Arhive blog

Poveste de vară- Duzina de cuvinte


Pășește agale, pas după pas, fără graba unei destinații precise iar tocurile sandalelor ei clămpănesc vesel, pe culoarul cu dale de piatră, stârnind ecourile șoptite, ridicate de prin unghere intunecoase, ce îi îmbrățișează gleznele fine. Exersase plecarea aceasta de ceva vreme și acum iese pe poarta cea mare și grea, fără să mai întoarcă privirea. Nimeni și nimic nu o mai leagă de clădirea aceasta, în care a locuit mai bine de o jumătate de an deși știe că o va purta în adâcul sufletului, pentru mult timp de acum înainte. Mirosurile ei indefinite, sunetele nopții, plânsete îi vor umbri gândurile și visele. Pe trotuar, lumina verii o inundă și aproape că nu mai aude în spatele său, poarta care se închide cu un păcănit scurt, metalic. Inspiră adânc aerul verii și admiră în treacăt castanii în floare, bucurându-se de parcă acum vedea pentru prima oară trotuarul prăfuit și copiii bătând mingea la o casă din apropiere. E o femeie tânără, înăltuță, într-o rochie verde vaporoasă, cu părul castaniu căzându-i pe umeri. Frumusețea ei e umbrită de o imperceptibilă tristețe iar pe chipul ei e înscrisă siguranța femeii căreia nu mai îi este teama de nimic, o îndârjire a celui care a pierdut totul și e în stare de orice. Cu poșeta pe un umăr și o geantă mică în cealaltă mână e pregătită de o nouă destinație. Taxiul sosi iar ea se așeză pe bancheta din spate, fără dorința unei comunicări cu șoferul, un tânăr care o privea atent, prin oglindă. Ah, destinația!
– La gara, vă rog, se auzi vocea ei de femeie frumoasă.
Simina simte ca e studiată și se uită pe fereastră indiferentă. În fond, e doar o necunoscută. Cui și de ce i-ar păsa de ea? Își mai intersectează privirea odată, cu a lui și i se pare că citește în ea, curiozitatea celui care vrea sa vadă: ”Așa arată o femeie care iese din penitenciar!”
Pe peronul gării, mulțimea o copleșește: zgomote, râsete, călători grăbiți, vocea de la difuzor ce anunță sosirile și plecările, tonetele de ziare, bagaje și simți brusc că viața i-a năvălit până în adâncurile ființei, încât avea senzația a că a lipsit doar puțin din peisaj. Își cumpără un bilet pentru Cluj-Napoca și se urcă în acceleratul ce tocmai sosise. Se îndreapta acum spre o destinație care nu mai e a ei. Ar fi vrut să simtă că se întoarce dintr-o vacanță mai lungă dar îi dispăruseră rădăcinile din locul acesta și se simțea acum, ca o frunză în bătaia vântului. Era orașul de care se îndrăgostise acum 12 ani, cand venise de la Galați, orașul care îi oferise cu generozitatea locului un soț, un copil, o casă. Era locul în care făcuse Facultatea de Știinte Economice și în care încercase să dea curs vieții ei. E același oraș care, mai apoi, cu un gest dur și necruțător îi luase tot, chiar și viitorul, de parcă ar fi cerut o plată prea mare, pentru tot ce oferise atât de simplu. Călătoria de o oră îi paru incredibil de scurtă și pentru prima dată avu senzația relativității timpului și a distanței. Totul este relativ: viața, prietenii, familia, distanțele. La fel, tot ce ai, poți să pierzi într-o secundă, chiar și viața iar existența și plecarea ta, să fie de neluat in seamă, pentru că nu e nimic deosebit ca un om să dispară pur și simplu. A fost doar o zbatere intensă, arzătoare și o iluzie închise într-o secundă cât o viață ca și cum abia ai început să te dumirești ca exiști pe lume și apoi brusc ai dispărut.
– Clujul urmeaza! Anunțul conductorului o smulse din gânduri.
Coborî pe peron și urcă în taxi, cerând să fie dusă la Hotel Onix, cât mai aproape de centru. Își preluă camera și timp de o oră dormi în baia cu spumă, simțind nevoia să îndepărteze cât mai mult din ea și din trecutul ei, odată cu straturile de celule moarte dezlipite de asprimea buretelui. Se îmbracă și apoi căută un coafor, să aducă la suprafață femeia aceea, pe care o știa ea și care, printr-o întâmplare a firii se ascunsese dupa firele albe de la tâmple și ușoare riduri pe obraz. Mai făcu câteva cumpărături și se întoarce în cameră obosită de toată agitația zilei. Formează numărul lui și așteaptă. Îi aude vocea, atât de dragă cândva dar pe care acum o urăște până la moarte.
– Am venit. Vreau să o văd pe Raluca mâine și am de discutat cu tine… La ora 15 în părculețul din spatele Teatrului Național? Bine…Vă Aștept.
Se așează în pat, obosită de prima ei zi prin lumea nouă și neputând închide ochii, rememorează întâmplările vieții. Niciodată nu s-a așteptat la atâtea trădări. Și-au făcut o firmă împreună dar cum el lucrează la CFR, regulile de serviciu nu îi permiteau două joburi. Așa că în acte era doar ea acționară, însă totul în firmă hotărau împreună și tot împreună se ocupau de ea. Mergea foarte bine, aveau un magazin de blănuri și un salon de mirese, cu servicii complete pentru nunți. Iar lui îi plăcea să își trăiască viața: concedii, mașini, lux, distracții, vilă. Își puteau permite ce visau. Totul s-a năruit când o vânzatoare, supărată că a fost concediată pentru nereguli i-a reclamat că nu înregistrează totul în acte. Atunci a început nebunia. Politie economică, cercetari, proces, avocați, procurori, penitenciar, cuvinte care au început să intre în vocabularul lor și să își ia parcă înapoi niște bucurii nemeritate. Ulterior, ca să nu piardă chiar tot, el a divorțat și a luat fetița cu el. Ba mai mult, ca să apară basma curată în fața tuturor a început să o denigreze pe Simina iar mai apoi chiar să creadă că ea a fost singura vinovată și a îndepărtat fetița de ea. Adormi trârziu, plină de filele întoarse ale acestei istorii de viață. Și-a primit lecția deși nu înțelegea de cui datorează asta și de ce. In ziua următoare se duse la Serviciul de Pasapoarte și își făcu un pașaport nou. Apoi, după prânz se întâlni cu ei. Întâlnirea o răscoli cumplit și își opri cu greu lacrimile ce îi apăsau pieptul. Trebuia să fie tare, pentru că viața ei abia acum începe și nimic din ce îi va fi greu și foarte greu, nu o va scuti. În România nu ești niciodată reabilitat moral dacă ai făcut închisoare, pentru că oamenilor de place să îi judece mereu pe ceilalți, nevazănd căte probleme, neputințe și greșeli au ei, ba chiar considerându-se corecți. Se mai văzură în zilele urmatoare dar prezența lui îi făcea o greața imensă. În ultima zi o anunță.
– Ți-am rezolvat. Ai viză de Anglia. Poți să pleci când dorești.
– Mulțumesc. Vocea i se frânse și nu știa dacă să se bucure ori să plângă.
Se despărți din nou de Raluca, strângând din dinți și opindu-și lacrimile. ”Când oi mai vedea-o va fi domnișoară? De ce a trebuit să plătesc eu toate acestea?” Așteptă seara la hotel și pe urmă se gândi să facă o plimbare pe jos. Camera închisă îi pare sufocantă acum.
Lumina din amurg stingea într-o mare albăstrui-trandafirie ultimele fluturări de aripi ale zilei și se vedea pe sine ca pe un om venind de foarte departe. Se gândi că destinul i-a dat o nouă șansă. Intuiția îi spune că până la urmă problemele ei se vor rezolva dar cu ce preț? Rămâne de văzut pe ce cărări o va mai purta viața și cât de departe îi va purta pașii. Acum, ea urcă încet strada în pantă, pe care a ajuns fără să bage de seamă. Realizează că e în drum spre fosta ei casă, o vila căreia îi știa pe dinafară intrarea placată cu marmură galbenă, fiecare detaliu din poarta de fier forjat, interiorul, gradina cu gazon. Se întorcea ca și un făptaș la locul crimei, mânată de resorturi neștiute, hrănindu-se parcă din energia locului acela, retrăind pentru o clipă iubirea, bucuria, durerea si trădarea. Își aminti o secundă că el purta la încheietura mâinii o brățară neagră, cu noduri, primită de la ceva biserică. Cum poți să te rogi de iertare cand sufletul tau e viclean? De ce nu ne asumăm consecința propriilor fapte? Trase adânc aer în piept și se dezlipi de locul acela. Nu mai avea rădăcini. Ajunse în vârful străzii si vedea de acolo orașul cu luminile sale. Orașul cui? Sună și în câteva minute sosi si mașina.
– La aeroport, spune ea simplu. Plecă, fără să mai întoarcă privirea spre locurile acestea, dispărând ca o umbră în noapte, ca și când nu a fi fost pe acolo, odata, o femeie tânără, într-o rochie verde, ca vara.

Mai multe postări pe aceeași tema, Duzina de cuvinte, găsiți în tabelul lui Psi.

Reclame

Marceluca. Prietenii din copilarie


Cineva mi-a turnat in minte un gand. Nu era al meu, era venit de undeva nu se stie de ce. Asa, pur si simplu, pentru intamplarea zilei de azi. Un gand cu un singur cuvant. Marcela. S-o fi gandit la mine? Cine stie?

E micuta de statura, blonda cu ochi albastri. Zvapaiata. Nu sta o secunda locului iar cele doua codite impletite ies de sub basmaluta de matase cu bulinute rosii. Colegii ii zic Marceluca. In clasa I-a statea in banca din fata mea. Apoi a fost colega mea de banca vreo opt ani. Aveam temperamente total opuse. Ea plina de energie si foarte vorbareata, gata oricand sa experimenteze orice traznaie si implicand si pe altii in experimentele ei. Eu calma, mai putin vorbareata si putin timida  dar mereu plina de idei si fiind o sursa nesfarsita de inspiratie pentru nazbatiile Marcelei. Impresionata de inventiile mele lingvistice le reproducea si deveneau imediat folclor. „Extrafoaioaioai” si „extralingura si nemaipolonic” au facut istorie in anii de gimnaziu. A fost prietena mea cea mai draga in adolescenta careia ii spuneam toate gandurile abia ivite si uneori inventam povesti de dragul ei pe care le asculta cu gura cascata si le credea ca si cum ar fi fost aievea.  Ei ii povestisem despre prima mea dragoste din adolescenta, un baiat mai mare cu 3 ani, diferenta mare de varsta, dragoste care s-a incheiat iremediabil in momentul in care el, lansandu-mi un vers de inspiratie folcorica, „mandra mea cu ochi ca mura”, mi s-a parut deosebit de „taranesc” pentru aspiratiile mele urbane. Degeaba mi-a cantat bietul pe sub fereastra, la miez de noapte, piesa mea preferata, Ciquitita, nu a fost chip sa ma mai convinga. Dupa ani de zile, l-am intalnit managerul propriei sale firme, o companie regionala foarte prospera la vremea aceea.  Un alt admirator secret, vroise sa-mi dea o scrisoare de dragoste, evident prin interediul Marcelei iar eu l-am refuzat. Era un baiat frumusel, doar un an diferenta, dar nu avea nici pe departe tendinte intelectuale. Refuzul meu insa s-a soldat cu amenintari ca, daca nu ii primesc scrisoarea, ma bate. Asa ca i-am spus tatei, care a vorbit cu taica-sau. Si s-a facut pace. Marceluca era mereu in preajma mea, un fel de inger pazitor, mereu pus pe sotii. In clasa a opta, unui coleg frumusel, i-a aratat cum se face sa ai sprancene frumoase si in ora de matematica i-a smuls un fir de par dintr-o spranceana. Un tipat scurt si lacrimi in ochii lui au convins-o pe Marceluca sa nu ii mai aplice tratamente cosmetice. Aveam multe secrete si povesti. Vorbeam zilnic la scoala iar dupa ore ne intalneam. Ea venea la mine acasa si cand sa plece o conduceam pana aproape de casa ei. Povestea nu se termina asa ca faceam traseul pana spre casa mea si tot asa. Ne plimbam de cateva ori de la una la alta si tot nu terminat de depanat experientele si evenimentele zilei. La un moment dat, am ajus redactorul sef al gazetei de perete. Scriam articolele de la gazeta scolii si devenisem populara, fara constiez prea bine asta. Daca vreunul facea vre-o traznaie, era imediat scris la gazeta de perete si era subiectul de ras al scolii timp de o saptamana. Poate ca de aici mi s-a tras si orientarea de mai tarziu, spre jurnalism.  Examenul de admitere in liceu, ne-a adus la aceea scoala dar in clase diferite. Nu am mai fost atat de apropiate. Ne vizitam des dar parca nu mai era la fel.

– Ce ai vrea sa faci dupa ce termini?

Intrebarea era una cu bataie lunga in timp si era lansata in compania a unei alte prietene comune. Nu se referea la viitorul apropiat.

– Sa scriu o carte si sa plec din tara.

Fetele au ramas cu gura cascata. Nu se asteptau la asta. Ele erau mai modeste. Vroiau o scoala, un serviciu o familie.

– Felicitari! Ce carte vrei sa scrii?

– Nu stiu inca. Aveam doar o idee vaga. Stiam doar titlul cartii. Iar despre plecatul in strainatate, la fel, nu stiam ceva precis. Imi placea doar ideea ca acolo e mult mai frumos, iar seara sunt lumini mult mai multe decat la noi. Pe vremea aceea, prin „85, la tara nu era energie electrica, decat cu ratia. Aveam curent doar seara, pentru economia scialista si sacrificiile la care ne obligase Ceausescu. Stiam insa ca acei  care pleaca in occident o duc mai bine si se intorc acasa cu masini frumoase si sunt mult mai bine vazuti.

Am terminat liceul. Tata a decis ca daca nu vreau sa devin inginer constructor nu ma tine la facultate. Nu l-a impresionat pasiunea mea pentru literatura si limibi straine. Marceluca a dat dar nu a intrat la profilul la care dorise. Apoi, am mers la o nunta cu prietenul meu. Cel mai bun prieten al sau nu avea pereche asa ca am invitat-o si pe ea. Dupa un an, ne-am casatorit si noi si ei. Si viata, destinul care ne apropiase intr-atat, ne-a despartit. Eu m-am mutat la oras. Ea a ramas la tara, cu parintii si sotul. Si-a deschis acolo o mica afacere. Eu am experimentat multe, nestiind ce caut. functionar public, mic intreprinzator, jurnalist, agent imobiliar, din nou implicata in afaceri. Ne-am vazut din ce in ce mai rar. Acum, sunt departe de tot. In strainatate. Iar cartea aceea, e blogul acesta care contine peste 300 de Povestiri din cartier.

– Unde esti Marceluca? Mi-e dor de tine! Am atatea lucruri sa iti povestesc!

Voua ce va mai fac prietenii din copilarie? Stiti?