Arhive blog

Intrebare


Nu-l vazusem de multa vreme. Lipsise si aproape nimeni nu i-a observat lipsa. A intrat in cafenea iar din tocul usii s-a inclinat putin si s-a batut cu palma dreapta, usor pe piept, in dreptul inimii. Avea fata calma, destinsa si schita un zambet dar stiam ca dincolo de imaginea aceasta clocoteste un vulcan.
M-am uitat la el si nu si-a ferit privirea, cum ar fi facut oricand alta data. Avea ochii rosii de plans si sufletul rascolit. Ochii aceia negri, umezi, ii mai vazusem rosii iar la privirea mea intrebatoare, el mi-a spus simplu.
– Scuza-ma. Am o alergie la polen.
Dar a trecut primavara si vara, a venit toamna tarziu. Ploua afara, pe tacute, ca intr-o poveste veche, cu munti roscati si pustiiti, din Turcia. Cad frunze aici si orinde si natura se zgribuleste uda pe sub copaci si la marginea drumului. Avea din nou ochii rosii si stia ca acum trebuie sa imi spuna, nu pentru ca l-ar fi obligat cineva, ci pentru ca asa simtea el in momentul acela.
– Stiu. Am plans nebuneste si am strans perna in brate pentru ca imi e dor de ea. Daca ai iubit vreodata, asa cum ai spus, sint sigur ca ma intelegi. O iubesc!
Stiam despre ce vorbeste si nu am zis nimic. O iubea. Am iubit. Pana la stele si inapoi. Unde se ascunde marea dragoste cand ceva se intampla si ne despartim? Cineva mi-a zis ca moare, se stinge incet ca un foc abandonat, pana nu ma ramane decat o gramajoara de cenusa, luata in final de vant. Atata ardere si zbatere doar pentru o adiere de vant? De ce doare atunci? Pentru ca e vie. Marea dragoste nu dispare niciodata decat daca nu a fost marea dragoste ci doar o pasiune, o inflacarare de o clipa. Ea ramane sapata adanc si nimic nu o va scoate din radacinile sale. O putem acoperi cu o frunza sau cu o lacrima, cu o melodie sfasietoare ca si rana pe care a lasat-o in sufletul nostru sfartecat sau cu o mangaiere. Dar ea e acolo, in asteptare, gata sa reinvie oricand, sa tasneasca spre lumina.

Reclame

Bunica- o scrisoare de demult


Azi imi faceam ordine in posta electronica si am descoperit o scrisoare din partea lui Dan, trimisa in 2011. Imi amintesc doar ca solicitasem pe vremea aceea, mai multor prieteni sa imi trimita cate o povestire pentru un proiect. Dan mi-a trimis scrisoarea aceasta care nu a fost publicata pentru ca nu se referea la proiect, dar recitind-o azi, m-au umplut nostalgiile. Va invit si pe voi, cu placere sa o cititi.

Remember

De anumiţi oameni ne vom aminti mereu cu plăcere şi nostalgie, chiar dacă atunci când i-am cunoscut, erau deja bătrâni bine, cu tabieturile şi obiceiurile specifice acestei vârste.

Străbunica mea, D-zeu s-o odihnească, a murit ferm convinsă că Rusia este un continent. Vastitatea acestei ţări, povestită de oameni care au luptat acolo în al doilea război mondial, inclusiv barbatul ei, străbunic pe care nu l-am apucat în viaţă, i-au creat pentru totdeauna această convingere, a existenţei ineditului continent, continentul Rusiei, cum îl numea ea. În plus, portocalele, ştia sigur că provin din Portocalia, termen propriu pentru Portugalia, asemănarea de nume dintre exoticele fructe şi această ţară, era dovada clară şi de netăgăduit a acestei apartenenţe.

Toate aceste teorii geografico – economico – administrative, nu le susţinea aşa pur din auzite. Dăduse Dumnezeu şi găsise la bunicii mei, unde locuia, un glob pământesc, din ăla pentru elevi, care se roteşte, fixat pe un ax, rămas pe acolo de pe vremea când taică-miu era la şcoală. Înarmată cu planeta în miniatură, buchisea într-una la cele scrise pe acolo, ape, oraşe, ţări etc, făcând chiar şi notări într-un caiet propriu, denumiri şi felurite aprecieri, un amestec de date geografice şi fragmente de rugăciuni şi versete biblice.

Prin clasa a cincea sau a şasea fiind, râdeam cu gura până la urechi de talentele de explorator alei mamaei Elvira, aşa îi spuneam. Mă chema în odaia ei şi-mi punea diverse întrebări, în special legate de continentul frigului, i se părea incredibil că acolo-i zăpadă mereu, iar ,,ixchimoşii’’ nu cultivă porumb şi nu fac dulceaţă, dulceaţa, în accepţiunea ei, era delicatesea supremă, avea sortimente dintre cele mai variate. Ţin minte că-i spuneam cele mai gogonate bazaconii şi minciuni, asculta mirată şi imediat se pregătea să-mi răsplătească cu dulceaţă vastele ,,cunoştinţe’’ pe care i le împărtăşeam fără să audă nimeni, erau nişte elucubraţii incredibile, cum că la Polul Nord, fiindcă nu sunt cai, ăia umblă călare pe urşi şi fac focul cu zăpadă, una care arde.

Îşi făcea cruce şi revenea la tărâmuri mai apropiate, continentul Rusiei, Portocalia şi oraşul Paşcani, unde fusese, avea şi o fată care locuia acolo. Pe aceste subiecte eram total neputincios, nici o minciună şi nici un adevăr nu-i puteau clinti convingerile, orice accepta, dar până la Rusia sau Paşcani.

Dincolo de aceste lucruri, nu era o femeie proastă deloc, scria şi citea cursiv, iar această curiozitate fantastică pentru a afla lucruri interesante, nu prea am mai întâlnit-o, la ţară cel puţin, la oameni în vârstă.

Am devenit credibil cu ale mele prostii pe care i le spuneam despre ,,minunile lumii’’, în momentul în care, într-o zi, trebuia să sosească preotul cu nu ştiu ce ocazie, cum vine pe la Crăciun şi ea nu mai putea deschide uşa odăii să-l primească. De fapt trăsese nu ştiu ce zăvor şi uitase. Imediat am dat toată măsura ,,geniului’’ meu, trăgând zăvorul buclucaş şi minţind-o că a fost o hibă teribilă la broască, doar Dumnezeu şi Maica Domnului m-au luminat şi am putut-o dibui, altfel stătea popa pe afară, lucru sinonim cu blasfemia pentru ea, era foarte bisericoasă.

Din acel moment, toate ghiduşiile pe care i le spuneam erau literă de lege, nu avea nici o îndoială, nepotul ,,diştept foc’’, fără de care Duhul Sfânt ar fi bătut în zadar în uşă, a devenit o sursă inepuizabilă de ştiinţă şi cunoaştere. Cu toate acestea, de data asta serios, nu am reuşit niciodată să o conving, chiar arătându-i pe acel glob, cum stă treaba cu Rusia, oricât m-am chinuit.

Alături de această ,,pasiune’’ pentru geografie, îndelung sabotată de împieliţatul de mine cu informaţii închipuite, mai avea o sumedenie de lucruri, mărunţişuri, aproape antichităţi, printre care muream de plăcere să umblu. Plus o grămadă de fotografii îngălbenite de vreme, oameni de care doar ea îşi mai amintea şi despre care povestea pitoresc şi cu nostalgie, dacă o întrebai cine sunt. Mai avea o ,,piesă’’ care tare mă mai tenta, dar care îmi era total interzisă, toată lumea îmi spusese să nu umblu la ea. Era un aparat de radio vechi, pe care aproape numai străbunică-mea ştia să-l pornească, nu pentru că ar fi fost sofisticat, ci pentru că era hârbuit rău şi funcţiona doar într-o anumită poziţie, doar de ea ştiută. Aparat care nu am auzit să ,,emită’’ altceva decât slujbe bisericeşti, de altfel dimineaţa sau când se auzea anticul radiou ,,cântând’’ liturghii, nu o deranja nimeni, până se nu termina sfânta emisie, era inabordabilă.

Cam asta îmi amintesc eu despre străbunica mea, una din ele, despre cealaltă pe care am cunoscut-o, poate altădată. Povestea vieţii ei o ştiu, însă relatată de bunici sau părinţi, e interesantă, dar pe mine m-a amuzat acum modul în care această femeie, de vreo 85 de ani pe atunci, mie îmi părea totuşi tânără şi îmi capta atenţia foarte mult, probabil datorită curiozităţii ei, aproape copilăreşti. E ceva totuşi, dacă mi-a rămas vie în memorie şi îmi amintesc de ea cu plăcere.

Dincolo de fiinta


Sta pe marginea canapelei, uitandu-se in gol la televizorul care prezinta buletinul de stiri. Nu le aude decat tonalitatea vocii prezentatorilor iar lumina aceasta falsa, se proiecteaza in incapere. Cauta telecomanda, aruncata prin pat la intamplare si il inchide. Tacerea fosneste din toate colturile camerei, se prelinge pe langa obiecte si il imbratiseaza dintr-un salt. Ii e gandul in alta parte. Unde o fi ea acum? Ce face? Isi reprosa tacut, cu ciuda, ca a lasat-o sa plece. E prea tariu insa si acum trebuie sa o astepte si asta ar putea dura inca o saptamana. Regina plecase cu fetita in Moldova, dincolo de Prut, de unde sa tragea ea. E vacanta si vroia sa mai vada locurile parintesti si putinele rude apropiate, pe care le mai avea, doar o sora, un frate, cativa nepoti. Intalnirile acestea erau atat de rare si o mai loveau din cand in cand nostalgiile. “Las’ ca ma intorc, ii spuse ea razand la plecare. Nu iti face griji.” Cum sa nu isi faca griji? Cine stie ce e acolo si in plus, ea e femeie frumoasa la cei 35 de ani? Daca i-o fura altul? Nelu se pregateste sa plece la serviciu si mai verifica inca o data casa, cu camerele mute. In curte, catelul cu blana maronie si tepoasa vine spre el, dand din coada, ingrijorat si el de atata singuratate. Il mangaie pe cap, ii vorbeste putin si iese pe poarta cu nelinistile cuibarite in suflet, incarcandu-l de tristete si durere. Un gand ii mai flutura prin minte si parca o revede pe Regina, in prima zi, in iia aceea alba cusuta cu flori de cicoare. Parul rosu ca arama ii cobora in flacari pe umeri. Parca inflorise soarele acolo, in mijlocul ulitei. Il sageta cu privirea ei albastra si abia daca auzi cand il intreba unde locuieste familia Roman. Ii vedea doar buzele miscandu-se si un zambet hipnotic i se intipari pe figura. Cateva saptamani mai tarziu, se pregatea de nunta.
– Nelutule, dar nu ti-ai putut gasi si tu o nevasta in legea noastra? De ce ti-a trebuit tie tumna o rumanca? Si inca o moldoveanca, nu orice fel de rumanca. Nici nu stii tu cu ce te legi la cap, ii zise mama cu blandete.O sa va vorbeasca lumea sa o sa va zica tot felul de rautati.
– Mama, lumea vorbeste oricum iar gura ei, numai pamantul o astupa. Mi-e draga fata asta. Asta o vreau si alta nu!
– Bine maica, sa nu zici numai ca nu ti-am spus. Nu am nimic cu fata, ca ii faina, dar ti-a fi tare greu, dragul mamii. Eu o primesc cu drag, ca e nevasta ta insa mi-e mila de greutatile in care va bagati.
Si au facut nunta dar asa, intre rude apropiate apoi s-au asezat la casa lor. Apoi fetita, care semana picatura geamana cu el, i-a adus o si mai mare bucurie. Nici nu isi da seama cum au zburat 15 ani, nici cand s-au dus ai lui, unul dupa altul. Dar ei doi au ramas impreuna si o iubeste pe Gina, la fel de profund ca in prima zi desi, uneori, are darul de a face lucruri care il scot din minti. Bunaoara, saptamana trecuta, cand au fost la ziua Marcelei. A baut doua pahare de palinca, apoi, razand s-a prefacut ca se dezechilibreaza. Numai ca, in joaca, si-a pierdut de-a binele echilibru si a cazut cu mana in tortul gazdelor, spre marea lor suparare. Apoi razand si-a lins degetele in fata musafirilor, spunand ca e foarte bun, drept urmare invitatii pot gusta linistiti. Nelutu de acuse stacojiu la fata de rusine iar a doua zi, cand i-a povestit ea radea in hohote si nu-si amintea nimic.
– Pai nevasta, m-ai facut de rusine. Ce zice lumea?
– Da-le pace si nu baga in seama. Nu te-am facut ca nici nu stiu ce am facut. Poate ca inventezi tu, asa. Ha,ha,ha!!!
Barbatul nu stia daca ea glumeste ori vobeste serios, asa ca o lasa in plata Domnului dar degreaba, nu o va mai duce la vreo petrecere.
„Dar daca si acolo e invitata la masa si face si acolo traznai?” Cu gandul la ea strabatu orasul, de la Someseni, trecu prin Piata Mihai Viteazu si schimba autobuzul. Caldura incepea sa se faca simtita desi era inca dimineata. In fiecare duminica, Clujul traieste o viata altfel decat in restul saptamanii. Oamenii sunt mai calmi, nu mai aleaga dupa treburi si simti in aer bucuria unei mici vacante, diminetile fiind impartite intre cei care merg la Hala sa isi pentru a cumpara fructe si legume proaspete si cei care merg biserica. Nu avea insa ochi pentru ei.Cobori din autobuz pe Calea Baciului si urca Dealul Lombului pe un drum asfaltat, spart si crapat pe ici pe colo. Iarba crescuse inalta, pe campul ce se deschidea de o parte si de alta a strazii. Ici si colo scanteieri roz ori pete albe, de margarete dadeau culoare. Ce frumos e aici in camp! Viata pluteste in liniste pe deasupra ierbii, greierii taraie scartaind pe strune. Clopotele bisericii din apropiere umplu vazduhul facandu-l sa vibreze. In varful dealului doar cateva case izolate, mai sus, padurea fosnind verde si adanc iar deasupra tuturor, seninul adanc al unei zile de iunie, imbiind la liniste si vesnicie. De la o intersectie, drumul coboara pe un versant spre ferma de pui, fosta cand Avicola, o intreprindere de stat. La cate ganduri avea, drumul i se paru scurt cu gandurile rostoglindu-se inantea sa, ca rotocoalele de fum. “Asa-mi trebuie daca mi-am luat nevasta frumoasa! Daca ceva m-a macinat pe lumea asta, apoi dragostea, pentru femeia asta nebuna, a fost cu siguranta.” Se opri putin la marginea padurii sa adune niste ciuperci. Doamna Lucia il rugase sa ii aduca pentru dimineata apoi isi continua drumul spre ferma. Ii place munca de aici, nu e deloc grea. E un fel de administrator, portar, secretara, cand sefii nu erau prin preajma. Fire blanda si serioasa, cu statura lui impozanta, de aproape doi metri inaltime, Nelu e respectat de sefi. E un barbat in puterea varstei iar cei 37 de ani ii poarta la vedere, cu maturitatea omului cantarit. Parul sau negru, sclipind in razele soarelui si tenul usor creol, ochii negri, taciune, cu scanteieri de jar, spun povestea unui om ce apartine acelei lumi, neacceptate si marginalizate a tiganilor.
– Buna ziua, doamna Lucia.
– Ai ajuns Nelutule? Du-te vezi daca in camera de oaspeti e totul pregatit, ca sotul vine de la aeroport cu o delegatie de suedezi.
Se duse sa verifice. Domnul inginer Iepure si doamna, locuiau mai mult la ferma, unde aveau o casuta moderna cu cateva camere, mobilata si foarte bine amenajata. In apartamentul lor din oras doar musafirii lor mai locuiesc, cand sunt in trecere. Sotii Iepure sunt mandri de afacerea lor, pe care au pus-o ,cu mare greutate pe picioare, cand nimeni nu le dadea sanse de reusita. Preluasera halele de la Avicola aproape in ruina si au investit mult ca sa ajunga sa produca la nivelul de acum. Toate cele patru hale sunt pline cu gaini si fac apropizionare pentru multe magazine din oras si din afara, chinuindu-se sa razbata pe o piata unde altii, cu sprijinul unor politicieni, sunt mentinuti ca funizori permanenti. De la fosta firma, doar pe Nelu l-au preluat, in afara de cladiri si cateva utilaje. Le fusese recomandat si a ramas omul lor de incredere, ca si unul din familie. Nici nu s-ar fi gandit la altcineva din afara. El stia toate rosturile si bunul lui simt si organizarea il facura sa fie omul lor de baza. In zece ani nu a lipsit o zi,din ferma si stie face de toate. Raspunde la telefon, primeste clientii, pazeste ferma, face curat, gata oricand de o noua sarcina pe care o executa fara sa se gandeasca sa protesteze. Inginerul sosi cu musafirii si ii duse in sala de oaspeti. Dupa o vreme, aparu in pragul usii biroului.
– Nelule, vezi ca lipsesc o vreme. Ma duc cu Lucia la spital ca i sa facut rau. Nu stiu ce are. Probabil ca e tensiunea. Chiar acum si-a gasit cand avem oamenii acestia pe cap.

Vorbele lui, ramasera insa in aer, fara a primi vre-un raspuns. Nelu, sta inert, cu capul pe masa, parca adormit in timp ce manca din mamaliguta cu ciuperci. Se apropie si il clatina putin iar el se pravali pe podea. Speriat iese in curte, unde are semnal la telefonul mobil si suna la Salvare. Afara, o alta privelsite. Nero un ciobanesc mioritic cat un vitel e mort, langa cusca, avand limba atarnand, si langa el un castron cu aceeasi mancare de ciuperci. Inginerul i se intuneca chipul intr-o clipa si tremura din toata fiinta. Cand a sosit ambulanta nelu era inca in viata. Doamna Lucia plangea. Ea gatise ciupercile si nu i se paruse niciuna a nu fi din cele pe care le cunoaste. Ocupata cu musafirii nu a avut timp sa manance, doar a gustat mancarea.
La spital, Lucia fu preluata de doctorul Ionescu, un fost coleg de generala al inginerului, care se ocupa personal de ea si in cateva zile isi reveni complet. Nelu, fu lasat intr-un salon iar medicii il mai vizitau dand din cap in asteptarea plicului medicinei romanesti, instrument medical care face minuni. El insa nu avea bani iar cei doi veri care trecusera pe acolo erau atat de saraci, ca abia traiau de pe o zi pe alta. Nelu isi revenise sub perfuzii, abia dupa ce, a doua zi, i-au facut spalaturi sa ii elimine resturile nedigerate din stomac. Prea tarziu, organismul sau fusese deja otravit si rinichii distrusi. Vorbea foarte greu si se vedea cum se stinge incet. Ii ruga sa o cheme pe Gina. Inginerul, prin cu problemele lui a trecut sa il vada o singura data. Marti, inainte vizita medicului, Nelu cazu intra in coma.
– Mai traieste cel mult 6 de ore, dadu el verdictul, cu nepasarea obisnuita a celui care lucreaza cu suruburi. Se duce!
Verii bolnavului, oameni simpli si saraci, nu aveau curajul sa zica nimic. Au acceptat sentinta medicala cu ingrijorare si neputinta, ca o lovitura de secure. Cui ii pasa de el daca e tigan si mai e si sarac? De cate ori deschidea ochii, Nelu se uita in jur, in incaperea alba mirosind a medicamente, cautand-o flamand cu privirea pe ea, femeia cu parul de arama, imbracata in iia cu flori albastre. Gina a ajuns miercuri. Intra in salon si il lua mana intr-a ei. Ochii lui s-au dechis si s-au umplut de lacrimi, care-si faceau loc pe obrajii arsi de soare, in doua paraiase limpezi. Cinci minute, a privit-o cu drag si i-ar fi spus cat de mult o iubeste, dar cuvintele nu vroiau sa zboare de pe buze. Gina ii saruta mana, si isi apropie obrazul de al lui, asa cum facea de multe ori. Parfumul ei de femeie si caldura fina pe care o emana ea, il invalui si inchise ochii. S-a stins! Un om cat un munte, cu sufletul o flacara vie, purtand cu el, dincolo de lumi, imaginea celei mai frumoase femei din viata lui.
Au trecut de atunci 15 ani si Gina e o femeie singura iar pentru cunoscuti sau necunoscuti, ea asa va fi. Fiica ei, e plecata acum din tara iar singura ei bucurie, sunt copiii de la gradinita unde lucreaza. Ei ii aduc zambetul pe buze cu nadravaniile pe care le fac. Cand se intoarce acasa insa, in casa unde ea a statul cu barbatul ei, amintirile cuibarite acolo ies din colturi si o invaluie. Nu se simte singura deloc. Nelu e cu ea, mereu. Seara, cand se culca si stinge lumina, il vede stand pe marginea patului, o umbra alba, straverzie. Se uita la ea cu drag, asa cum facea el de obicei, in noptile cand erau impreuna. Daca ea intinde mana sau vrea sa ii vorbeasca, el dispare. Acum s–a invatat cu el. Uneori il vede intins langa ea. Alteori sta pe fotoliu fara a zice nimic, fara sa schiteze un gest. E linistit si o priveste. Dragostea aceea a lui, pluteste, inundand casa. Gina e fericita si a inteles, a accepatat ca ea nu va mai fi niciodata femeia altui barbat. Iar omul acesta, o vegheaza si are grija de ea incat nu s-a simtit niciodata singura, neputincioasa sau abandonata.
Lucrurile acestea, Gina le tine doar pentru ea. Nu ar putea povesti nimanui. Oamenii ar considera-o nebuna. Uneori, cand trebaluieste prin casa, vorbeste cu glas tare, ca si cum acolo ar fi cineva. Si este: dragostea unui om care o iubeste pana dincolo de fiinta.

De ce femeile se indragostesc de barbati turci?


Va invit in Cafeneaua turceasca, pe cei care poftiti o cafea aromata ori un ceai si o poveste cu parfum oriental, a unei romance, Nicol, indragostita de un turc. De ce femeile din lumea intreaga se indragostesc de barbati turci, veti afla citind povestea ei.

Pana la stele si inapoi…


Alex stationa pret de cateva minute, in masina trasa pe dreapta, nerevenindu-si neantelegandu-si propriile reactii. Femeia aceasta avea ceva special incat simti ca o unda electrica il strabatu din cap paa in picioare. Din momentul in care coborase din taxi, o urmari cu privirea prin oglinda retrovizoare iar cand ea deschise portiera masinii, fu cuprins de un val de emotii. Daca reactile corpului ar putea fi iluminate, in jurul lui Alex s-ar fi putut vedea atunci o feerie, o ploaie de stelute care se nasc si stralucesc, ca o revarsare de artificii. “ Ce ma atrage atat la ea? Poate calmul ori aerul ei misterios. E atat de aproape dar atat de adanc in sufletul ei. Cum sa fac ca sa ajung acolo unde nu a ajuns nimeni, niciodata?” Ii studiase pe furis trasaturile feminine. Avea si acum in fata ochilor, privirile ei negre, parca triste, ce nu puteau fi mascate de zambetul usor distras. Ce viata o fi avut? Isi aminteste cum suvitele ei blonde, rebele, i se asezau usor, razand, pe obrajii roz, dandu-i contur placut. Frumoasa, simpla si sofisticata in acelasi timp, conchise el. Ii veni sa isi traga palme. “Ce e cu mine? Trebuie sa ma trezesc!” Nu se mai intoarse la serviciu. Colegul ii acoperise tura asa ca se indrepta spre casa. Ajuns in parcarea blocului mai statu doua minute si apoi urca. Sanda il astepta deja, urmarind un film de dupa amiaza la televizor.
– Ai venit? Iti pun sa mananci.
– Pune-mi, incuviinta el cu gura altuia. Ma duc sa fac un dus.
Zobovi la baie mai mult decat de obicei apoi incerca sa manance. Miscarile sale se durulau cu incetinitorul iar gandurile ii ramasera undeva pe afara, prin parc.
– Mananca odata! Ce tot faci? Dormi la masa? Stii ca azi de deschide Selgros la noi in oras si ai spus ca mergem. Poate gasim ceva interesant si prindem niste promotii de deschidere.
Lui Alex insa ii disparu foamea brusc. Nu ii era nici sete. Nu ii era nimic doar o senzatie ciudata, de plimbat cu liftul, i se instalase in stomac, dincolo de controlul sau.
– Trebuie sa fie a mea!
– Poftim? Intreba sotia contrariata.
– Nimic. Vorbeam singur. Ma gandeam cu voce tare.
– Nu te mai gandi. Hai sa mergem ca ratam toate ofertele de deschidere.
“Ah ce as sta acum in pat. De Selgros imi arde acum mie?” Ajunsi in supermarket, fura atrasi de masa in fierbere, ce se misca printre rafturile pline.
– Alex! Ai auzit ce am intrebat?
– Ce?
– Ziceam despre oala aceasta speciala. Ce e cu tine? Parca esti pe alta planeta?
– Nu e nimic. Cumpara ce vrei.
– “ Sunt pe o alta planeta cu siguranta si pana in adanul sufletului simti privirile ei negre ca o noapte de dragoste.”
– Nici nu stiu de ce am venit, de lamenta Sanda dezamagita de interesul lui Alex. Vad ca nu te intereseaza nimic. Cu toate aceste stia ca nu putuse rata deschidere, fie si numai de dragul e a avea subiect de conversatie la birou a doua zi, despre achizitiile avantajoase pe care le facuse. Ajuns acasa, Alex se furisa in dormitor pretextand ca vrea sa se odihneasca. Avusese o zi plina si era fericit ca in sfarsit reuseste sa se se retraga in visele lui. Inchide ochii si sta asa, fara a putea dormi, plutind in aceasi vis. Ii simte si acum parfumul discret de femeie cu mistere. Noaptea trecu insa greu. Somnul nu se lipi de el. Plecarea Sandei la serviciu il elibera de arsura patului. Se pregati vesel, se barbieri, se dadu cu deodorant si se trezi cu telefonul in mana formand numarul ei. Opt dimineata? Poate ca nu o deranjez.
– Buna dimineata, Dana! Cand vocea ei ii raspunse, soarele rasari si ii aduse unde blande de lumina, mangaindu-l pana in adancul sufletului.

Pana la stele si inapoi


Dana se uita plictisita cum se deschid ferestrele pe calculator. Intrase pe un site de matrimoniale, pe care il descoperise recent. La inceput o amuzase, dupa aceea personajele care o contactau incepusera sa o agaseze. Minteau si se vedea asta de la o posta. O faceau insa cu atata convingere incat ei chiar credeau ca sunt extraordinari si pot emite pretentii. ”Ce e cu oamenii astia?” Ii mai lua in suturi, ii trimitea la plimbare. Era singura de ceva vreme, doar prietenii de cateva zile, incheiate brusc, pentru ca ”personajul” nu se ridica la nivelul exigentelor ei. Isi impusese un nivel desi inainte nu avusese unul. Considerase ca viata nu trebuia privita asa, prin prisma profesiunii, pentru ca nu mereu lucrezi ceea ce iti place. Fostul ei sot, lucreaza in constructii. E un muncitor simplu si harnic dar cu foarte multe vederi ingustate si principii invechite. Fostul ei prieten, ultima prietenie de lunga durata, e un tip care incercase multe, sa isi depaseasca statutul, dar fara succes. Se intorsese la reparat televizoare. Firea lui instabila si neputinta de a o accepta pe ea asa cum era l-a facut sa plece nu inainte de a-i arunca o replica zdrobitoare:”Sunteti niste increzuti, si tu si fiul tau, cu pisica aia in frunte”. Facea referire la pisica ei birmaneza, un animal de rasa cu o personalitate interesanta. Nu accepta persoanele dubioase iar pe el nu il suferise niciodata.Dana izbucni in ras. Poate ca ar trebui ca pisica sa le faca prietenilor ei niste teste de personalitate. Ar fi mai sigur. Nu e subiectiva. Se uita la barbatui care ii scria. Mai precis la scrisul sau pentru ca nu avea nici o poza. Ii raspunde politicos.
– Dar cu ce te ocupi, intreaba ea cautand repere sa ii faca rapid o caracterizare.
– Repar televizoare aparu raspunsul lui.
”Altul care repara televizoare. Cum ii gasesc eu pe astia? Am lipici la toti eletreonistii si electricienii din Cluj si dincolo de granitele judetului.
– Am inteles. Dar cred ca nu esti genul meu. Nu as vrea sa te supar spunand asta. Eu caut altceva.
– Uite, eu stiu ca pe internet, frazele scrise apar in alte note. – Da-mi te rog numarul de telefon sa te sun si o sa iti schimbi parerea. Promit sa nu te stresez cu telefoane. Sunt o persoana decenta.
Dana ii dadu numarul. Pe urma regreta ca nu se gandise. ”Ei, asta e. Uneori mai fac prostii.”
Barbatul o suna in cateva minute.
– Buna. Eu sunt Alex. Cred ca nu ti-am creeat o impresie prea buna. In schimb mie imi place de tine. As vrea sa te cunosc si sa te fac sa iti schimbi parererea. Ne putem intalni cateva minute? Intr-un loc public, unde doresti si cand doresti.
– Hmm…nu stiu ce sa zic. De ce ai vrea neaparat sa imi schimbi parerea?
– Pentru ca am senzatia ca esti genul de persoana pe care vreau sa o intalnesc.
– Ok. Sa zicem pe la 6. Alege locul ca nu am inspiratie.
– Ce ai spune in Parcul Babes, la Chios.
– Sunt de acord.
– Cum te recunosc?
– Te sun cand ajung. Dana inchise. ” Ce o fi cu mine? Nu mai sunt in stare sa spun nu?” Acum, daca tot i-am promis omului ma duc. Sunt o persoana de cuvant. O sa stau cateva minute de vorba cu el dupa care o sa plec”. Se uita la ceas. Azi are o aniversare, ziua fiului ei. Ea vrea cu orice pret ca azi, sa ia masa in oras. Doar ei doi. Baiatul implineste 15 ani asa ca e momentul sa iasa in public. Se imbraca in stilul ei, cu o tinuta intre sexi si decent. O fusta gri inchis, cu linia deasupra genunchilor, lasand sa se vada picioarele ei bronzate, cu glezne fine. Isi puse o bluza care se mula dupa formele ei, cu niste trandafiri negri pe un fond gri. Parul blond, ce ii depasea rebel umerii, il aduna intr-o coada impletita e jumatate si il lega cu doua bentite, crem si visiniu. Parul adunat lasa se se vada cerceii ei sofisticati, cu granate. Nu avea alte bijuterii. Nu ii placeau impopotonarile.
– Esti gata si tu, il intreba pe Mihai?
– Da, de cateva minute.
– Stai sa imi iau sandalele si plecam. Isi incalta sandalele,crem, cu tocuri inalte si subtiri, din 3 cureluse fiecare, prinse intr-o brosa de catifea bordeaux cu strasuri. Sandalele erau cea mai rafinata piesa a imbracamintii ei. Isi privi unghiile, o culoare laptoasa cu marginile albe, tipul de manichiura frantuzeasca, isi dadu cu o adiere de parfum, Kenzo Jungle. Ajunse si taxiul si plecara, fara a mai fi nevoiti sa circule prin caldura torida. Pentru ca baiatul vru sa testeze un mic restaurant cu specific ardelenesc, se oprira ”La cina.” Meniul era unguresc, ospatarii amabili, discutand prieteneste cu clientii incat i-au facut sa se simta bine. Mihai ii arata tabla pe care era scris ”avem castraveti covasiti”. Pufni in ras ca nu era obisnuit cu traditionalisme. Masa fu placuta. In cele din urma se ridicara si din atmosfera racoroasa, iesira in strada, unde caldura zilei de 15 iulie ii toropi.
– Vrei sa iesi cu prietenii tai azi? Ii inviti la o pizza?
– Da. Cred ca mi-ar place. Si asa nu am multi de cand ne-am mutat aici.
Ii dadu bani si se despartira. Brusc, isi aminti de intalnire. Dar daca nu m-as duce? Ce ar fi? Pe urma se gandi la barbatul care va veni si va astepta si la sentimentul de freaier pe care poti sa il ai in astfel de situatii. Statia de taxi era aproape asa ca nu era mare lucru. Daca tot a intrat in hora…sa fie bal. Se urca intr-un taxi care i se paru mai curat. Un mercedes gri metalizat. Se instala confortabil si astepta ca sofeul sa porneasca. Acesta insa se uita la ea. ”Ce o fi avand?”
– Unde mergem, doamna?
– Ah, La Chios.
– Unde la Chios?
– Nu stiu, mergm pana acolo si vedem la fata locului.
Masina demara. Intra pe stradutele de langa parc, trecu fasaind pe langa lac.
– Opriti doua minute sa dau un telefon.
Soferul opri.”Femeiea asta stie sa dea ordine” ii spuse el in gand.
– Buna. Sunt Dana. As vrea sa stiu unde esti, ca eu am ajuns. ”Poate ca a intarziat si atunci o sa plec. Si o sa ii mai dau si peste nas ca nu e punctual. Ce ma pot enerva cei care intarzie si care mint!”
– Sunt langa lac. Am o masina metalizata, gri.
– Aha. Te-am vazut. Se intoarse spre sofer si ii achita cursa. Cobori si se urca in masina barbatului, nu inante de a arunca o privire circumpsecta spre el. Intr-o fractiune il evalua. ”Un om onest”. Un barbat cu tenul bronzat, parul negru si cret. Ii placeau barbatii bruneti cu tenul creol, din motive inexplicabile. Tot din aceleasi motive nu ii placeau blonzii. Prea efeminati si cu pielea prea alba, uneori aspra. Ochii luminosi ai barbatului au privirea aceea a omului care nu stie minti. Se linisti si il aprecie ca pe o prezenta agreabila.Se aseza pe scaunul din dreapta.
– Vei sa mergem la un suc, ori la o cafea?
– Nu, multumesc. Nu doresc nimic special. Doar sa stam de vorba. Atat.
Masina se pune in miscare si, in scurt timp, opreste intr-o parcare, in parc, in fata unui hotel. Ea se gandea la o plimbare dar uitandu-se la sandalele cu tocuri si statu linistita. Vorbeau parca de la distanta de cativa metri. Despre copii, despre trecut, desre familii. ”Banalitati. Parca sunt la sedinta cu parintii.Ce caut eu aici?’ As putea cobori invocand ceva scuza.” Afla ca el lucreaza la televiziune si reparatul televizoarelor era doar un hoby, ceea ce o facu sa zambeasca. Dana isi mangaie usor genunchii, intr-un gest reflex, trecand degete subtiri peste o cicatrice din copilarie. Expresia lui era una calma si putin sobra. Ea nu ii vedea stralucirile din priviri. Se uita inainte la bunicile care isi plimba nepotii , la mamiciile cu copii in carucior.
– As vrea sa plec acum, daca nu te superi.
– Da, binenteles.
”Cred ca a fost o experienta. Sigur nu am sa ma mai intalnesc cu el. Unde mi-o fi fost capul? Si, asta ca asta, dar e casatorit. Dar a fost cinstit si mi-a spus cu toate acestea, ce sa caut eu intr-o astfel de relatie? Nu e pentru mine. S-a purtat frumos, deci nu pot decat sa ma port si eu la fel.” Masina parca in fata blocului ei. Cobori, dupa o despartire cam distanta. Isi dadura mana, ca la o intalnire de afaceri.
– La revedere!
Ea urca treptele incet. Intoarsa in racoarea casei simti nevoia unui ceai rece de menta, cu cuburi de gheata.Asezata in fotoliu, cu ceaiul in mana, trecea in revista momentele zilei.Telefonul o soase din amortire. Alex. ”Mi-am uitat ceva in masina?”
– Da? S-a intamplat ceva?
– Nu. Nimic grav. Trebuie sa iti spun ceva. Vocea lui era calda si vibra intr-un tremur usor.
– Spune-mi, zise Dana.
– Am tras pe dreapta. Nu mai pot conduce. Imi tremura picioarele. Ea crezu ca el se simte rau din cauza caldurii desi avea aer conditionat in masina. Trebuie sa iti spun, si vocea lui calda, vibranta, ii transmitea ceva prin difuzorul telefonului, ca un mesaj venit dincolo de inteegerea ei. M-am indragostit!