Arhive blog

Nimeni nu e profet în țara lui


De cum a trecut de Sfântă Mărie Mică, toamna își intră în drepturi, înălțându-se prin seva copacilor și a ierburilor. Strecoară printre ramuri lumina blândă a soarelui înmuind în culori calde frunzele arborilor. In aer, mirosul s-a schimbat și aerul răcoros aduce cu el, aromă de livadă și grădini. Miroase a struguri, a varză și a praf. În Apuseni, țăranii din Gârbou întâmpină toamna firesc, ca și cum așa ar trebui să fie, fără să o mai bage în seamă, prinși cu treburile câmpului care se înmulțesc. E dimineață și soarele ivit dintre dealuri râde vesel în tufele daliilor, în culori aprinse ce își înață căpșoare colorate și curioase de prin toate curțile și peste garduri. Dimineața aceasa, forfota se simte mai deasă. Copiii încep școala și în grupuri ies din curți, acoperind cotcodacitul găinilor și lătratul câinilor.
Augustin, un tânăr cu privirea hotărâtă a omului care are o misiune, se îndreaptă și el spre școală, pe ulița prăfuită, pe care mergea până nu demult, când era și el școlar. Salută în stânga și în dreapta, femei care își aduc pruncii de mână, până în curtea școlii. Are o mină plină de importanță, ținând sub braț mapa în care are pregătite lecțiile știind că zeci de priviri ăl fixează. Micuții, stiu că el e învățător, suplinindu-l pe domnul învățător Munteanu, ce trebuise să se interneze în spital pentru a-și trata o boală veche. Gusti, îi zic prietenii și cunoscuții, intrase la facultate la seral iar pentru că părinții sunt oameni săraci și nu îl pot întreține la școală s-a ambiționat să învețe carte, pe banii lui și pe propriile puteri. Îi e dragă cartea și vrea mai mult. Visează să se facă profesor de istorie cândva și ambiția de a-și împlini visul îi dă aripi. Știe că dragostea aceasta a lui, de trecut și de literatură îl vor scoate cândva, din lumea satului și va ajunge ”domn la oraș”. În curtea școlii, o clădire scundă și veche, în care crăpăturile își fac loc prin tencuială, copiii încep să se adune în cârduri, pe clase. Se oprește la grupul său de elevi, de-a doua. Iuți și fără stare, frământă cu piciorușele lor troscotul din curte. Puștii îl privesc cu curiozitate, chicotind. Îl zărește pe mezinul vecinilor săi, Ionică, un copilaș blond, cu o claie galbenă în cap și ochii două mărgeluțe vii care nu se dezlipesc de tânărul învățător. Băiețelul e îmbrăcat în hăinuțe ieșite de soare și cu petece semn că fuseseră purtate de frații mai mari. Sunt decolorate, doar petecele erau în culori vii. Patalonii îi sunt scurți deja, ridicându-se deasupra gleznelor. Ghetuțele îi sunt și ele mai mari cu un număr. După ce discută plin de elan cu colegii începe să se aprpie de învățător, încet, cu sfială. Înaintează câte un pas și se oprește gata să o ia la fugă. Când e îndeajuns de aproape, cam la un metru distanță, se proptește serios pe picioare și ridicând capul îl fixează cu îndrazneală pe învățător. Vocea lui subțirică cu o intonație cântată, cu accent neaoș, ardelenesc se ridică spre urechea tânărului.
– D-apoi mă Gusti, măăă! De-amu tu ne ești dascăăăl?
– Io, măăă! răspunse Augustin și râse îmitându-l.
Micuțul se întoarse pe călcâie, cu pieptul plin de mândrie, către colegii săi. Fața îi era luminată de izbândă și de curajul de a pune o întrebare dascălului. Zâmbetul său cald, dezvelind niște dintișori albi voia să spună: ”Noah ați văzut, mă? E Gusti din vecini!”

Profet in satul lui


Toamna infioara cu o lumina blanda, frunzele copacilor si iarba. Miroase a struguri, a varza si a praf. Roua noptii inmuiase mirosurile de prin gradini. Tufele inalte de dalii care scot de prin toate curtile si gardurile capetele lor colorate inveselesc satul, in miez de anotimp. Gainile vesele se aud de prin toate curtile. Pe drum, copii de toate varstele se indreapta spre scoala, galagiosi. Augustin, urmeaza si el aceeasi directie, cu gandurile la problemele lui. Era bucuros ca, reusise sa obtina un post de profesor suplinitor la scoala din satul natal, aproape de Cluj. Asta il va ajuta sa se poata intretine la facultate. Abia a terminat liceul dar are vise si ganduri mari. Se gandeste la tintele pe care si le-a propus in viata cu hotararea omului care vrea sa le atinga. Copiii, il saluta de la distanta, cu sfiala. Auzisera ei, ca au un nou profesor la istorie, ca e tanar si se poarta frumos cu ei. Asta o spuneau cei care au avut deja ore cu el. Augustin, se intalni cu niste sateni. Il salutara si se opri in drum doua minute, sa vorbeasca cu ei. In dreptul sau, Ionica, un baietel in clasa a cincea, se opri la cativa metri distanta. Facea cate un pas-doi, ezitand daca sa mai inainteze ori sa isi vada de drum. Augustin termina de vorbit cu satenii si dadu sa plece, cand il zari pe Ionica. Baietelul, era copilul vecinilor lui, o familie numeroasa si modesta. Hainutele lui, atarnand si iesite de soare, aveau emblema  folosintei lor de fratii mai mari. Incaltamintea era si ea “umblata”. Ionica le spusese baietilor ca profesorul de istorie, e Gusti, din vecini. Vru sa le si dovedeasca, incercand sa intre in vorba cu el, ceea ce era un act de bravura. El, mititelul, sa discute cu profesorul. In cele din urma, apropierea copilului era inevitabila. Intepenindu-se pe picioare si luand o figura de om cu preocupari serioase dar cu un aer curios, specific oamenilor simpli de la tara, isi lua inima in dinti si intreba, cu o voce subtirica si intonatie usor cantata, cu accent ardelenesc.

–          Ma Gusti, maaa! Tu ne esti dascal?

–          Io, ma.

Augustin zambi, in timp ce ii imita intonatia si modul de adresare. Vorba lui Nietzsche. “Nimeni nu e profet in tara lui.”

Ionica, plin de mandrie se intoarse spre prietenii, care urmareau scena de la distanta, arunca privire victorioasa si plina de mandrie, vrand sa spuna. “ Noa, ati vazut? E Gusti, din vecini”.