Arhive blog

Bunica- o scrisoare de demult


Azi imi faceam ordine in posta electronica si am descoperit o scrisoare din partea lui Dan, trimisa in 2011. Imi amintesc doar ca solicitasem pe vremea aceea, mai multor prieteni sa imi trimita cate o povestire pentru un proiect. Dan mi-a trimis scrisoarea aceasta care nu a fost publicata pentru ca nu se referea la proiect, dar recitind-o azi, m-au umplut nostalgiile. Va invit si pe voi, cu placere sa o cititi.

Remember

De anumiţi oameni ne vom aminti mereu cu plăcere şi nostalgie, chiar dacă atunci când i-am cunoscut, erau deja bătrâni bine, cu tabieturile şi obiceiurile specifice acestei vârste.

Străbunica mea, D-zeu s-o odihnească, a murit ferm convinsă că Rusia este un continent. Vastitatea acestei ţări, povestită de oameni care au luptat acolo în al doilea război mondial, inclusiv barbatul ei, străbunic pe care nu l-am apucat în viaţă, i-au creat pentru totdeauna această convingere, a existenţei ineditului continent, continentul Rusiei, cum îl numea ea. În plus, portocalele, ştia sigur că provin din Portocalia, termen propriu pentru Portugalia, asemănarea de nume dintre exoticele fructe şi această ţară, era dovada clară şi de netăgăduit a acestei apartenenţe.

Toate aceste teorii geografico – economico – administrative, nu le susţinea aşa pur din auzite. Dăduse Dumnezeu şi găsise la bunicii mei, unde locuia, un glob pământesc, din ăla pentru elevi, care se roteşte, fixat pe un ax, rămas pe acolo de pe vremea când taică-miu era la şcoală. Înarmată cu planeta în miniatură, buchisea într-una la cele scrise pe acolo, ape, oraşe, ţări etc, făcând chiar şi notări într-un caiet propriu, denumiri şi felurite aprecieri, un amestec de date geografice şi fragmente de rugăciuni şi versete biblice.

Prin clasa a cincea sau a şasea fiind, râdeam cu gura până la urechi de talentele de explorator alei mamaei Elvira, aşa îi spuneam. Mă chema în odaia ei şi-mi punea diverse întrebări, în special legate de continentul frigului, i se părea incredibil că acolo-i zăpadă mereu, iar ,,ixchimoşii’’ nu cultivă porumb şi nu fac dulceaţă, dulceaţa, în accepţiunea ei, era delicatesea supremă, avea sortimente dintre cele mai variate. Ţin minte că-i spuneam cele mai gogonate bazaconii şi minciuni, asculta mirată şi imediat se pregătea să-mi răsplătească cu dulceaţă vastele ,,cunoştinţe’’ pe care i le împărtăşeam fără să audă nimeni, erau nişte elucubraţii incredibile, cum că la Polul Nord, fiindcă nu sunt cai, ăia umblă călare pe urşi şi fac focul cu zăpadă, una care arde.

Îşi făcea cruce şi revenea la tărâmuri mai apropiate, continentul Rusiei, Portocalia şi oraşul Paşcani, unde fusese, avea şi o fată care locuia acolo. Pe aceste subiecte eram total neputincios, nici o minciună şi nici un adevăr nu-i puteau clinti convingerile, orice accepta, dar până la Rusia sau Paşcani.

Dincolo de aceste lucruri, nu era o femeie proastă deloc, scria şi citea cursiv, iar această curiozitate fantastică pentru a afla lucruri interesante, nu prea am mai întâlnit-o, la ţară cel puţin, la oameni în vârstă.

Am devenit credibil cu ale mele prostii pe care i le spuneam despre ,,minunile lumii’’, în momentul în care, într-o zi, trebuia să sosească preotul cu nu ştiu ce ocazie, cum vine pe la Crăciun şi ea nu mai putea deschide uşa odăii să-l primească. De fapt trăsese nu ştiu ce zăvor şi uitase. Imediat am dat toată măsura ,,geniului’’ meu, trăgând zăvorul buclucaş şi minţind-o că a fost o hibă teribilă la broască, doar Dumnezeu şi Maica Domnului m-au luminat şi am putut-o dibui, altfel stătea popa pe afară, lucru sinonim cu blasfemia pentru ea, era foarte bisericoasă.

Din acel moment, toate ghiduşiile pe care i le spuneam erau literă de lege, nu avea nici o îndoială, nepotul ,,diştept foc’’, fără de care Duhul Sfânt ar fi bătut în zadar în uşă, a devenit o sursă inepuizabilă de ştiinţă şi cunoaştere. Cu toate acestea, de data asta serios, nu am reuşit niciodată să o conving, chiar arătându-i pe acel glob, cum stă treaba cu Rusia, oricât m-am chinuit.

Alături de această ,,pasiune’’ pentru geografie, îndelung sabotată de împieliţatul de mine cu informaţii închipuite, mai avea o sumedenie de lucruri, mărunţişuri, aproape antichităţi, printre care muream de plăcere să umblu. Plus o grămadă de fotografii îngălbenite de vreme, oameni de care doar ea îşi mai amintea şi despre care povestea pitoresc şi cu nostalgie, dacă o întrebai cine sunt. Mai avea o ,,piesă’’ care tare mă mai tenta, dar care îmi era total interzisă, toată lumea îmi spusese să nu umblu la ea. Era un aparat de radio vechi, pe care aproape numai străbunică-mea ştia să-l pornească, nu pentru că ar fi fost sofisticat, ci pentru că era hârbuit rău şi funcţiona doar într-o anumită poziţie, doar de ea ştiută. Aparat care nu am auzit să ,,emită’’ altceva decât slujbe bisericeşti, de altfel dimineaţa sau când se auzea anticul radiou ,,cântând’’ liturghii, nu o deranja nimeni, până se nu termina sfânta emisie, era inabordabilă.

Cam asta îmi amintesc eu despre străbunica mea, una din ele, despre cealaltă pe care am cunoscut-o, poate altădată. Povestea vieţii ei o ştiu, însă relatată de bunici sau părinţi, e interesantă, dar pe mine m-a amuzat acum modul în care această femeie, de vreo 85 de ani pe atunci, mie îmi părea totuşi tânără şi îmi capta atenţia foarte mult, probabil datorită curiozităţii ei, aproape copilăreşti. E ceva totuşi, dacă mi-a rămas vie în memorie şi îmi amintesc de ea cu plăcere.

Reclame

Marceluca. Prietenii din copilarie


Cineva mi-a turnat in minte un gand. Nu era al meu, era venit de undeva nu se stie de ce. Asa, pur si simplu, pentru intamplarea zilei de azi. Un gand cu un singur cuvant. Marcela. S-o fi gandit la mine? Cine stie?

E micuta de statura, blonda cu ochi albastri. Zvapaiata. Nu sta o secunda locului iar cele doua codite impletite ies de sub basmaluta de matase cu bulinute rosii. Colegii ii zic Marceluca. In clasa I-a statea in banca din fata mea. Apoi a fost colega mea de banca vreo opt ani. Aveam temperamente total opuse. Ea plina de energie si foarte vorbareata, gata oricand sa experimenteze orice traznaie si implicand si pe altii in experimentele ei. Eu calma, mai putin vorbareata si putin timida  dar mereu plina de idei si fiind o sursa nesfarsita de inspiratie pentru nazbatiile Marcelei. Impresionata de inventiile mele lingvistice le reproducea si deveneau imediat folclor. „Extrafoaioaioai” si „extralingura si nemaipolonic” au facut istorie in anii de gimnaziu. A fost prietena mea cea mai draga in adolescenta careia ii spuneam toate gandurile abia ivite si uneori inventam povesti de dragul ei pe care le asculta cu gura cascata si le credea ca si cum ar fi fost aievea.  Ei ii povestisem despre prima mea dragoste din adolescenta, un baiat mai mare cu 3 ani, diferenta mare de varsta, dragoste care s-a incheiat iremediabil in momentul in care el, lansandu-mi un vers de inspiratie folcorica, „mandra mea cu ochi ca mura”, mi s-a parut deosebit de „taranesc” pentru aspiratiile mele urbane. Degeaba mi-a cantat bietul pe sub fereastra, la miez de noapte, piesa mea preferata, Ciquitita, nu a fost chip sa ma mai convinga. Dupa ani de zile, l-am intalnit managerul propriei sale firme, o companie regionala foarte prospera la vremea aceea.  Un alt admirator secret, vroise sa-mi dea o scrisoare de dragoste, evident prin interediul Marcelei iar eu l-am refuzat. Era un baiat frumusel, doar un an diferenta, dar nu avea nici pe departe tendinte intelectuale. Refuzul meu insa s-a soldat cu amenintari ca, daca nu ii primesc scrisoarea, ma bate. Asa ca i-am spus tatei, care a vorbit cu taica-sau. Si s-a facut pace. Marceluca era mereu in preajma mea, un fel de inger pazitor, mereu pus pe sotii. In clasa a opta, unui coleg frumusel, i-a aratat cum se face sa ai sprancene frumoase si in ora de matematica i-a smuls un fir de par dintr-o spranceana. Un tipat scurt si lacrimi in ochii lui au convins-o pe Marceluca sa nu ii mai aplice tratamente cosmetice. Aveam multe secrete si povesti. Vorbeam zilnic la scoala iar dupa ore ne intalneam. Ea venea la mine acasa si cand sa plece o conduceam pana aproape de casa ei. Povestea nu se termina asa ca faceam traseul pana spre casa mea si tot asa. Ne plimbam de cateva ori de la una la alta si tot nu terminat de depanat experientele si evenimentele zilei. La un moment dat, am ajus redactorul sef al gazetei de perete. Scriam articolele de la gazeta scolii si devenisem populara, fara constiez prea bine asta. Daca vreunul facea vre-o traznaie, era imediat scris la gazeta de perete si era subiectul de ras al scolii timp de o saptamana. Poate ca de aici mi s-a tras si orientarea de mai tarziu, spre jurnalism.  Examenul de admitere in liceu, ne-a adus la aceea scoala dar in clase diferite. Nu am mai fost atat de apropiate. Ne vizitam des dar parca nu mai era la fel.

– Ce ai vrea sa faci dupa ce termini?

Intrebarea era una cu bataie lunga in timp si era lansata in compania a unei alte prietene comune. Nu se referea la viitorul apropiat.

– Sa scriu o carte si sa plec din tara.

Fetele au ramas cu gura cascata. Nu se asteptau la asta. Ele erau mai modeste. Vroiau o scoala, un serviciu o familie.

– Felicitari! Ce carte vrei sa scrii?

– Nu stiu inca. Aveam doar o idee vaga. Stiam doar titlul cartii. Iar despre plecatul in strainatate, la fel, nu stiam ceva precis. Imi placea doar ideea ca acolo e mult mai frumos, iar seara sunt lumini mult mai multe decat la noi. Pe vremea aceea, prin „85, la tara nu era energie electrica, decat cu ratia. Aveam curent doar seara, pentru economia scialista si sacrificiile la care ne obligase Ceausescu. Stiam insa ca acei  care pleaca in occident o duc mai bine si se intorc acasa cu masini frumoase si sunt mult mai bine vazuti.

Am terminat liceul. Tata a decis ca daca nu vreau sa devin inginer constructor nu ma tine la facultate. Nu l-a impresionat pasiunea mea pentru literatura si limibi straine. Marceluca a dat dar nu a intrat la profilul la care dorise. Apoi, am mers la o nunta cu prietenul meu. Cel mai bun prieten al sau nu avea pereche asa ca am invitat-o si pe ea. Dupa un an, ne-am casatorit si noi si ei. Si viata, destinul care ne apropiase intr-atat, ne-a despartit. Eu m-am mutat la oras. Ea a ramas la tara, cu parintii si sotul. Si-a deschis acolo o mica afacere. Eu am experimentat multe, nestiind ce caut. functionar public, mic intreprinzator, jurnalist, agent imobiliar, din nou implicata in afaceri. Ne-am vazut din ce in ce mai rar. Acum, sunt departe de tot. In strainatate. Iar cartea aceea, e blogul acesta care contine peste 300 de Povestiri din cartier.

– Unde esti Marceluca? Mi-e dor de tine! Am atatea lucruri sa iti povestesc!

Voua ce va mai fac prietenii din copilarie? Stiti?

Provocare parfumata. Parfumul primaverilor copilariei


Simt si acum dupa atatia ani, parfumul fiecarui inceput de primavara din copilaria mea. Cu aburii zapezilor topite si sunetul vesel a streasinilor care curg. Rachitele incarcate de matisori si campurile abia inverzite acoperite de mii de nestemate galbene razand prin fetele luminoase ale florilor de papadie. Miroase a iarba, a caldura si a verde crud. In cateva tufe din gradina, si-au ridicat capul violetele. E parfumul preferat al mamei in fiecare zi de 8 martie. Rasetul copiilor imi umple si acum gandurile. Bunica ne face gogosi iar mirosul lor de vanilie si lamaie strabate curtea. Bunica nu foloseste parfumuri. E inca o femeie foarte frumoasa dar poarta in ea aroma deosebita, delicata, usor perceptibila  ca o alintare cu o pana, a zilelor mele din copilarie. Matusa Valerie coace paine si mirosul de paine trece gardul impletindu-se cu gogosile bunicii. In gradina, bunicul si unchiul Petre se pregatesc sa intoarca pamantul. Flori marunte si mirate de “nu ma uita, zambesc pe carare. Un cires a inflorit subit si in multimea de flori proiectate pe cerul albastru ascunde visele noastre de copii si aroma fructelor ce vor incarca frunzisul.

–         Trebuie sa curatam via. Anul acesta o sa avem o recolta buna.

–         Asta e fara nici o discutie, spune cu hotarare bunicul, impingandu-si cu degetul aratator ochelarii spre baza nasului.

–         Ce zici sa cultivam?

–         Pai cartofi si porumb. Poate ceva varza iar pe straturile din gradinuta, sa puna femeile ce vor ele.

Bunicul si fratele lui, unchiul Petre, se inteleg foarte bine. Locuiesc in aceeasi curte si nu fac nimic unul fara a se consulta cu celalat. Le ascult povestile din razboi. Unchiul Petre nu mai area degete la picioare. Si le retezase singur, cu foarfeca dupa ce ii degerasera in timp ce se retragea cu armata pe un ger cumplit, de la Cotul Donului, din Rusia. Bunicul, luptase in Ungaria. Are si el o poveste la fel de dura. Peste vocea lor, fumul de la frunzele si uscaturile aprinse de vecini, se lasa ca o perdea dulce-intepatoare. Cei doi batranei plutesc in fum, in soarele bland al zilei. Deodata sa aude vocea mamei. Venise cu tata de la serviciu si ne cauta.

–         Haideti in casa. V-am cumparat pantofi noi.

Si ne bucuram de pantofii noi. Aruncam ghetele si cizmele direct in pod, pentru ca la anul nu ne vor mai fi bune. Ca si cum am scapat de inca o iarna grea si in pantofii nostri noi, mirosea usor, a veselie si energie de viata noua, primavara.

–         Vad ca ati fost cuminti. Ai avut grija de sora ta, ma intreba mama?

–         Da.

–         Dar tu, Ani, de plangi? O vazu lacrimand brusc, imaginandu-se ca are vreo problema.

–         Pai daaaaa, daca ma lasa Gabi sa plang! Incepu sa hohoteasca si mai rau.

–         Aha, plangi ca nu te opreste? Ia stai putin.

O palma parinteasca poposi scurt peste posteriorul surorii mele care se opri brusc din plans. Ma lasase responsabila cu ea si trebuia sa am grija sa nu pateasca ceva, sa nu aiba motive sa planga. Si ea isi luase rolul in serios. Plangea pentru ca o lasam eu.

–        Acum, vad ca ti-a trecut. Maine mergem la padure. Sa adunam flori. Stiti ca e plin padurea de calugarei si de flori albastre. E prima iesire la padure. Au venit si berzele la cuibul lor din copacul curtea scolii. Si sigur o sa vedem fluturi.

Auzeam padurea fosnind, iarba mirosea placut a crud si a natura noua. Si florile albastre insotite de largi petece acoperite de primule galbene erau tot ce ne puteam dori mai frumos in zilele acelea.

Au trecut de atunci, zeci de ani. Padurea e aceeasi, plina de flori albastre si de primule. Ma bantuie arome cunoscute. Invaluiti in fum stau bunicii si tata. Dar e amintirea plina de bucurie a copilariei mele, Parfumul primaverilor din copilarie.

Alte povestiri cu parfum va invit sa citi aici:
Gabi My Heart To Your Heart
Liliacul
http://g1b2i3.wordpress.com/2011/03/01/liliacul/

Mirela Pete
En Avril, Un Soir
http://mirelapete.dexign.ro/2011/03/provocare-parfumata-en-avril-un-soir/

Carmen:
Provocare parfumată. Regina primaverii*
http://vis-si-realitate-2.blogspot.com/2011/03/provocare-parfumata-regina-primaverii.html

Papagigli
Provocare parfumata – Il profumo della vita
http://v2valmont.wordpress.com/2011/03/02/provocare-parfumata-il-profumo-della-vita/

Silavaracald
Parfum de primăvară – Fără
http://silavaracald.cotcodacii.ro/2011/03/03/parfum-de-primavara-fara/

Gina
Parfum efemer
http://incertitudini2008.blogspot.com/2011/03/parfum-efemer.html