Arhive blog

Surorile


Drumul spre casă fusese golit de miresmele, cu care le întâmpina, de fiecare dată. Pentru prima oară, se întorceau în oraș cu pașii celui care ar fi vrut să plece iar picioarele ar fi vrut să le poarte, în orice altă direcție. Cu privirea ațintită la doi metri în față treceau, umăr la umăr, două fete frumoase ca două picături, o apă cu reflexe aurii,sisters_by_mariannainsomnia-d4d0lpk o apă cu reflexe arămii. Doar ochii le scânteiau, diamante albastre sub frunțile lor mătăsoase și fragile. Absorbite în gânduri, nu remarcau privile admirative ale trecătorilor. Mergeau așa, două umbre în lumina verii iar tăcerea se îngroșase, având aroma prăjiturii cu vanilie, din care gustau fericite, cu o săptămână în urmă, când primiră vestea aceea. Picaseră amândouă examenul și știau că asta nu se putea repara. Mama nu le va ierta niciodată, pentru că i-au înșelat așteptările. Tata va începe să urle și să dea vina pe toate trei. Înțelegerea a fost să nu rămână restante. Deși aveau note bune și ar fi putut trece în anul trei, examenul acesta le-a distrus visele. Revedeau amandouă privirea indiferentă a profesorului de Drept Comercial, ce se impusese cu teamă și teroare printre studenți, celebru prin faptul că îi pică pe toți studenții, ca să vină la toamnă. Cum ar fi putut ele să îi spună bătrânul profesor, că dintr-un condei, dintr-o încruntare le-a distrus viața? Cât valorează orgoliul prostesc al unui profesor universitar? Cine îl pedepseste pentru mutilarea vieții unor studenți, doar pentru a-și satisface el ego-ul?
Intrară în cele din urmă în curte. Florile din stratul de pe langă casă, cel la care mama ținea foarte mult, se legănau bezmetice in adierea unei brize. ”Cat de fericite sunt ele!” gandi Mălina.
”Cât de liniștite sunt ele!” gândi Crina.
Dincolo de prag, liniște și întuneric. Mama aruncă o privire dezaprobatoare. Tatăl, le privi cu un dispreț ce tăia ca o lama fierbinte, lăsând în jos colțurile buzelor vineții. Îl mai auziră scrâșnind printer dinți:” Ne-ați făcu de rușine! În camera voastră să stați!”

Măriuța abia călcase pragul celor patruzeci de ani. Viața se scursese, în neștirea ei, așezându-i, pe ascuns, un rid, un buchet de ghiocei în păr, o umbră de tristețe în ochi.
Bărbatul veni acasă pe la cinci. Îi zărise silueta de departe, legănându-se ușor, de pe un pas pe celălalt dar prezența lui nu îi stârnea nici o emoție. Intră în casă mormâind ceva și își scose hainele de stradă. Îl așteaptă să se așeze. Puse masa, ca de obicei, zdrăngănind tacâmuri. O vreme nu scoase o vorbă. Își luă inima în dinți și îi dă du vestea cu oarecare reținere, pentru că îi cunoște reacțiile. Bărbatul izbucni plin de furie.
– Ce facultate?! Să se mărite! Locul unei femei e în familie, lângă bărbatul ei. Să spele, să aibă grijă de copii și de casă. Pentru asta v-a lăsat Dumnezeu pe lume, pe voi, femeile! Eu am așteptat să termine liceul, ca apoi să își aibă fiecare rostul ei. Numai o minte de femeie se poate gândi la asta!
Pumnul său greu, bărbătesc, coborî lovind masa cu putere. Paharul de apă se răsturnă, lasând lichidul să se scurgă într-o baltă mică. Măriuța era deja învățată cu felul lui de a-și arăta autoritatea. Șterse apa. Își puse o mână în șold, semn că e hotărâtă să continue discuția și nu va ceda. Fruntea ei e încruntată și o expresie de îndârjire îi e așternută pe chip. Pe Petrică, nu îl putea convinge altfel. E mai încăpățânat decât un catâr și, decât să gândească cum să rezolve împreună treburile casei, el se împotrivește mereu.
În tinerețe fusese un om tare aspru. Mâna lui poposea deseori pe obrazul ei, nu ca să mângăie, ci ca să-i frământe în carnea ei furia lui, amestecată cu durere, lăsându-i pe trup urme vineții, ce abia apucau să se vindece până apăreau altele noi. Nu știe când s-a transformat în bestie, nici ce l-a făcut să fie așa. La început, fusese doar tăcut. Pe măsură ce începea să vorbească și să se deschidă, scotea din el tot ce era mai negru și mai violent. Spunea mereu colegilor de serviciu cu zâmbetul omului care știe rosturile lumii:” Muierea trebuie bătută. Nu strică niciodată să îi dai o palmă, înainte să ieși din casă. Chiar dacă tu nu știi de ce, ea știe!” Nici bețiile nu-i erau străine lui Petrică. Mai mereu, pașii lui, ce se întorceau acasă, se împleteau cu pietrele drumului ori buruienile de prin șanțuri. O vreme Măriuța își căutase alinare în brațele altor bărbați. Dar, de fiecare dată, trebuia să se întoarcă acasă, lângă omul ei, lângă fetele ei. Mălina și Crina, gemenele ei, îi aduceau lumina și bucuria în suflet. S-a temut întotdeauna să își părăsească bărbatul, de teamă să nu dea peste altul, mai rău. Trebuia să facă ceva și într-o zi, tot cu mâna în șold și privindu-l fix în ochi, încrâncenată, i-a spus:” Ori ne pocăim, amândoi și ne schimbăm viața ori, ne despărțim! Nu mai merge așa! Mereu beții, scandaluri, bătăi. Ce să învețe fetele acestea de la noi? Acum trebuie să alegi! Pe drumul spre mântuire ori fiecare pe drumul lui!” Speriat de ideea de a pierde tot Petrică acceptă și se pocăi. Furia lui s-a mai domolit cu vremea. Nu a mai bătut-o pe Măriuța dar în vocea lui de tunet, mai simțea încă amenințările unei furtuni a sufletului, ce nu voia să se liniștească. Rudele i-au privit ciudat, au șușotit pe la colțuri apoi s-au obișnuit cu ideea. Neam de neamul lor nu avuseseră sectanți în familie! Acum, aveau!
– Bărbate, pe ce lume trăiești tu? Fetele din ziua de azi trebuie să aibă și un servici. Cu un singur salar în familie, nu se poate ține casa iar dacă nu ai facultate, salariul e foarte mic. Eu zic să te mai gândești și să le trimitem mai departe, la școală.
Măriuța ieși învingătoare și de data aceasta. Ea știa că viitorul fetelor depinde de îndârjirea ei de a rezista împotrivirii bărbatului ei. Petrică acceptă în cele din urmă ca fetele să se înscrie la facultate. Dar exista și o condiție. Să își ia toate examenele. Toate! Altfel le va interzice să mai calce pe acolo.

Paula se pregătește de nuntă. Nu în fiecare zi ți se mărită fata. E mândria sufletului ei și îi e draga ca ochii din cap, că seamănă cu Ionică. Se uită cu îngijorare peste drum.
– Bărbate, eu mă duc la Măriuța. O fac eu să-mi spună unde sunt fetele.
– Poate că sunt în Spania, așa cum a zis ea.
– Dar de ce nu au dat un semn de viață? De ce nu i-au scris Ioanei, ca s-au iubit toate trei, de parcă ar fi fost surori?
– Cine știe? Poate nu au putut.
– Nu cred. Și nici măcar tu nu crezi. Mă duc. Acum e doar Măriuța acasă.
– Ai grijă femeie. Nu îți face probleme singură.
Paula își dădu ușor cu un piaptăn peste păr și trecu drumul la sora ei. Se vedeau rar deși erau vecine. De când se pocăise, parcă era alta. Nu îi mai intrai în voie și parcă se înrăise. Intră în curte cu îndrăzneală și apoi în bucătărie. Măriuța tocmai ieșea dintr-o cameră.
– Noah soră-mea, ai venit în vizită?
– Am venit să-ți spun că Ioana se mărită și vreau să le chem pe nepoatele mele la nuntă.
– Le spun eu că le-ai invitat.
– Nu. Da-mi adresa lor și numărul de telefon că le sun eu.
– Nu știu pe unde sunt.
– Cauta-le.
– Le-oi căuta când voi avea vreme.
– Măriuță, tu nu vrei să pricepi că nu plec, fără să știu de ele?
Paula aruncă o privire spre camera fetelor. Sigur acolo va găsi un indiciu. Văzu perdeluța de la ușă tremurând ușor și se repezi la ușa înainte ca Măriuța să poată face o mișcare. Deschise ușa cu un gest brusc iar priveliștea ce o întâmpina o făcu să încremenească. În fața ei, două figuri cenușii: Mălina și Crina. Fetele acelea frumoase și fragile stăteau acum în fața ei. Două umbre, cu obrajii trași, cu ochii triști și părul în dezordine, cărunte pe jumătate. I se făcu rău. Își simțea tâmplele presate ca într-o menghină. Se întoarse spre sora ei și îi aruncă o privire turbată.
– Ce ai fost în stare să faci, nebuno! Cum ți-ai putut închide fetele în casă zece ani?
– Ne-au făcut de rușine, șopti ea.
– Zece ani! Te-a făcut dracul de rușine, nebună ce ești, cu barbatu-tau cu tot!
Paula ieși din casă valvârtej. Hohotea! Trecu drumul și îi spuse bărbatului ei.
– Sună la poliție! Nebunii le țin pe fete închise în casă. Ca la închisoare! Doamne, cum îi poți lăsa pe unii să îți bată joc de proprii copii!
Jumătate de oră mai târziu, polițiștii își făcură apariția. Paula se duse și ea cu îndrăzneală.
– Dragele mătușii, haidați la noi. Nu vă mai uitați înapoi și de azi sunteți fetele noastre.
Le luă de mână și le trecu strada. Erau ascultătoare ca nișe copii mici deși aveau silueta femeii de treizeci de ani. Zâmbeau ușor stânjenite de situație, pășind alături de mătușa Paula. Vecinii priveau de la porți dar ele pășeau în soare. Era cald și plăcut iar pe drum, mirosul ierbii și a trandafirilor se risipea într-o simfonie de esențe și frumusețe.

Golem- Duzina de cuvinte


Lumina caldă a toamnei îl înfăsura cu un val de mătase aurie, abia perceptibilă, în timp ce se îndrepta spre Facultatea de Litere. Peisajul citadin i se substituise celui bucolic, din satul lui, de la poalele Apusenilor. Privirea ușor pierdută și cărțile pe care le strângea sub braț îi dădeau un aer balit. În portofelul din buzunarul gecii de blugi, sigur intr-o generație mai veche, după culoarea ei spălăcită, ultimii cinci lei erau banii lui de sfârșit de săptămână. Încercă totuși la un bancomat, lângă magazinul Sora. Introduse card-ul dar contul îi era însă gol. Pesemne părinții nu-i trimiseseră nimic. Poate după prânz. De obicei, când rămânea fără bani avea o senzație stranie, de goliciune, pe care nu o simți acum. Trecu pe lângă Sinagogă, o clădire galbenă și mută,golem_obraz ce impresiona și acum, după o sută de ani, strada, cu arhitectura ei distinctă. Nu văzuse pe nimeni intrând ori ieșind vreodată de acolo. Poate că în genocidul din timpul Celui de-al doilea Război Mondial credincioșii s-au stins, iar cei care au supraviețuit nu s-au mai întors în oraș. Îl umplu un aer de neputință gândindu-se cât de grandios poate fi omul în capacitățile sale distructive. Cum poate exista în același timp, un geniu al răului și unul al binelui, în același înveliș uman? Soarele îi bătea prietenește pe umeri, ciufulindu-i printre raze șuvițele de păr castaniu, ce i se prelungeau pe umeri ca și coama unui mânz nedomolit, pe greabăn. Își vedea umbra întinzându-se în fața lui pe trotuar. ”Dar umbra nu este esența- gândi el. Până și nimicul e mai consistent decât ea.” Devenise dintr-o dată colportorul unui colaj de idei noi, apărute din senin. Nici nu remarcase oamenii de treceau plutitori pe lângă el. Era acum cu gândurile înmuiate în ultima carte pe care nu o terminase de citit. Golem. L-a atras titlul ce îi suna ciudat, un cuvânt straniu, venit din alt spațiu și din altă vreme cu un mesaj anume pentru el. Omul care se joacă de-a Dumnezeu, însuflețind blasfemic o făptură de lut ars, gata să fie ucis de propria creație. ”Făptura umană nu e deplină dacă nu e însuflețită de suflarea divină. Nimic fără Dumnezeu! Omul nu poate să se substituie Lui, nu e creatorul suprem.” O deschise puțin aseară și, pe măsură ce citea, fu captat în vraja ei. Mai avea puțin până la final. Intră pe poarta facultății și în sala de curs se așeză într-un colț mai ferit. Nici nu le văzu pe cele două surori gemene care șușoteau în rândul al treilea, aruncându-i priviri furișe. Simți cartea aceea subțire, cu foile îngălbenite cum îl chema cu o voce surdă, invitându-l la lectură. Parcă îl ardea. Deschise la pagina 272 și privirile începură să îi alerge peste rânduri în timp ce mintea creea scene, cu o imaginație febrilă.

”Și nici Penath nu mă cheamă.
Să fi fost un vis?
Nu. Așa ceva nu se visează.
Mă uit la ceas: am dormit o oră, nu mai mult. E două și jumătate.
Și acolo, atârnată de cuier, iată pălăria străină pe care am luat-o azi din greșeală, în domul din Hradcin, când m-am ridicat din strană după lithurghie.
Scrie vreun nume înăuntru?
O iau, o citesc, în litere de aur pe căptușeala albă de mătase, un nume necunoscut și totuși foarte familiar:
ATHANASIUS PERNATH
Nu mai am astâmpăr: mă îmbrac și alerg pe scară în jos.
– Portar! Deschide! Mă duc la plimbare un ceas, două.
– Unde poftiți să mergeți?
– În cartierul evreiesc. În Vadul Cocoșului. Parcă-i o stradă cu numele ăsta?…”
Nu vedea si nu mai auzea nimic în jur. Nici murmurul sălii nu se mai auzea. O mână bărbătească îl scoase din magie, luându-i cartea de sub ochi. Profesorul îi remarcase ”detașarea” totala și-l readuse la realitate. Știa însă că va beneficia de clemență și la sfârșitul cursului îi va fi restituită. Cu toate acestea nu va primi un brevet pentru asta, doar un punct negru din partea profesorului. Gândurile nu îi puteau sta locului. E ceva ciudat cu cartea aceasta. Azi va căuta să îi găsească pe cei care administrează sinagoga. Trebuie să afle mai multe! Viața continua dincolo de carte.

Mai multe postari pe aceeși tema, a Duzinei de cuvinte, va invit să cititi in tabelul de la Psi.

Sa nu uiti!


– Mie tata nu mi-a lasat multe, povesteste batranul in timp ce in ochii lui se oglindeste imaginea copilariei, de acum cincizeci si ceva de ani. E inalt, masiv, cu vocea grava insa tot pe atat de sfios incat nu iti vine sa crezi ca omul acesta poate fi atat de timid. Pamfil are vorba cautata, sa nu supere, lasand sa se vada un bunsimt nascut la tara, in satul lui din Ardeal, aproape de Zalau. Anii de stat in occident l-au slefuit. A invatat limbi straine. In Portugalia a avut o cariera frumosa ca inginer constructor dar acum, la apusul vietii s-a retras in Germania, care ii este casa. Cu toata istoria unei vieti inchise in sufletul lui de roman, venit din adancul tarii, a ramas acelasi om simplu, crescut la sat. Vorbeste cu durere si nostalgie despre copilaria lui, cand erau toti acasa, cand tata si mama avea cateva hectare de teren si cu toate acestea nu se tineau mandri. Munceau alaturi de oamenii pe care ii plateau. Asta pana cand au venit comunistii. Tatal a fost arestat, pentru ca facuse parte dintr-o brigada de partizani. L-a turnat un vecin, Ion, cel in sura caruia isi mai adaposteau granele, cand nu aveau loc. Ion avea sapte copii, pe care ii hranea cu ceea ce castiga muncind pentru vecinul sau. A fost durere mare. Si ce poti sa ii faci omului? Avea sapte copii!
– Tata mi-a spus asa: “ cand mergi pe drum, cu caruta si ai sa vezi in drumul tau un taran mergand pe jos, sa nu treci mai departe fara sa il iei. Si daca l-ai luat si ai ajuns la capatul drumului, fara sa inveti nimic de la el, sa stii ca atunci tu esti prost si el e destept. Asta sa nu uiti, Pamfile! Sa nu minti, ca un barbat adevarat nu minte. Iar cand te barbieresti si te uiti in ochii tai, in oglinda, dimineata sa nu iti fie rusine de ce ai facut in ziua care a trecut. Sa nu uiti lucrurile acestea”. Drumul lui Pamfil a fost greu. A trecut prin orfelinat, a muncit pe santier pana cand un inginer l-a luat deoparte.
– Pamfile, cati ani ai tu?
– 18, tovarasu inginer.
– Azi sunt examene la facultate. Du-te si tu la examen?
– Sa ma duc la examen? Dar cum sa ma intretin singur la facultate?
– Lasa asta acum. Du-te la examen.
– Dar imi platiti ziua?
– Ti-o platesc, ma. Du-te odata!
– Ma duc.
Si Pamfil s-a dus. A intrat cu medie de bursa, 6,23, el baiatul crescut la orfelinat si muncit pe santier. Inginerul zambi fericit ca a reusit si ii acorda cateva zile libere. Se duse acasa, la tara sa ii spuna mamei ce reusit grozava a avut.
– La auzul vestii, mama isi smulge naframa din cap si-o azvarle cat colo iar apoi, cu amandoua mainile incepe se se traga de cap, vaietandu-se si plangad lacrimi amare.
“Tuluoaie Doamne, ma baiete! Dar de ce te-ai inscris la facultate si nu te-ai dus si tu la meserie, ca si toti ficiorii de-o sama cu tine? De ce? Cu ce te-oi tine eu in facultate, ca vezi ca abia imi duc traiul de pe o zi pe alta?”
– Asa a zis mama. Apoi, m-am descurat singur si munceam pe rupte. Dimineata devreme caram legume cu spatele de la gara in piata, sapam gropi in cimitir, cu inca vreo doi colegi mai amarati si cu bursa m-am intretinut. Mai apoi, un pofesor de sport vazandu-ma asa de inalt si bine legat m-a chemat sa fac parte din echipa de rugby. Am primit si asta m-a ajutat apoi foarte mult. Nu a mai trebuit sa muncesc atat de mult si am putut termina facultatea.
Daca te uiti in ochii senini si albastri ai lui Pamfil, vezi oglindita o viata intreaga si nu va uita sa iti aminteasca mostenirea de la tatal sau, cele trei povete. Are aproape 70 de ani. E tarziu si el aude inca vocea tatalui:” sa nu uiti, Pamfile!”

Antologia gafelor


by Theodora

In primul an de facultate am facut o gafa de care si acum imi aduc aminte.
Aveam o colega frumoasa, 1.75 cm, un pic plinuta, cu pielea alba, trasaturi frumoase, ochii verzi, cu care ma intelegeam bine. Intr-o zi la sfarsitul orelor, a venit sotul sa o astepte.
Un tip foarte slab genul ala de piele si os, negricios rau, destul de mic in comparatie cu ea, cred ca avea in jur de 1.65, s-a a propiat de noi si eu, crezand ca vrea “sa ii faca propuneri indecente colegei de mele”, l-am repezit.
Nu mi-am imaginat ca este sotul :) Mai grav a fost si fata pe care am facut-o cand ea razand mi l-a prezentat.
Cred ca am repetat de cateva ori intrebarea.. Chiar este sotul tau? Nu se poate!
Bine ca nu s-au suparat pe mine … oricum a fost neplacut.
Si acum imi aduc aminte gafa aaia de cate ori vorbesc cu ea la telefon.