Arhive blog

Psihologia eșecului la români


Succesul și eșecul nu sunt pentru tine, sunt pentru ceilalți.beraria 2 E modul tău de raportare la oamenii din jur, e felul în care te oglindești în ei. Asta îți dă senzația unei împliniri sau dezamăgiri. Ținând cont de părerea celor din jur poți fi motivat ori demotivat, în ceea ce intreprinzi dar asta înseamnă să cedezi controlul propriu influenței factorilor din afară, opiniei publice ori mijloacelor media de informare-dezinformare. Teoriile despre eșec și succes sunt exploatate de societate, pentru a face individul sa devină un element al ei. M-am întrebat, retoric evident, de ce societatea nu e preocupată în primul rând de dezvoltarea individului din punct de vedere intelctual, profesional, emotional, spiritual? De ce i se pune mereu în față ca obiectiv, devenirea, transformarea într-o persoană de succes, inducându-i-se astfel ideea că în acest moment este o persoana marcată de eșec? Individului i se stimulează Ego-ul, ceea ce îl face un caracter slab, maleabil, nesigur, ușor de manipulat prin diverse sisteme, in interesul unora. Societatea, cea românească în cazul de fața nu vrea un individ puternic, cu convingeri, opinii și acțiuni proprii.
Succesul sau eșecul sunt rezultatele unor acțiuni pe care le intreprindem, în atingerea unor obiective. Multă lume confundă succesul ori eșecul cu a avea bani, a avea o poziție socială, recunoaștere publică, notorietate, etc.

Miercuri seara, am asistat la o dezabatere interesantă, în Berăria Culturală. Evenimentele acestea ale Berăriei, desfășurate sub organizarea și moderarea lui Ion Novăcescu, reputat jurnalist și istoric clujean au devenit deja cunoscuteberaria 3 si deosebit de apreciate, de un public clujean iubitor de cultură și dezbateri constructive de idei. Prezența invitaților într-un număr peste așteptări a dovedit, dacă mai era nevoie, simpatia de care se bucură această manifestare, în spațiu public. Invitatul serii a fost academicianul Daniel David, o personalitate marcantă în lumea științei românești, profesor de psihologie clinică și psihoterapie, în cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca. Subiectul dezbaterii s-a referit la Psihologia eșecului la români, temă inspirată dintr-un studiu de cercetare la care profesorul David participă, împreună cu un grup de profesori. Domnul Novăcescu a încercat să lege această temă de un eveniment care a răscolit cu ceva vreme in urmă, opinia publică românească, acel accident aviatic soldat cu două decese, a pilotului și a unei tinere ce făcea parte din echipa medicală. Fără prea mare success însă pentru că profesorul a preferat doar o concluzie simplă, aceea ca totul se datorează unei grave difunctionalități între structurile care și-au tot pasat responsabilitatea de la una la alta lasând timpul să treacă fără să intervină.
Eu aveam in minte un exemplu foarte simplu, de reacție al autorităților din Germania, în urma un apel la 112. O situație simplă la care am asistat cu admirație. Într-un cartier, într-un orășel la 40 de km de Frankfurt, copiii descoperă, jucându-se, un șarpe. Speriați, le comunică părinților și aceștia sună la 112. În decurs de 10 minute la fața locului apar Pompierii și Poliția și după încă 20 de minute, o specialistă în șerpi ( schlangen spezialist), herpetolog. Șarpele se ascunsese. În timp ce pompierii și polițiștii îl caută, doamna adună copiii din cartier și părinții care vor să participe și acolo, în stradă, organizează rapid o discuție despre șerpi, instruindu-i pe copii cum să procedeze în situații similare, avertizându-i să nu atingă șerpii, că unii pot fi veninoși. O discuție de informare și de prevenție. Șarpele a fost găsit în cele din urmă și dus la o gradină zoologică, din apropiere. Eu încercam să îmi imaginez un eveniment similar în România. Cred că și voi puteți face același exercițiu de imaginație.
Raportat la pozitia lor față de eșec, profesorul David spunea că oamenii se împart în trei categorii: beraria 4negativiștii, care nu au obiective precise ori resurse proprii, informationale, educaționale, profesionale, ca să intreprindă. A doua categorie ar fi pozitiviștii care se supraevaluează. Ei au scopuri definite, se consideră foarte buni in ceea ce fac dar in realitatea, resursele lor profesionale, intelectuale, nu le permit sa își atingă obiectivele și atunci se simt subapreciați. A treia categorie ar fi formată din pragmatici, realiști, care au resurse și mijloace suficiente să îți atingă obiectivele. Problema românilor este că, într-o proporție foarte mare se încadrează în primele două profile psihologice descrise, trăind o realitate iluzorie și fiind usor de manipulat. Mai mult, instituțiile de învățământ, sistemele statului promovează aceasta stare. Statul nu vrea un cetățean puternic spiritual, instruit, independent. Soluția ar fi schimbarea de mentalitate, orientarea spre lectură, cercetare, spre inovație, spre instruirea noilor generații, revoluționând, actualizând miturile sociale, pentru că psihologii sunt de părere că, miturile, poveștile, eroii din poveștile noastre nu mai corespund profilului omului modern.
Voi ce părere aveți despre succes și eșec? E important să ai succes?

Pentru cei care vor și au timp să urmărească înregistrarea acestui eveniment, vă invit, să accesați link-ul  cu filmul postat pe youtube, prin bunăvoința Cluj-am Ro.

Am adus aici și opinia profesorului Daniel David postată pe blogul personal.

Foto: Cosim Ignat.

Reclame

Compromisul, o artă?


Compromisul este angajament reciproc, de a accepta decizia unui arbitru, un acord, o rezolvare a unui diferendum, într-un mod amiabil, uneori în moduri neconvenționale, diferit față de actul de justiție, de exemplu. El izvorăște tocmai din faptul ca suntem diferiți, nu identici.

Dumnezeu nu face compromisuri. Îngerii, fac, pentru că ei trebuie să se supună unor decizii, care nu le aparțin.

“Există o limită a concesiilor, dincolo de care, orice cedare riscă să compromită buna reputație a celui implicat… Sunt compromisuri care compromit.( H.R.- Patapievici).”

Există o adevarată a artă în a face compromisuri, fără ca ele să discrediteze moral, însă ea nu e accesibilă tuturor și nu are reguli precise. E apanajul celor care au o anume inteligență, pentru a face aceste concesii legitime.

Prin poziția față de compromis, oamenii se împart între, cei care pretind că nu fac compromisuri și cei care admit.

Voi faceți sau ați făcut compromisuri?

H.-R. Patapievici la o întâlnire cu studenții clujeni de la Jurnalism


Bucurie și tristețe, două emoții pe care le-am trăit simultan, sâmbătă, la o întâlnire, unde a fost invitat cunoscutul scriitor român, Horia- Roman Patapievici. Facultatea de Științe Politice din Cluj, din cadrul Universității Babeș-Balyai a sărbătorit recent douăzeci de ani, de la înființarea primei secții de jurnalism. În acest context aniversar, prima dată după șaisprezece ani, H.-R. Patapievici este invitat, să transmită jurnaliștilor ”Câteva reflecții în experiența mea cu presa”. Introducerea a făcut-o decanul Facultății de Știinte politice și Comunicare, porf. univ. dr. Florin Hințea care i-a predat apoi rolul de prezentator al invitatului, profesorului Ilie Rad. Poate că sunt eu cam exigentă ori am niste false noțiuni, despre politețe dar distinsul profesor Rad a citit, de pe o foaie ce fusese împăturită în prealabil, postfața volumului de eseuri, Cerul văzut prin lentilă, postfață scrisă de Dan C. Mihăilescu. O fi obișnuit în spațiul academic? Un profesor al unei facultăți de jurnalism nu poate avea o opinie proprie și să scrie zece rânduri? Spune asta ceva despre superficialitatea meseriei de jurnalist? E adevărat că presa e arta superficialității dar nu poți face o scuza permanentă din asta. Și încă un fapt care m-a frapat pe mine, fost jurnalist. Absolut nici un student-jurnalist din sală nu lua notițe. Am văzut vreo trei persoane care au facut fotografii si două dintre ele mi s-a părut a nu mai fi studenți, de multă vreme. E adevărat că întâlnirea a fost filmată, pentru arhiva facultății. Evenimentul, în sine, a fost unul public. Presa locală a amintit de el, în fugă pentru că în oraș, se tăia o panglică și avea loc un spectacol aerian. Ba mai soseau niște politicieni de la București și se întrevedeau niște scandaluri. La fel de suprinsă am fost când, după prezentarea captivantă făcută de scriitor, nici un jurnalist din sală nu s-a anunțat să pună întrebări. Nu erau curioși, cred. Cele trei întrebări din public au fost puse de o profesoară de la Facultatea de Drept, un artist plastic, și o jurnalistă romancă de la Paris, prezentă la eveniment. De ce am fost tristă? Pentru superficialitatea cu care a fost tratat momentul. De ce m-am bucurat? Pentru că am avut ocazia extraordinară, de a cunoaște un om deosebit al timpului meu, un adevărat om de cultură, un om care, în ciuda bunei noastre practici de a terfeli pe oricine vrea să se afirme și să facă mai mult pentru românii săi, este supus unei campanii mediatice defăimătoare și cu toate acestea și-a păstrat demnitatea și nu a ales să emigreze. Pentru ocazia aceasta am trecut vederea scăpările organizatorice ale gazdelor. Finalul întâlnirii a fost marcat de prezentarea a două dintre volumele sale, Omul recent și Cerul văzut prin lentilă. Despre prezentarea pe care a făcut-o H. R. Patapievici am să vă povestesc, într-o postare următoare.

Despre Om și taina lui în Berăria Culturală


M-am întors miercuri seara în Berăria Cluturală, pregătită să urmăresc o discuție despre ”Omul și taina sa”. Evenimentul este organizat de Ion Novăcescu, scriitor și jurnalist, un om care mai crede că suntem o națiune iubitoare de cultură. Prezența publicului în sală o demonstrează pe deplin. Invitații au fost ca de fiecare dată, speciali. Cunoscutul actor Dorel Vișan, aproape ca nu mai are nevoie de prezentare. E un nume ce se recomandă singur, eu i-aș spune că e chiar, un brand de Cluj. Alături de el s-a aflat, Costi Cămărășan, o legendă vie a rock-ului clujan, fondatorul grupului Compact a cărui piesă, Fata din vis, m-a inspirat la un moment dat. M-am gândit cum anumemaestru_img s-ar putea trata această temă amplă, încercând să întrezăresc ceva. Credeam că fiecare dintre invitați va aborda subiectul prin prisma profesiunii sale, prin înțelepciunea dobândită pe drumul lor lung, printre mii și mii de oameni și destine. Dar nimic nu a fost cum am încercat să anticipez, de aceea atmosfera din acea seară a fost mult mai frumoasă.
Mai puțini sunt cei care știu că, actorul Dorel Vișan, trecând printr-o experiență de viață mai dificilă, luptând cu o boală grea, a apelat la terapii orientale, de autovindecare. La îndelunga sa experiență de viață s-a adaugat un nou și fascinant drum, calea spre autocunoaștere. Perspectiva omului, ancorat în realitate, lumesc și material a găsit calea de a se întoarce spre spirtualitate și spre minunatul univers interior.

Om. Ce cuvânt frumos reprezentând o ființă Dumnezeiască, pendulând între sublim și mizerabil, clădit din spirit și materie, ca elemente distincte, veșnic instabilă, căutând cunoașterea în afară și in interior! Una dintre problemele și neliniștile lui se datorează faptului că, de mic, este obșnuit să gândească doar pentru partea de material, pentru lumea de afară, pentru societate și contactul cu ceilalți. Trăind doar pentru exterior, omul este mereu frustrat si nemulțumit, pentru că asta nu face parte din firea lui. Societatea însă îl vrea așa, tocmai în contextul consumerismului. Mintea umană are capacitatea uimitoare de a percepe realitatea și de a-și construi propria realitate. În acest context, mintea este cel mai mare dușman al omului modern. Cunoscându-se acest lucru i se creează ideea unor nevoi, necesități materiale, tehnologice. Pentru a le îndeplini maestru 27mintea lui începe să caute soluții. De aici începe o adevarată zbatere interioară ce generează o boală modernă, foarte gravă, numită stres. Dacă omul ar lăsa mintea deoparte și s-ar întoarce spre ființa sa, spre universul sau interior, va descoperi o minunată lume. Acele nevoi vor dispare și se va regăsi în ființa de lumina zidită cu pricepere și iubire de creator.
In Orient, oamenii sunt învațați din ce în ce mai mult, să gândească nu numai în plan material ci și spiritual. Asta ne lipsește nouă occidentalilor. Dar începem și noi să înțelegem încet, că omul și viața sunt altceva decat “a avea”. Omul înseamnă “a fi”.
Deși tema a fost una filozofică, am fost impresionată să văd că participanții au rezonat perfect cu ea și au trăit momentul la întreaga sa vibrație. Vocea calmă a lui Dorel Vișan, lumina caldă a expresiei sale, reflectată peste o sala întreagă a fascinat audiența. Actorul nu mai era actor. E omul viu, palpabil, legănându-se între prezența sa materială, coborât de pe scenă, între cei care erau odată spectatori și spiritualitatea, vocea conștiinței, vocea ”îngerului interior” ce se revărsa asupra audienței. Miercuri seara am avut senzația deplină că trăiesc între oameni cu suflete de lumină. Poezia recitată de Costi Camarașan și discuțiile vorbitorilor din public au completat perfect armonia acestei întâlniri.F B Maestru-10
Uneori, cuvintele sunt sărace, pentru a descrie frumusețea unor momente. Trebuie să fii acolo, în miezul lor, ca să le înțelegi. Pe cei care sunteți din Cluj sau aveți drum prin Cluj, vă invit cu drag, să participați la o astfel de întâlnire. Vă mărturisesc sincer că, de la fiecare am plecat mult mai bogată sufletește și am simțit că sufletul meu ar fi fost mai sărac dacă nu m-aș fi aflat acolo. Dacă ești cu adevărat un iubitor de cultură nu se poate să nu treci, măcar o dată pragul Berăriei Culturale care este un fenomen unic. Vă asigur că o să fiți dependenți de acest loc, de frumusețea oamenilor, a discuțiilor și a ideilor.

Fotografiile mi-au fost puse la dispoziție prin generozitatea unui profesionist al imaginii, domnul Cosmin Ignat.

Competitia


Harmalaia din curtea scolii era obisnuita. Muzica din difuzor amestecata cu rasete si inghinteli compuneau tabloul fiecarei pauze. Aceasta nu facea nici o exceptie. Iulia trecu pe langa ei si scuturandu-si putin parul lung, blond, ce-i ajungea pana la mijlocul spatelui, le zambi, razand cu ochii ei albastri ca si diminetile de primavara.

-Salut Ducu, salut, Danut. Ce mai faceti voi?

– Bine Iulia. Vrei sa te conduc acasa? spuse Ducu privind lung spre ea.

– Azi nu. Raman mai tarziu. Trebuie sa ma opresc la biblioteca.

– Te invit eu la cofetarie, se oferi Danut.

– Multumesc, dar vine tata dupa mine. Mergem la bunica. Poate alta data. Va multumesc la amandoi de invitatie.

Iulia ii privea oarecum amuzata pe colegii ei. Saptamana trecuta, stiind ca e ziua ei, i-au pregatit o supriza. Fiecare separat, i-au facut cate o mica atentie. Un cadou, inchis in cutii cu fundite, parca erau intelesi, o felicitare si o floare. Le primise cu suprindere si bucuria momentului, desi stia ca mama nu va fi incantata, cand va vedea asta. Cand le-a deschis, supriza era si mai mare. Ducu ii daduse un parfum adevarat intr-o sticluta, o licoare roz si foarte delicata. Danut, ii pusese in cutiuta un ceas cu bratara oranj, adus probabil de tatal lui din strainatate. Doar lacrimile din ochii ei au facut-o pe mama, sa nu o oblige sa le returneze, si promisiunea de a nu mai accepta cadouri. La 11 ani, e prea mult.

Ducu si Danut sunt prieteni demult, din gradinita. Se distreaza impreuna, au aceleasi jocuri, partasi la aceleasi prostiute. De catava vreme insa, prietenia lor aproape frateasca, s-a transformat in altceva. Nu stiau ce. Descoperira ca amandoi o plac pe Iulia, frumoasa fata din randul intai. La inceput, a fost doar asa, ca o gluma. Apoi au luat totul in serios. Fiecare incerca sa o atraga de parte lui, sa si-o faca prietena, sa iasa cu ea in oras. Iulia era insa destul de distanta. Era absorbita mai mult de carti si de scoala decat de baieti sau de barfele fetelor despre moda ori altceva. Parca plutesete cand trece pe coridor iar cand le zambeste cu dintii ei albi sidefii de parca vrea sa le sopteasca ceva fiecaruia, in parte. De doua saptamani, baietii sunt cu totul altii. Cazuti pe ganduri. Nu mai merg impreuna acasa, de la scoala. Cand isi vorbesc sunt pusi pe cearta din nimic. Ei, care erau cei mai buni prieteni.

Ora de engleza incepu plicticoasa. Profesoara, o doamna pe la 50 de ani, sotia unui cunoscut avocat, incepe sa vorbeasca. Cuvinte de neinteles ca te ia somnul.Nu sunt atenti la ea si se cearta pe pretul unui telefon pe care Ducu il primise de la tatal sau.

– Danut, daca nu esti atent la ora sa sa te pedespesc. Tonul profesoarei e amenintator dar ei nu sunt impresionati. Se linistesc putin. Nu au stare insa si continua sa se contrazica nervosi, de parca asta era tema zilei.

– Danut, treci imediat la colt! Suparat, rosu in obraji, ca acum este in centrul atentiei intregii clase, Danut se duse fara chef la colt. Se intoarse spre Ducu si se stramba, moment in care profa il remarca si ii taxa imediat momentul de glorie.

– Stai la colt si in genunchi!

Danut se aseza. La colt si in genunchi. Doamna insa nu este atenta la colt. Danut isi continua strambaturile. Ba se apleaca sa i se uite acesteia sub fusta. Nu ca ar vedea ceva, fusta femeii fiind destul de lunga, dar asa, ca sa impresioneze clasa. Daca tot a fost facut de rusine, sa fie spectacol pana la capat. Ducu nu vede cu ochi buni momentul de glorie al prietenului sau. Aproape ca ii paru rau ca nu a fost pus el la colt. Cu o grija speciala fata de doamna profesoara ce explica limba lui Sheakespeare, poetul acela cu ”To be or not to be”, il apostrofa pe Danut, ce continua sa se maimutareasca, aruncand priviri de la nivelul solului sub fusta doamnei.

– Uita-te, uita-te, poate ca iti trage o basina de si mori! zice Ducu plin de naduf.

Profesoara se opri socata din discutie si se intoarse brusc, dand cu ochii de Danut. Se dezechilibrase si cazu pe burta. La colt pe burta. Clasa izbucni intr-un hohot de ras. Amandoi fura ridicati de urechi si dusi la directiune. Rosii si speriati, incruntati insa unul pe celalat Ducu si Danut fura pusi sa dea explicatii in fata directorului. Profesoara sugera sa fie invitate mamicile ca sa vada ce odrasle au si sa ii puna putin la respect. Apoi iesi nervoasa pe cei doi draci mici, din clasa a cincea, care ii stricasera ora. Baietii ramasera in directiune. Directorul, un batranel simpatic, privi pe fereastra o vreme, cu spatele spre ei. Scoala asta prin care trecusera atatea generatii. Urmarea cum administratorul tunde cu grija gardul viu. Zambea. Apoi isi invinse bunadispozitie si se intoarse privindu-i fix si serios.

– Ia sa aud, ce ati facut azi la ora de engleza? Ducu?

– Domnule director. Nu am vrut sa o supar pe doamna, doar am avertizat-o. Si pe prietenul meu la fel. I-am spus sa termine cu uitatul ca poate ii trage o basina de si moare, spuse el patruns de greutatea misiunii pe care si-o asumase.

Directorul era inca serios insa ochii ii erau plini de lacrimi. Ii mangaie pe cap ciufulindu-le parul.

– Mai copii. Ce sa ma fac cu voi? Doamna vrea sa va scad nota la purtare. Mergeti la clasa si cereti-i scuze pentru comportament apoi stati in banca. Cuminti. Ca niste sfinti in icoana! Ne-am inteles? Ne vedem dupa ore.

Ochii negri de acasa


CIMG5105-1Parca masinuta, un Opel negru, vijelios, in fata cafenelei de parca s-ar fi grabit sa nu intarzie. Nu avea unde. Acasa nu il astepta nimic, nu avea pe nimeni aici. Doar sperante fluturandu-i in suflet. Are zambetul larg si deschis al omului cu ganduri curate. Sta la volan. A oprit motorul si continua sa vorbeasca la telefon. Zambeste, rade, ii vezi fericirea pe fata. Coboara in cele din urma inchizand in telefon cuvintele de ramas bun, catre necunoscuta de la celalalt capat al firului. Din doi pasi, strabatu portiunea de terasa din fata cafenelei. Intotdeauna isi facea apartitia ca un tzunami. Se opreste brusc, cu efect, in usa si aruncand o privire cuprinzatoare, ii saluta pe toti cei prezenti, cu o voce tanara si puternica, auzita sigur in toate apartamentele cartierului.
– Salam aleycum, Alah!
Zambi, isi duse mana la inima si apoi intra sa dea mana cu fiecare dintre clienti, devenit deja prieten de cafenea si obisnuit al localului. Memet e tanar. Parul negru corb pana pe umeri, lasa sa se vada doar ici colo cate un fir argintiu. Mai are vreme sa albeasca. Are doar 30 de ani. E plin de energie. Parca da in clocot. Cand este el prezent, intreaga suflare a cafenelei se anima. El singur face cat un stadion de turci la un loc. Cand este meci de fotbal, sta langa televizor, atent, striga, vocifereaza, da din picioare gata sa marcheze el in locul jucatorilor de pe teren. Rade, uneori danseaza cativa pasi din piesele lui preferate, ridicadu-se brusc de la masa de joc si apoi intorcandu-se sa continue. Canta, Karadi Kaslari, o meloie trista despre o fata cu ochi negri din trecutul sau, probabil. Fata lui frumoasa lasa sa se vada o anume eleganta si rafinament. Ochii ii sunt negri, umezi si incinsi, cu sprancene frumos arcuite. L-ai putea banui ca a trecut pe acolo o mana de cosmeticiana. El e insa natural. Poarta blugi si o bluza mulata. Peste ea un pulover gri. Usor, in urma, simti un parfum fin, plutind ca o adiere de perdea. Se intoarse de la serviciu. Are un mic business. O frizerie intr-un orasel apropiat. Nu castiga mult, dar suficient cat sa traiasca decent, linistit si fara stresul comenzilor unui sef. Nu vorbeste despre viata lui. Sunt episoade pe care vrea sa le uite. Nici despre cum a ajuns in Germania, dupa ce s-a imbarcat din Istambul, pe o nava ce calatorea spre Danemarka. I-a fost de ajuns ca a trait experientele acestea. Pe atunci avea doar 20 de ani, era mai energic, divortase recent de fata pe care i-o alesese familia. Avusese si ceva probleme cu politia pentru un scandal pe stadion. Viata lui de aici trebuia sa fie una noua, sa ii linisteasca vulcanul din suflet. I l-a mai linistit. Greutatile de inceput, statutul de emigrant, senzatia ca nicaieri nu esti in locul tau l-au mai inmuiat putin. E trist ca nu isi gaseste o fata potrivita pentru el. Dar are sperante. Cauta. Se intoarce spre bar si striga din fundul salii.
CIMG5137-1
– Wo is mine cay? Unde e ceaiul meu? Parca dinainte de a sosi, ceaiul lui trebuie sa fie pregatit, exact asa cum ii place lui, negru-rosiatic, sa nu poata citi prin paharul de sticla, si cu patru cubulete de zahar. Isi ia ceaiul si da cu ochii de Ahmet care citeste ziarul.
– Salut, frate! Ce faci?
– Bine multumesc. Citesc putin.
– Asculti muzica? Telefonul lui Ahmet, conectat la internet reda de pe youtube o piesa trista. ”Bir Selam Sal Sabah Olsu” , ”Intr-o marti de dimineata” Frumoasa piesa, spune Memet. Se aseza langa el. Ahmet ii insinse mana.
– Viel gluck zum Geburtstag, Memet! La multi ani si mult noroc de ziua ta!
Memet il privi contrariat. Se uita in jur sa vada ce se intampla. Lumea isi vedea linistita de joc.
– De unde stii Ahmet ca e ziua mea? Cine ti-a spus? Nimeni nu stie aici cand e ziua mea, d-apoi sa imi ureze La multi ani! Dupa 10 ani, esti primul care ma felicita cu ele ocazia asta.
– Ei, cineva. O zana buna. Important este ca urarea a venit, chiar si acum.
– Ahmet, ce bei? Trebuie sa te servesc cu ceva.
– Nimic. Multumesc. Am deja un Ayran, iaurt cu apa minerala.
– Totusi, ceva de la mine. Un ceai, un nectar de caise?
– Atunci, sa fie un ceai!
Stateau amandoi la masa, impartasind discutia despre neimplinirile lor, despre dorul de casa, despre viata din Turcia si fostele neveste.
– Ahmet, eu am mai fost insurat. Dar oricate femei am intalnit, niciuna nu e ca fosta mea nevasta. Imi pare rau ca am divortat. Stiu ca eu sunt de vina. Am gura mare si ne certam amandoi. Nu sunt rau. Sunt eu zgomotos dar am sufletul cald si moale, ca bumbacul. I-am scris anul trecut si am vrut sa ma intorc la ea. Acum nici nu mai vrea sa auda. Nu stiu ce o fi fost in capul meu. Dar tu? Tu de ce esti inca singur? Ai fost insurat?
– Da. Dar am divortat si ea la scurt timp a murit. A fost injunghiata de unul dintre multii ei parteneri. O averizasem cu cateva luni inainte de parca aveam un presentiment. Imi pare atat de rau ca nu am putut face nimic. A fost o femeie frumoasa si am iubit-o foarte mult. Mda. Asta e viata. Trista.
– Lasa, Ahmet. Vorba cantecului, Maine poate o sa fie mai bine. Il batu prieteneste pe umar si se muta pe un fotoliu inalt si rosu, langa aparatele de jocuri. Nu era impatimit al jocurilor. Il saluta pe Zafer, apoi il cuprinse cu bratul dupa gat. Cum Zafer, un tanar de varsta lui, insurat dar trist de viata aleasa de familie pentru el, nu protesta, il scutura si il trase de pe scaun silindu-l sa se apere si sa se ridice de pe scaunul sau.