigure intinse mana spre ea si dadu deoparte halatul, dezvelindu-i intai un picior. O studie si ea se lasa studiata sin timp ce el, cu vaful degetului aratator desena o linie ascendenta de la genunche in sus. Se dezbracara incet, ca intr-o continua prospectare. ea observa ca el nu poarta lenjerie. El o lasa sa isi scoata incet chilotii din dantela roz, apoi ii ceru.
– Te deranjeaza daca ii imbrac? Oricum nu ii mai porti.
Ea incuviinteaza tacut, dand din cap si asteapta, pandind plina de curiozitate miscarile lui. Dorintele ei vibraeaza puternic incercand sa anticipeze clipa si urmatoarea miscare. Facura dragoste cu pasiune, fara inhibitii , ca intre doi vechi amanti. Timpul, cu minute si ore, se topise in asfintit, in luminile rosiatice, stinse incet de umbrele inserarii. Prin perdeaua trasa, se zaresc stelele cum incep sa strapunga panza albastra a cerului. El iese din baie, mirosind proaspat si se pregateste de plecare. Ia cutia gri, legata cu funda aceea violet, de pe masuta din sufragerie si se indreapta spre usa.
– Daca mai doresti iti mai pot pregati un nou pachet.
– Saptamana viitoare.
– Atunci suna-ma marti. La aceeasi ora. Ma bucur ca am citit anuntul tau.
El surase si confirma. Pleca, fara sa intoarca privirea. Ea aprinse lampa si se aseza in fotoliu savurand o tigara. Arunca o privire peste ziarul deschis la mica publicitate si vazu anuntul pe care il incercuise ieri, cu un marker negru:” cumpar chiloti de dama, folositi”. Asta purta el in cutia aceea, in drumul spre casa si o amintire de seara in matase violeta.

Fotografia


Râde vara pe ulița, în verdele tare din copacii pregatiți sa rodească. Gospodarii stau pitiți de căldură prin case, ori sunt plecați cu treburi la oras. Casa lui badea Niculae, e scaldată în soare si pândită de dupa colț de un cireș inalt, încărcat de bijuterii. De acoperișul casei, din țiglă roșie acoperită cu mușchi pe ici pe colo, se agata cerul, nesfarsit de albastru. Pe trepte, în ghivece, stau mușcate in culori aprinse, împrăștiind veselie peste ogradă. Doua pisici s-au intinse pe trotuar, urmarind-și cu dezinteres stăpâna și tragând cu ochiul spre stolul de vrăbii certarețe. Verginica are aproape saptzeci de ani, o femeie, simplă, subţirică şi cu părul argintiu prins sub năframa. In tinerețele ei a fost aprigă, o zvarlugă, energie care nu a parasit-o nici acum. Era pe câmp ori în grădină, de dimineața până seara, muncind cât un bărbat. Singura ei mare supărare e că Niculae, bărbatul ei, nu a vrut să îi spuie niciodată că îi faină şi că îi harnică. Parcă i s-ar rupe limba dacă ar recunoaşte şi el, de faţa cu altă lume. Uite, chiar şi azi, după ce a trebăluit atât şi a făcut casa lună, după ce a fost la alimentara, a gatit şi a lucrat în grădina, el sta aşa şi se uită lung la ea, fără să îi zică nimic. E foc şi pară. Dincolo de gardul curţii badea Ilie o salută vesel, făcându-și de lucru pe langa cușca lui Nero, un ciobanesc german adus de copii acum 3 ani. Bătranul ciocănește încercând să repare o încuietoare. Camașa ieșita de soare și încheiată la doi nasturi are pete de sudoare pe sub brațe si pe spate, semn că posesorul ei a trudit din greu. Din când în când zvârle cate o privire spre curtea vecină, urmarind amuzat, cu un zambet în colțul gurii, femeia ce bombăne singură.
– Buna zua, lele Verginică. Noa, da’ ce faci? Intrebă el plin de curiozitate, văzând încruntarea ei, în timp ce plivea buruienile de pe un strat de flori.
– Ia p-aci, prin ocol. Mai aşez neşte flori să fie mândru în casa asta. Că doară, dacă nu oi face eu, cine a face?
Ilie e pensionar și el, de mulți ani iar acum, ca îi sunt plecați copiii care incotro, se mai duce la vecini și stă de vorba la un păhărel. Niculae, barbatul Verginicăi ii e prieten bun și de multe ori si așaza la o vorba, despre politica ori despre mersul lumii.
– Da’, după cum te vad, esti cam năcăjită. Ce năcaz ai?
– Pai ce sa am? Omu ăsta a mieu. Parcă i s-ar usca limba dacă mi-ar zice o vorbă bună. Stai numa’ să vezi.
Femeia intră în casă şi se intoarce cu un tablou vechi, de la nunta ei, fotografie pictată şi retuşată vizbil și ușor îngălbenită de vreme din care zâmbesc doi tineri în haine de sărbăoare. I-o întinde vecinului cu grijă, peste gard, să îşi dea şi el cu părerea.
– Noa zî dumneata! Nu am fost io fomeie faină la viaţa me?
Ilie se uită la fotografie, apoi la Verginica, se mai uită o dată la fotografie şi o studiază bine pe femeie, desi se cunosc de 40 de ani, de când sunt vecini. Aceasta aştepta verdictul, ca şi o confirmare a nemulţumirii şi nedreptăţii la care e supusă. Cu pălăria dată usor spre ceafă şi înveselit de cele câteva păhărele de ţuică băute prin vecini, Ilie îi zise cu seriozitatea și siguranţa unui specialist.
– Lele Verginică… erai faină, da’ avei ţâţele cam mici.
Verginica îi smulse fotografia din mână şi intră în casă pufnind mânioasă în timp ce în urma ei se mai auzea ecoul, bombănind.
– Noah, la ce să mă aştept de la un bărbat? M-am aflat în treabă! Nu am avut şi io pă cine întreb!!!….

De drum – Duzina de cuvinte


S-a uitat pe fereastra ce dă spre parc. Căldura verii pârjolise iarba și parcă prea devreme frunzele copacilor iar printre coroanele lor, se vedea, ici și colo, câte o pată galbenă ori roșiatică, prevestind schimbarea. E cald încă dar în aer se simte mirosul acela rece iti provoaca un fior abia perceptibil adus de un parfum liniștit, pătrunzător, de fructe coapte și flori roșii. Ar fi vrut să iasă puțin să se plimbe pe aleile parcului a cărui priveliște i se desfașura la picioare, de la înălțimea etajului cinci, a blocului în care locuia. Se pensionase de curând și nu-și găsea locul. ,,Poate mai tîrziu ies la un șah pe bancă,, Se întoarce în cameră și se așează in fotoliu uitându-se la Cătălina ce lucra în bucătărie, cu ceva de pus pe iarnă. ,,Frumoasă femeie, chiar dacă a îmbătrânit puțin. A trecut vremea peste toți. Acum 25 de ani nu ne-ar fi dat nimeni mult timp împreună. Eu bărbat în toata firea, ea doar o copilă. Chiar așa, de ce m-a acceptat anii aștia?,,
– Cătălino, te întreb ceva dragă.
– Da. Spune că te aud, îi zise ea în timp ce mâinile ii trebăluiau de zor.
– De ce am rămas noi doi împreună? Știi că nu ne dădea nimeni mai mult de câteva luni împreună, și uite că au trecut de atunci 25 de ani.
– Ce întrebare! Pentru că așa a fost să fie. N-am înțeles bine laolaltă și am știut să mergem pas cu pas, pe aceeași cale.
Ea îi aruncă peste umăr o privire mulțumită și zâmbi. Acum 25 de ani era doar o tânără speriată, cu doi copii mici agățați de fustă, tot ce avea mai scump, scăpată cu un divoț de nebunul de Costica. Cine ar fi luat-o sa crească pruncii altuia? Parcă aude și acum în urechi vorbele fostului ei barbat:,, Cine crezi tu că va lua vaca cu viței cu tot?,, Și avea dreptate. Așa gândesc barbații și altul nu s-ar fi legat la cap. Ea e mulțumită cu omul ei și îi sunt dragi copiii ei de parcă i-ar fi avut împreună. Îl vede cât de mândru e cu ei și ce drag îi e când îi zic ,,tata,,. Ea nu a avut pretenții mari și a fost mulțimită că el s-a strădut să nu simtă că ii lipsește ceva. El i-a oferit casă și masa, liniște si bucurie, tot ce si-a dorit. E un om bun. S-a mai îngrășat dar ei îi place așa, numai că inima îl cam supără de o vreme încoace. Dar te înveți cu bolile și trăiești cu ele ca și cu o nevastă. Deși știe că e bolnav, nu merge la doctor. Îi sunt urâți doctorii și mirosul de spital încât numai să intre într-un salon în vizită și I se face rău, de mirosul de spirt si medicamente. Mai bine sa moară decât să ajungă pe mâna doctorilor. Să mergi la spital e ca și cum ai merge să te așezi la o masă cu Dumnezeu și ai incepe să te târguiești pentru viața ta. Dacă vrea El să trăiești îți va da zile, dacă nu, nu.
– Dar tu de ce ai rămas cu mine, îl întrebă ea.
– Mi-ai plăcut că erai cumsecade. Și acum când te privesc, nu ai nici măcar o cută pe chipul tău care stie să mintă. Mi-ai dat ce mi-a lipsit: bucuria unei familii liniștite.
– Dar ce-ți veni acum?
– Așa, m-am uitat inapoi și m-au furat gândurile. De când suntem împreună nu am simțit că în sufletul meu lipsește ceva. Hai stai putin cu mine.
Femeia lăsă lucrul din bucătărie și veni docilă, așa cum făcea de fiecare dată. Își dădu seama ca nu îi place noua postură de pensionar.

– Cătălino, mă simt rău. Simt ca ma apasă la inimă.
– Femeia știa că el se plânge doar cand nu mai poate așa că se uită la el cu îngrijorare neștiind ce să facă.
– Stai sa chem Salvarea.
– Nu chema. Ajută-mă să mă spal. Hai sa nu mai cheltuim vremea.
– Nu ești întreg la minte. Ți-e rău, și vrei să te speli.
– Fa ce iti spun!
Tonul lui hotărât o făcu să înteleagă că nu e de glumit.
Il ajută să facă un duș și sa se șteargă apoi îl barbierește, cum face de fiecare dată , îl tunde puțin și îi taie părul din nas. Ceru costumul cel nou, de sarbatori pe care il îmbraca uitându-se cu grijă să ii stea bine și își da cu puțin parfum. Ingrijorarea femeii disparu când vazu cât de interesat e să fie îngrijit si curat.
– Acum taie-mi unghiile și lustruiește-le, așa cum știi tu. Să-mi pregatești pantofii și pălăria. Poți să incepi să deretici puțin prin casă, că vreau să mă întind în pat.
Cătălina era o soție supusă și nu ieșea din cuvântul bărbatului ei. Poate de aceea relația lor a mers atat de bine. Ii face manichiura cu grijă, îi taie pielițele și îi lustruiește bine unghiile, cu pilele ei fine din trusa de unghii.
– Stai lânga mine, pe scaun să te privesc si povestim. Dă-mi mâna. Mai ții minte cum ne-am cunoscut?
– Țin, cum să nu? La nunta Ioanei. Avea deja copil de cateva luni.
– Ce am mai râs cand fratele meu, cautând ceva de băut a gasit pe pervazul ferestrei, laptele lasat la răcoare. Nu a stat pe ganduri și l-a sorbit dintr-o înghititură. Parca si acum îl vad, cu dădea ochii peste cap când a aflat ca e laptele pe care Ioana și l-a muls de la sân, ca era mult prea productiva. Dădea lapte mai ceva ca o văcuță.
– Așa i-a trebuit. Dacă și-a băgat nasul unde nu era oala lui.
Râdeau amandoi de povestiri și întâmplări din viața lor. Ținându-se de mână. Apoi, el ii spuse.
– Draga mea, eu am sa mor puțin. Să știi că te-am iubit și o sa fiu mereu cu ochii pe tine. Ai grijă de copii și de casă.
Și a închis ochii cu zambetul pe buze, râzând amandoi de întâmplările vesele din viața lor. Facuse un infarct. Ambulanța sosi mai tarziu. Cătălina era liniștită.
– Nu m-a lăsat sa vă chem. Era doar între el și Dumnezeu povestea asta.
Echipajul constată decesul și plecă în cele din urmă lăsându-i pe cei doi în casă. Doctorul se urcă în mașina, suprins, făcându-și cruci și vorbind pentru sine. “O casa de nebuni! Unii oameni nu au nici o limita!”

Din aceeași categorie, Duzina de cuvinte, mai gasiți postări interesante în tabelul lui Psi.
Scorpio Dana Lalici</a Some Words Calin Sonia Vienela
Fata naiva Almanahe Anacondele Carmen Pricop Abisurile Motanul Pandalie Roxana Cita some words

Reflexe blonde


Orasul fierbe usor in dupa amiaza aceasta.Sfarsit de iulie. Colegii care mai de care prin concedii. Dana nu plecase de la birou toata ziua. In sfarsit a terminat de ce avea de facut. ”E bine. Azi am stat peste program doar 20 de minute. Poate mai reusesc sa ajunga la strand. Daca nu, cu o carte in mana, in parc, intre pensionarii cIn Parcul Gheorgheniu sahul si babutele care fac gimnastica la aparatele de fitness montate de primarie. Unde te poti furisa de atata caldura?” Cu poseta pe umar, iese din cladirea ce ii tinuse racoare. Asfaltul incins poarta amprentele pasilor. In statia de autobus doua pensionare razvratite importiva indicatiilor medicale de a sta acasa, asteapta si ele. Se urca in troleul 25 si isi lasa gandurile slobode. Ar vrea sa se aseze, sunt atatea scaune libere dar se teme ca va transpira si se va lipi de scaun.Doua statii mai incolo, un barbat inalt, solid, inveselit de pe terasa, legandandu-se mladios ca o trestie, urca, plin de abilitate, tinand cont de starea lui bahica, prin usa din spate. Dana il vede cu coada ochiului. Ii displac betivii. Barbatul statea si el in picioare. Plictisit de peisajul de afara, incepe sa o studieze cu atentie, scotand cate un ”hmmm”. Ii vede sandalele din cureluse fine, cu un toc lat si jos, si privirea ii urca visatoare pe pulpele picioarelor goale. Fusta ei incepe de la genunchi asa ca escalada mai departe, peste talie, peste umeri. Ii vazu parul blond lasat pe umeri bronzati. ‘Hmmm” zice el din nou, vazand ca femeia nu e impresionata de mormaiturile lui admirative. Isi lasa capul intr-o parte ca sa poata admira cat mai amanuntit, asa ca un spectator intr-o galerie de arta. Se apoprie curajos de ea, fara sa articuleze vre-un cuvant. O frana a soferul ii oferi o fericita si norocoasa ocazie de a se atinge de ea. Dana se uita inapoi cu o privire scanteietoare si ucigatoare. Crezu ca asta l-a temperat. Urmatoarea frana fu o alta ocazie sa de frece de ea. Dana simte ca el a prins indrazneala. Detesta sa fie atinsa pe maini sau oriunde, mai ales in atobuz. Percepea asta ca pe o murdarire. A treia frana, urmata de balansul intentionat al barbatului, care se straduia sa ii atraga atentia, o scoate din sarite. Se intoarce. Cu un gest reflex, brusc si ii pune mana sub barba, ca si cum ar vrea sa il stranga de gat. La fel de brusc, cu o miscare verticala, ii ridica acestuia barbia si ii da capul pe spate, fortandu-l sa priveasca in tavan. Namila isi pierde echilibru si asa precar, cazand in sezul, pe podeaua troleului. Se ridica naucit, cu greutate si se aseaza pe un scaun din apropiere. ”A dracului femeie! Ce mi-o fi facut?” de-acolo o mai privi o data, de la distanta de kilometri. Doi studenti, vazura scena si ii faceau cu ochiul sa mai incerce. ”ce sa mai incerce? Cine stie ce va mai pati data viitoare? Pe scaun e mai sigur.” Unul dintre baieti insa, nu se da batut.
– Doamna, unde ati invatat metodele de autoaparare? Intreba el razand.
– Am facut cativa ani de karate. Vrei sa te bat si pe tine?
– Nu. Dar chiar ati facut?
Dana nu raspunse. Isi privi mainile. Pumnii ei marunti erau plini de bataturi ingrosate care nu disparusera atat de repede. Ii era dor de vremurile acelea. Au ramas in urma, la fel ca tot ce avusese pana atunci. In orasul acesta unde a ajuns dupa divort, viata pornise pe alte coordonate. Tot i-a mai ramas ceva din acele vremuri. Reflexele.
” Nu conteaza cat de puternic este adversarul, important este sa vrei sa invingi.” Mas Oyama