Arhive blog

Intamplare programata


Abia a trecut un an de la Revolutie si lumea e agitata, cautand cu ferbilitate in stanga si in dreapta, minunandu-se de cate lucruri noi apar, la care nici nu visara. Ba o consignatie noua, ba un magazin alimentar, o rulota cu un mic bazar, vanzatorii de suc fresco, cei de vata de zahar. In fiecare zi aparea ceva nou si cate o noua mica afacere inflorea cine stie de unde si cum. Aveai senzatia ca fiecare zi e o noua revolutie, o noua revelatie si descoperire. Ba un anumit fel de haine, si o moda, ba electronice, produse alimentare. Nu erau bani destui sa poti cumpara tot ce vedeai si aveai nevoie. Dorina si Niculae venisera de la tara. Lucrau amandoi la oras si de la fabrica au primit un apartament. Oameni simpli, muncitori,in jur de 30 de ani, fara multa scoala, traiesc cinstit din munca lor. Dorina ar vrea si ea multe dar nu-si permit. Abia se descurca de la o luna la alta. Asa ca se gandi sa isi intrebe sotul si sa puna la cale un plan sa iasa din starea asta fara sa stie ca si el se gandea de multa vreme la acelasi lucru.
-Nicule, il intreba intr-o dimineata ea, tu ce ai vrea sa faci, ceva nou? Poate iesim si noi cu un pas inainte. Vad ca toata lumea mai face un ban in plus ba din Turcia, ba din Ungaria.
Fara sa stea pe ganduri, intrerupt de la o emisiune ce o urmarea cu atentie ii spuse.
– Vreau sa ma fac patron.
– Patron? Dar stii tu ce face un patron? Si apoi, de unde bani?
– Uite, eu chiar ma gandeam de ceva vreme. Imi fac o firma. Si apoi vad.
Dorina il privi cu mandrie. Nu s-a maritat cu un prost. Stia ea ca pana la urma va face ceva. Prea ii rad in nas toate proastele ca ei nu misca nimic si abia traiesc din doua salarii. Sa vezi numai ce o sa le rupa gura cand le va spune. Peste o saptamana, Nicu isi ceru liber de la serviciu cateva zile si incepu sa isi adune actele sa isi faca firma. Patruns de importanta misiunii sale, se duse la avocat, la cartea funciara de unde cu greu obtinut un extras CF, cu pile, ca acolo se astepta cu saptamanile, trecu pe la primarie, pe la finante. Cate nu face un patron si cate drumuri nu are! Si abia a inceput. Mai dura ceva vreme pana cand judectatoria ii inmana sentinta si gata! Era fericitul posesor al firmei “Nicu Prodcomserv”. Era musai sa ii puna asa ca legea spunea ca din denumirea firmei sa se vada ce obiect de activitate are. Acum, daca tot e patron, de ce sa mai mearga la servici? Ii er rusine de colegi. Un patron se imbraca elegant, la costum, are masina, sofer. Cum era sa mearga la serviciu, la atelier in costum. Asa ca se duse la director in audienta si isi lasa demisia.
– Dar unde mergi Nicule? il intrba directorul, gandindu-se ca poate si-a gasit o slujba mai buna ori mai bine platita.
– Nicaieri. M-am facut patron.
Directorul, un barbat la vreo 60 de ani isi dadu jos ochelarii de pe nas si se uita la el sa vada daca glumeste. Era serios.
– Nicule, esti patron? Felicitari. Se ridica si ii stranse mana, ca intre sefi, cu un zambet prietenesc pe fata. Si ce o sa faca firma ta?
– M-am gandit sa ma ocup de constructii.
– Foarte bine. Dar tu te pricepi la constructii?
– Da. Am cat de cat o idee.
– Atunci, succes!
Si Nicu pleca din fabrica, incarcat de mandrie, cu actele firmei puse frumos in mapa. Daca tot e liber, hai sa se apuce de organizare. Intai isi citi documentele, cateva zile. Apoi, gandi ca are nevoie de ceva scule si materiale, de o masina si de bani. Bani. Dar de unde? Ei nu aveau nici o economie iar imprumut nu avea de la cine lua. Auzise el ca la banca se dau credite. Poti gira cu casa, cu mobila ori cu niste cunoscuti. Asa ca incepu iar drumuri sa isi ia credit si parca banca abia astepta sa ii dea bani. Isi lua acolo un credit de 200.000 de lei, bani de 5 Dacii. Isi cumpara una si isi angaja sofer, ca el nu avea permis. “Si apoi, eu sunt patron, cum sa conduc masina?” Acum le avea toate pregatite incepu sa isi caute de lucru. Dar el om cu bani. Nu vrea orice maruntis. O scoala de zugravit, o fabrica din astea. Lucruri mari. Mai stie el firme de constructii in oras si numai lucrari mai au. Asa ca nici el nu se incurca prin maruntisuri desi cativa cunoscuti il solicitara pentru cat o casa, pentru zugravit, pentru cate un gard. Nu, el nu poate accepta. Asta ii scade lui reputatia. Cum il va pune cineva sa faca o scoala daca ar sti ca el a turnat un gard? Se mai inteersa el incoace-incolo, dar asa repede nu se putea. Avea doar promisiuni pentru anul urmator desi nimeni nu stie de unde veneau acele promisiuni. Ca sa ii treaca vremea pana in primavara, se gandi ca ar fi bine sa faca niste bani, cu diverse produse aduse din pietele din Ungaria. Asa ca incepu sa treaca granita la unguri si sa vina cu tot felul de produse. Casa lor era un du-te vino. Mereu venau vecine, cunostinte, cunostinte de ale vecinelor si cunostinte de ale cunostinelor sa cumpere de la ei, marfa ungureasca la cel mai bun pret din oras. Si cum sa nu fie cand Nicu vindea la acelasi pret la care cumparase din Ungaria. Nu poate face profit cerand un pret mai mare. Doar el nu era bisnitar sa se imbogateasca pe spatele cuiva. El nu e bisnitar. Apoi vazu ca schimbul valutar e in floare se apuca si de asta. Cumpara valuta de la valutistii de pe strada si o vindea in vama la un pret mai mic. Sa se poata bucura cei care faceau schimb.
– Domnul Nicu, de ce vindeti valuta mai ieftin? intreba intr-o zi, soferul suprins si el de usurinta cu care seful sau isi risipea banii.
– Lasa mai, ce stii tu? Eu nu sunt bisnitar si nici valutist. Sunt om cinstit si nu fac specula. Cunoscutii au inteles repede ca Nicu nu face afaceri bune pentru el si incepura sa zambeasca ironic, sa isi dea coate. Apoi veni anul urmator si inflatia exploda. Banii s-au demonetizat si preturile au crescut peste noapte cu pana 200 la suta. Cei care aveau rate la banci au fost si ei distrusi de cresterea uluitoare a ratelor si a dobanzilor. De unde sa plateasca bietii oameni? Multi si-au pierdut apartamentele, masinile tot ce putea fi vandut ca sa acopere datoriile. Nicu si-a epuizat banii de la banca, in cele din urma, ca sa isi achite creditul si-a vandut apartamentul si s-a mutat intr-unul mai mic. Si-a lichidat si afacerea si s-a intors la fabrica, acolo unde el stiuse sa lucreze, ca era muncitor priceput.
– Ce faci Nicule, unde te grabesti? Il intreba un vecin vazandu-l cum pleaca in graba, iesind din scara blocului.
– Ma duc la un cunoscut sa ii fac un cotet la porci.
– Pai, nu mai esti patron?
– Am fost patron dar am inchis firma. Nu mergea! Mi-am dorit atat de mult sa fiu patron dar acum sa nu mai aud.
– Stii cum se spune…ai grija ce iti doresti ca s-ar putea sa se intample!

Alte povestiri pe aceeas tema gasiti in tabelul de la Psi
Motanul pandalie scorpio Roxana

Competitia


Harmalaia din curtea scolii era obisnuita. Muzica din difuzor amestecata cu rasete si inghinteli compuneau tabloul fiecarei pauze. Aceasta nu facea nici o exceptie. Iulia trecu pe langa ei si scuturandu-si putin parul lung, blond, ce-i ajungea pana la mijlocul spatelui, le zambi, razand cu ochii ei albastri ca si diminetile de primavara.

-Salut Ducu, salut, Danut. Ce mai faceti voi?

– Bine Iulia. Vrei sa te conduc acasa? spuse Ducu privind lung spre ea.

– Azi nu. Raman mai tarziu. Trebuie sa ma opresc la biblioteca.

– Te invit eu la cofetarie, se oferi Danut.

– Multumesc, dar vine tata dupa mine. Mergem la bunica. Poate alta data. Va multumesc la amandoi de invitatie.

Iulia ii privea oarecum amuzata pe colegii ei. Saptamana trecuta, stiind ca e ziua ei, i-au pregatit o supriza. Fiecare separat, i-au facut cate o mica atentie. Un cadou, inchis in cutii cu fundite, parca erau intelesi, o felicitare si o floare. Le primise cu suprindere si bucuria momentului, desi stia ca mama nu va fi incantata, cand va vedea asta. Cand le-a deschis, supriza era si mai mare. Ducu ii daduse un parfum adevarat intr-o sticluta, o licoare roz si foarte delicata. Danut, ii pusese in cutiuta un ceas cu bratara oranj, adus probabil de tatal lui din strainatate. Doar lacrimile din ochii ei au facut-o pe mama, sa nu o oblige sa le returneze, si promisiunea de a nu mai accepta cadouri. La 11 ani, e prea mult.

Ducu si Danut sunt prieteni demult, din gradinita. Se distreaza impreuna, au aceleasi jocuri, partasi la aceleasi prostiute. De catava vreme insa, prietenia lor aproape frateasca, s-a transformat in altceva. Nu stiau ce. Descoperira ca amandoi o plac pe Iulia, frumoasa fata din randul intai. La inceput, a fost doar asa, ca o gluma. Apoi au luat totul in serios. Fiecare incerca sa o atraga de parte lui, sa si-o faca prietena, sa iasa cu ea in oras. Iulia era insa destul de distanta. Era absorbita mai mult de carti si de scoala decat de baieti sau de barfele fetelor despre moda ori altceva. Parca plutesete cand trece pe coridor iar cand le zambeste cu dintii ei albi sidefii de parca vrea sa le sopteasca ceva fiecaruia, in parte. De doua saptamani, baietii sunt cu totul altii. Cazuti pe ganduri. Nu mai merg impreuna acasa, de la scoala. Cand isi vorbesc sunt pusi pe cearta din nimic. Ei, care erau cei mai buni prieteni.

Ora de engleza incepu plicticoasa. Profesoara, o doamna pe la 50 de ani, sotia unui cunoscut avocat, incepe sa vorbeasca. Cuvinte de neinteles ca te ia somnul.Nu sunt atenti la ea si se cearta pe pretul unui telefon pe care Ducu il primise de la tatal sau.

– Danut, daca nu esti atent la ora sa sa te pedespesc. Tonul profesoarei e amenintator dar ei nu sunt impresionati. Se linistesc putin. Nu au stare insa si continua sa se contrazica nervosi, de parca asta era tema zilei.

– Danut, treci imediat la colt! Suparat, rosu in obraji, ca acum este in centrul atentiei intregii clase, Danut se duse fara chef la colt. Se intoarse spre Ducu si se stramba, moment in care profa il remarca si ii taxa imediat momentul de glorie.

– Stai la colt si in genunchi!

Danut se aseza. La colt si in genunchi. Doamna insa nu este atenta la colt. Danut isi continua strambaturile. Ba se apleaca sa i se uite acesteia sub fusta. Nu ca ar vedea ceva, fusta femeii fiind destul de lunga, dar asa, ca sa impresioneze clasa. Daca tot a fost facut de rusine, sa fie spectacol pana la capat. Ducu nu vede cu ochi buni momentul de glorie al prietenului sau. Aproape ca ii paru rau ca nu a fost pus el la colt. Cu o grija speciala fata de doamna profesoara ce explica limba lui Sheakespeare, poetul acela cu ”To be or not to be”, il apostrofa pe Danut, ce continua sa se maimutareasca, aruncand priviri de la nivelul solului sub fusta doamnei.

– Uita-te, uita-te, poate ca iti trage o basina de si mori! zice Ducu plin de naduf.

Profesoara se opri socata din discutie si se intoarse brusc, dand cu ochii de Danut. Se dezechilibrase si cazu pe burta. La colt pe burta. Clasa izbucni intr-un hohot de ras. Amandoi fura ridicati de urechi si dusi la directiune. Rosii si speriati, incruntati insa unul pe celalat Ducu si Danut fura pusi sa dea explicatii in fata directorului. Profesoara sugera sa fie invitate mamicile ca sa vada ce odrasle au si sa ii puna putin la respect. Apoi iesi nervoasa pe cei doi draci mici, din clasa a cincea, care ii stricasera ora. Baietii ramasera in directiune. Directorul, un batranel simpatic, privi pe fereastra o vreme, cu spatele spre ei. Scoala asta prin care trecusera atatea generatii. Urmarea cum administratorul tunde cu grija gardul viu. Zambea. Apoi isi invinse bunadispozitie si se intoarse privindu-i fix si serios.

– Ia sa aud, ce ati facut azi la ora de engleza? Ducu?

– Domnule director. Nu am vrut sa o supar pe doamna, doar am avertizat-o. Si pe prietenul meu la fel. I-am spus sa termine cu uitatul ca poate ii trage o basina de si moare, spuse el patruns de greutatea misiunii pe care si-o asumase.

Directorul era inca serios insa ochii ii erau plini de lacrimi. Ii mangaie pe cap ciufulindu-le parul.

– Mai copii. Ce sa ma fac cu voi? Doamna vrea sa va scad nota la purtare. Mergeti la clasa si cereti-i scuze pentru comportament apoi stati in banca. Cuminti. Ca niste sfinti in icoana! Ne-am inteles? Ne vedem dupa ore.

Una rece, cu precautie


„In sfarsit o binemeritata vacanta in strainatate”, gandi directorul Popescu, in timp ce purta dialogul permanent cu el insusi.” Capitalistii astia sunt foarte inventivi”. O organizatie straina, care detinea hoteluri in toata lumea, a venit cu o noua gaselnita. Cunoscuta fiind atractia comunistilor sau fostilor comunisti pentru medalii si trofee, s-a gandit sa exploateze aceasta in interesul lor, sa faca bani. Doar la ce se poate gandi un capitalist autentic? Organizatia avea un lant de hoteluri, in zone diverse ale lumii si cum existau sezoane ale anului, in care luxoasele lor resorturi nu aveau clienti, au inventat o chestie noua. Au creat evenimente anuale, in cadrul carora, decernau trofee unor firme si managerilor lor, pentru “merite incomensurabile la afacerile lumii”. Organizatia avea o baza de date cu aceste firme de la Camera de Comert. Se mai intampla uneori si ca unele firmele nominalizate sa fi fost desfiintate sau in faliment. Dar cine mai statea sa intre in subtitilati, atata timp cat afacerea occidentalilor era prospera si nu primea nimeni reclamatii? Invitatii trebuiau sa achite o taxa de participare la care se adauga costul cazarii la hotel si alte costuri aferente incat, suma ajungea lejer cam la 7000 de euro. Totul pentru niste bucatele de plastic cat palma, luciaoase, inscriptionate cu auriu si o bucata de hartie de inramat.  Si plini de sine, directorii din spatiul fost comunist, insotiti de alai, translatori, secretara si alti “apartinatori se duceau in delegatii externe, pe banii firmei de stat. Directorul Popescu ajunse la un luxos hotel in Munchen. Inainte de a urca in camera avu grija sa avertizeze restul suitei sa nu se departeze, pentru ca nu cunosc limba si se pot rataci usor ori mai bine, sa isi noteze intr-un carnetel numele hotelului si il arate oricarui taximetrist ca sa stie unde sa il aduca. Il privi pe noul director economic, care statea cu ochii zgaiti la barul din apropiere si caruia i se reflectau in ochi luminitele colorate ale reclamelor.

–         Vasile, ai inteles ce am spus?

–         Da sefu’. Sa traiti! Eu mi-am si notat. Scose din buzunar pachetul de tigari pe care era scris cu litele mari “ Carlsberg”, asa cum era scris pe  panoul ce facea reclama la bere, postat deasupra barului.

Sursa foto aici

Printre cei mici


Fotografia aceasta mi-a amintit de o poveste. Nu zâmbiţi. Fiecare clipă sau întâmplare, cât de măruntă, fiecare pas din viaţa mea, are o poveste. Aşadar, un fost director, ajunge la o discuţie cu fostul său subordonat, într-o circumstanţă particulară. Şi cum argumentul forţei nu l-a impresionat pe fostul angajat şi nici amentinţările directorului, acesta ii spune fostului şef, cu un calm imperturbabil.

–   Domnule ex-director, coborâţi tonul, pentru că nu mă intimidaţi. După cum remarcaţi şi singur, acum nu mai sunteţi pe cai mari ci pe ponei, aşa că vă recomand să reveniţi cu picioarele pe pământ!

cafeluta cu pupic


Domnul Penescu, este directorul muzeului. Doua lucruri l-au facut iesit din tipare. Pasiunea lui deosebita pentru istoria locala si pasiunea lui bolnava, pentru femei. Cand vedea o femeie, imediat se inrosea la fata, ii transpirau palmele si singura lui dorinta era cum sa ajunga cu ea cat mai repede in pat. Nu conta cine era femeia, cum era imbracata. Putea fi o doamna cu pretentii de intelectuala sau femeia de serviciu. Era totuna. Daca va imaginati ca el era cine stie ce frumusete, gresiti. Era inalt si gras, burta i se revarsa usor peste pantalonii vesnic gri, patati de ulei, apa sau cine stie ce substante despre care nu am vrea sa stim. Iar la cei 60 si ceva de ani, afisa o fata deschisa, zambitoare cu niste buze consistente, desenate si mereu umede, incat cauta mereu cate o batista. Hainele sunt aceleasi, aproape un fel de uniforma, iar pantofii au tocurile tocite spre interior, expresia unui caracter delasator. Luni dimineata, in timp ce toata lumea se indreapta spre o noua saptamana de lucru, la muzeu e zi libera. Domnul Penescu se intalneste pe drum cu o tanara. Se opreste imediat sa o salute, mai ales ca il cunostea pe tatal ei, cu care concurase pentru postul de director. Dar Penescu, pe langa stiinta, mai avea si pile la partid, asa ca, avantajul relatiilor a decis pentru postul sau. Isi aminti si zambi de doua ori mai larg.

–      Sarut mainile, domnisoara Sorina. Ce faceti?

–     Ma grabesc sa ajung acasa. Tocmai am lasat copilul la camin si acum am ceva treburi de rezolvat.

–    Nu treceti pe la noi, la muzeu? Va invit la o cafea, ca prietena dvs,        Andra, e singura la birou si sigur se va bucura.

–       Chiar nu pot. Alta data, poate. Ea il refuza politicos.

Dar Penescu insista elegant, incat tanara, accepta sa intre 10 minute la o cafea. Fu putin suprinsa, cand el deschisese usa muzeului si nici urma de prietena ei.

–         Pai nu ziceati ca Andra e la serviciu?

–         Ei, o fi iesit pe undeva. Azi nu era nevoie sa stea la birou. De regula e libera, lunea.

Tanara il privi suspicioasa. Dupa ce au strabatut vreo doua sali, au ajuns in biroul directorului. Acesta a scos din dulap, o sticla in care avea cafea rece, facuta cu o zi inainte.

–         Va pun si un pic de intaritor? Intreba el, scotad o sticla cu lichior ieftin, de caise.

–         Nu. Multumesc. Nu consum alcool.

–         Ei, dar macar odata, acum, cu ocazia vizitei dumneavoastra la noi.

–         Tot nu. Am spus déjà.

Sorina era din ce in ce mai contrariata de atitudinea barbatul si de felul sau manipulativ. In timp ce se prefacea ca bea din continutul dubios al cestii de cafea, suna telefonul. Un telefon vechi, alb, cu disc si cu un sunet strident, sa poate fi auzit din toate ungherele muzeului. Barbatul ridica receptorul si raspunse, ca si cum stia ca va suna cineva.

–         Da Grigore. Pai nu vin acum, ca sunt ocupat. Poate peste o ora doua.

Continua sa ii explice persoanei de la celalalt capat al firului, ca are ceva treaba. Sorina realiza ca e ceva in neregula si se indrepta spre iesire.

–         Puteti sa ii spuneti ca sunteti liber. Eu oricum plec si strabatu rapid cele doua sali. Ajunse in curte. Penescu o ajunse din urma. O prinse de mana.

–         Dar mai stati putin. Unde si fugiti? Nu e nici o graba.

–         Poate ca dumneavoastra nu aveti nici o graba. Eu insa am. La revedere!

Si cum el inca o tinea de mana, vru sa o sarute. Ea se feri si el ii aplica o ventuza plina de bale, pe obrazul ei roz-trandafiriu.

–         Luati mana acum de pe mine! Cred ca habar nu aveti de ceea ce inseamna rusine. V-am crezut un om serios dar asta nu poate fi calificata.

Pleca furioasa si dezgustata. Un sentiment de jena, umilinta, furie o facea sa se scuture infiorata. Cum poate lucra Andra in conditiile astea?

Au  trecut cativa ani. Sorina l-a intalnit pe Penescu de multe ori. El o saluta de fiecare data, iar ea se uita drept in ochii lui, cu sila, fara sa zica nimic.

Dupa o vreme l-a intalnit din nou. Stia ca o va saluta. “Acum cred ca e de ajuns. Ii voi raspunde la salut. Sper ca a invatat ceva”.

–         Buna ziua, domnisoara Sorina.

–         Buna ziua. Tanara raspunse scurt, semn ca nu mai are resentimente dar nici nu doreste sa comunice mai mult decat acel salut.

–         Va pot invita la o cafea?

–         Nu. Mi-a fost de ajuns data trecuta.

Raspunsul dur al fetei il descumpani. Femeile astea! Si ce mare rau ii putea face? Ca o saruta putin sau poate chiar facea dragoste? Ele au nevoie de asta, chiar daca uneori nu-si dau seama.

Sorina ii povesti odata despre patania ei, colegei de birou. Dana, o doamna de peste 50 de ani, zambi. Tanara crezu la inceput ca o ironizeaza.

–         Nu esti singura. Pe mine m-a chemat sa-mi vanda niste tablouri vechi, si m-a alergat pe coridoarele muzeului. Ca sa scap, i-am daramat toate statuile de pe culoar si apoi am ajuns in curtea interioara a manastirii din apropiere. Asta a fost norocoul meu. Apoi l-am lasat pe mana sotului. Nici nu vreau sa stiu ce i-a spus.

Sorinei nu ii venea sa isi creada urechilor.

–         Auziti, ii spuse ea zambind colegei. Cred ca ii vom spune de acum “cafeluta cu pupic”. In timp ce cele doua femei se amuzau in biroul lor intra tocmai pomenitul Penescu. Gata sa izbucneasca in ras se uitara una la alta, cu un gand. La care dintre ele va apela?

Barbatul se uita cand la una, cand la alta. Statea in mijlocul biroului cu cererea in mana. In cele din urma, cu picioarele grele se duse la doamna Dana. Ii lasa cererea si iesi, cu coada intre picioare. Doar gandurile lui perverse ii zburdau in minte. „Hmmm. Ce femei grozave as fi putut avea. Dar asa sunt eu, galant. Nu am vrut sa le fortez. O sa le para lor rau! „