Arhive blog

Despre ganduri bune


Femeile singure au modul lor unic de a-si rezolva problemele in viata. Asa credea si Pompilia, care mergea pe drum tantosa, cu spatele drept, plina de siguranta propriilor reusite. Din cand in cand, pe cate un colt de strada sau in fata unei alimentare, mai intalnea cate un cunoscut si cu bucuria omului sociabil, intra imediat in vorba. Despre nimicuri. Oricum si viata e o suma de foarte multe nimicuri. Femeia intra pe strada unde locuia Simona, singura ei fiica, pe care o crescuse cu greu. Era asezata la casa ei, avea o situatie buna si era mandra ca isi deschisese cateva mici magazine alimentare. Nu ii lipsea nimic. Iar ginerele sau, era politist. Nutu era un om serios si  respectuos, le trata foarte frumos pe amandoua. Pompilia trecuse de 60 de ani. Singura ei suparare e ca fiica ei nu ii facuse inca nici un nepotel si o tot amana zicandu-i ca inca nu e momentul. Soarele stralucea in parul argintiu al femeii. Pe strada plina de praf si de gropi trecea rar cate o masina. Un claxon o smulse din meditatie. A ajuns. Apasa butonul soneriei desi avea cheie. Veselia ei de pana atunci, se pierdu brusc cand intra pe poarta casei. Parca i s-au innecat toate oile. Urca scarile cu o greutate mare pe umeri.

–         Sarut mana, mama. Ce faci?

–         Uite, am venit sa te ajut.

–         Foarte bine faci, ca am mare nevoie de ajutorul tau. Te asteptam ca vreau sa plec.

–         Du-te draga mamii. Inchid eu cand plec.

Simona e o gospodina desavarsita. Face totul in casa, curata, gateste, face cumparaturi si in plus, duce toata afacerea de una singura. Sotul ei  mai mult plecat. Simona, nu are nevoie de ajutorul mamei, dar stie ca ea ar suferi cumplit daca nu ar accepta sa “vina sa o ajute”. S-ar simti singura si marginalizata. Pompilia, spala repede cele cateva farfurii, dadu repede cu matura, pentru ca, asa din intamplare se mai facuse praf, se mai rasturnase cate ceva. Simona plecase deja asa ca batrana se duse la camara, apoi la frigider si isi umplu sacosa. Covrigi, prajitura, cate o conserva de pate sau chifle, fructe. Tot ce ei i se parea apetisant. Pleca dupa ce verifica usa de la intrare. Ajunse la primul colt de strada si vazu un om amarat.

–         Auzi, bre! Vrei un covrig?

–         Da tanti.

–         Ia de la mine. Vrei si un mar? Tine si sa te rogi pentru mine. Sa-ti amintesti de mine, dupa ce nu voi mai fi.

Barbatul se departa multumindu-i. Pana acasa, Pompilia imparti toate darurile. Nu mai avea decat o banana. O manca si se gandi pe cati oameni a facut ea fericiti, fie si pentru cateva ore.

Se lasa seara. Simona se intorsese acasa. Nutu o saruta pe obraz ca si la inceput si o trimise la frigider.

–         Du-te,  vezi ce ne lipseste si haide sa facem aprovizionarea.

Simona se duse zambind.  Asta era meteahna mamei ei. Si nu putea sa o supere. Dadea de mancare tuturor amaratilor zicandu-le. “Bre, sa-ti amintesti de mine frumos, dupa ce n-oi mai fi!”

Si-or mai aminti?

Piata cu amintiri


Am citit un articol postat recent de Redsky care mi-a evocat amintirile altor vremi. Piata de vechituri. Nu stiu de ce, dar mersul la “oser”, avea farmecul lui. O lume pestrita, strabatea in lung si in lat, aleile printre cei care venisera la piata si isi expuneau lucrurile. Vechiturile, lucruri de care se puteau desparti, unele de valoare. Vedeai alaturi pe batranelul care isi vinde cine stie ce obiect de familie ca sa mai completeze la pensie, studentul care isi expunea blugii sau adidasii purtati putin, ca sa isi mai faca bani de buzunar, bisnitarul, care aducea marfuri din Ungaria sau Turcia si vindea piper, sapun Amo, ceasuri cu melodii, cafea Wienner sau cine stie ce alte minunatii.Langa ei, vanzatorii de la tarabe iti ofereau orice, incaltamnite, imbracaminte, produse alimentare, toate lucruri rare si de care te puteai atinge cu greu. Mii de curiosi, dornici sa cumpere sau doar sa vada admirau exponatele. Toate acestea se intamplau inainte de ’89 . Imi vine in minte o remarca, ce s-a pastrat vie peste timp. Mergeam cu mama la Oser. In fata noastra, doua tiganci cu fuste crete si viu colorate comentau.

– Hauzi fa! Ai vazut ce mi-am luat? Chiloti de aia faini, de sarbatori! Acuma din haialanti trebuie sa imi mai iau.

Cealalta o aproba imediat, dand din cap si vrand sa ii vada chilotii pe care prima ii arata cu mandrie ca pe un trofeu. De atunci, imi vine sa rad cand imi aduc aminte de discutia cu chilotii de sarbatori.

Oserul era o lume aparte, iar cei care veneau, chiar daca nu cumparau nimic, erau incantati de varietatea de produse vechi si noi, scoase de prin casele clujenilor, ca si cum orasul isi scotea sufletul la aer si la vedere, intr-o fascinanta diversitate si invalmaseala iar fiecare proprietar de suflet era foarte mandru de bucatica lui de oras.