Arhive blog

Duzina de cuvinte- O lectie de o viata


E iarna si orasul e cufundat in intuneric. Pana si carciumile s-au inchis impartasind acea conspiratie a tacerii. Pe stalpi, din loc in loc, becuri palide imprastie cu zgarcenie lumina. Latratul unui caine mai sperie din cand in cand intunericul, vrand sa alunge fiinte, doar de el vazute ori simtite. Atarnata pe bolta ca un taler alb printre stele palpaitoare, luna imprastie o lumina alb, inghetata, facand sa scanteie mormanele de zapada, lasate ici si colo, pe trotuare. Strada aceasta, urca pana in varful Dealului, printre blocuri si se opreste in poarta unei unitati militare. In stanga si in dreapta pornesc doua alei. Cea din stanga, duce o la scoala de cartier. Aleea din dreapta, se continua in paduricea tanara, batuta zi si noapte de localnicii, care merg la gara, scurtand drumul ori la fabricile de conservare a legumelor.
Tanara urca strada, pas cu pas, clampanind strident cu tocurile fara flecuri ale cizmelor ei scalciate. Se infsoara strangnd pe langa ea un fas lung, imblanit. Parul ii cade in dezordine pana pe umeri si parca nu ii pasa. Ajunsa in varful strazii, o coteste pe aleea din dreapta aruncand priviri furise inapoi. Totu-i pustiu, nu e nimeni pe drum, doar pasii ei: pac,pac,pac!
Candentat, strident, ca un cutit pe sticla, zgarie cu tocurile bucatile de piatra cubica din pavaj, acoperite cu un strat lucios de gheata. Luna arunca lumini pe fata ei, si pe obrajii inrositi, se vad cararile a doua lacrimi impreunate sub barbie. Isi continua drumul spre padure, pe carare. Luneca si cazu langa o tufa de alun, inghetata, acoperita cu o dantelarie alba. Auzi zgomote, venind pe acelasi drum pe care venise si ea. Voci de barbati, pasi apasati, in puterea noptii. Se ridica speriata si o lua la fuga intrand in padure. Unul dintre barbati, ceru o tigara.
– Costele, cand ai fost ultima data in permisie?
– Saptamana trecuta.As fi stat acasa macar un an, dar datoria ca si raia. A trebuit sa ma intorc…Mai, voi ati auzit ceva?
– Pe frigul asta, la miezul noptii? Nici cainii nu latra. Unde ai auzit?
– In fata noastra, un sunet, adus de vant.
– Stati asa. Eu am auzit. Un mieunat de pisica. Hai sa vedem. Cine a avut suflet sa ii lase pe un astfel de frig, sa inghete?
– Pai, si ce faci cu ei?
– Ii lasam in scara unui bloc, poate se indura cineva sa ii creasca. Poate ca altii nu sunt asa de fara inima.
Barbatii, trei soldati in termen erau in patrula si aveau sector pe zona aceea. Sunetul se auzea, din ce in ce mai bine. Se apropiara de tufa de alun si ramasesera cu ochii atintiti, asupra ghemotocului din zapada. Privelistea era dincolo de cuvinte. Dintr-un ghiozdan de carton, vechi, ieseau manutele si capul unui pui de om. Rosu, aproape inghetat, cu ultimele lui puteri se chinuia sa scanceasca, strigand in felul lui, cu primele sunete din viata lui plapanda, dupa ajutor, nevrand sa paraseasca atat de repede, aceasta lume, in care abia a ajuns. Cele cateva zdrente din jurul sau nu il puteau feri de muscatura cumplita a frigului. Costel se descheie la haina, il lua in brate si il baga pe micut la caldura.
– Florine, du-te repede la poarta unitatii si cere sa ne dea o masina. Pana vine ambulanta trece multa vreme si cine stie ce ar putea pati! Intorcandu-se spre micut, incepu sa ii vorbeasca, de parca ar fi stiut dintotdeauna ce trebuie sa faca.
– Doamne, micutule, Dumnezeu ti-a dat zile! Esti un pustiulica foate norocos si nu voi uita noaptea aceasta, cat voi trai. Cine n-a avut minte si te-a lasat aici singur, in miez de noapte, pe gerul acesta?
O masina din unitate ajunge si ii preia de pe drum. In cateva minute ajung la spital, unde doctorul Dorneanu, ii preia imediat. Comandantul telefonase deja la Urgente si sectia de nou-nascuti era in fierbere, sa il salveze. Doctorul, un barbat la 50 de ani, inalt si carunt incepu sa il consulte. Se minuna de rezisenta si indarjirea cu care micutul se luptase sa traiasca.
– Baieti, i-ati salvat viata! Daca mai dura cateva minute era inghetat. E norocos.
– Tovarasul doctor, putem sa ii dam nume?
– Haideti sa va aud, zambi doctorul.
– Noi suntem trei in patrula, dar cum nu poate avea trei nume, ii dam unul. Vrem sa il cheme Florin.
– Florin sa fie! Intorcandu-se catre asistente. Ati auzit fetelor? Sa nu uitati. Micutul are deja trei tati si un nume. S-a nascut intr-un ceas cu noroc. Chiar daca nu are decat cateva ore, a primit deja cateva daruri importante.
Vestea baietelului abadonat in padure s-a raspandit repede in oras. Militia a inceput sa faca verificari. In cele din urma au gasit-o pe mama. O eleva de liceu, de 17 ani, speriata de amenintarile unui tata violent, care ii spusese ca o omora daca il face de rusine. De frica parintelui ei, un betiv agresiv pentru care principalul argument era palma grea, temandu-se sa nu fie alungata de acasa, si-a abandonat copilul in padure.
Simona ajunsese la spital. Il cunostea deja bine incat se simtea deja de-a casei. Ii stia mirosurile si forfota, si traia secvente de viata si de drame, odata cu ceilalti pacienti ale caror drumuri se intersecteaza aici. Venea des cand tatal ei facea cate o criza, chinuit de o boala veche trebuia sa se interneze. Auzise de povestea baietelului si era curioasa sa il vada, cum arata. Se duse la sectia de Nou nascuti si le ruga pe asistente sa il aduca. Micutul avea deja cateva zile. Acoperit de o paturica bej, legat strans, bebelusul dormea. Asistenta zambi. I-l dadu sa il tina in brate si se indragosti de el, pe loc. Fiinta asta atat de micuta a rascolit un intre oras.
– Ne-a dat tuturor o lectie de viata! Domnul doctor s-a minunat ca a fost posibil sa supravietuiasca, atat de mic, pe frigul acela.
– Doamna Batinas, as putea sa il infiez eu?
– Dumneavoastra? Dar nu aveti copii?
– Nu. Sunt singura si nu am copii. Locuiesc doar eu cu tata intr-un apartament. O sa am grija de el, ca altfel, cine stie ce se va intampla si pe unde va ajunge.
– O sa vorbesc cu domnul doctor. Cred ca e posibil si ar fi minunat sa aiba o mama care sa ii poarte de grija. Insa procedurile vor dura. Va trebui sa va pregatiti pentru asta.
– Nu e nimic. Am timp si rabdare. O sa fac tot ce trebuie.
Simona se desparti cu o strangere de inima de “copilul ei”. Urca scarile la interne si intra in salonul tatalui ei. Batranul statea sprijinit de perne.
– Cum esti azi, tata?
– Pai, cum sa fiu. Asa si asa. Asta noapte nu am putut dormi si am auzit cand a venit salvarea. Oamenii zic ca a fost un accident. Multe se mai intampla.
– Tata, vreau sa iti spun ceva. Am fost acum la Maternitate. Nu, stai linistit, eu nu am nimic. Vreau sa infiez baietelul acela, de saptamana trecuta. Sa am si eu un suflet langa mine, la batranete.
– Dar nu ti-a fi greu, draga tatii? Mai sunt si eu pe capul tau, si ai serviciu…
– Tata, nu e greu, o sa le fac pe toate, stai linistit. Nu tu m-ai invatat sa gandesc cu sufletul? Sufletul meu imi spune ca, trebuie sa am grija de micut.
– Atunci fa asa cum simti. Inseamna ca asa ti-e scris si asta nu poti sa schimbi.
Simona incepu un drum anevoios si dupa cateva luni, copilul era fiul ei. De primit, l-a primit acasa mai devreme. S-a chinuit mult cu el. Frigul ii afectase rinichii si prima data a stat in sezut pe la 5 ani. Recuperarea a fost anevoioasa. Dar ea a avut rabdare dumnezeiasca dar fiecare effort i-a fost rasplatit. Apoi, a venit vremea sa mearga la scoala. S-a dovedit a fi foarte inteligent. La terminarea liceului a reusit la medicina. S-a intors in oras, la spitalul care i-a fost prima lui casa, la sectia aceea, unde s-a renascut. Copiii de acolo, sunt legati sufleteste de existenta lui. In fiecare dimineata e cu ei si le zambeste cu blandete. Vieti noi si mici, care vor fi mari candva. Florin s-a facut un barbat frumos. E bland si rabdator, firea Simonei, de parca ar fi fost al ei, dintotdeauna.
Intors de la spital, opreste la florarie si cumpara un buchet de flori. Intra in casa si i-l ofera Simonei. O imbratiseaza si o saruta pe frunte.
– Pentru ce e asta?
– Pentru tine. Daca nu ai fi fost tu, si alti cativa oameni adevarati, clipa aceasta ar fi fost vesnicie pentru mine. Nu stiu cum am sa iti pot multumi ideajuns, vreodata.
– Imi multumesti in fiecare zi, pentru ca existi, baiatul mamei.

In Clubul Psi, in Duzina de cuvinte au mai postat:
Psi,
O fata naiva
Scorpio, Cita, Cammely,Vero, Carmen Dana vienela

Reclame

Sunt ca o carte deschisa


Dragi prieteni, azi va propun o povestire de viata altfel. Stiu ca, poate de multe, ori ati fost curiosi sa cunoasteti personajele despre care scriu.
Se numeste Any Sarmasan si e prietena mea de vreo 8 ani. Nu ne-am vazut in ultimii 6 dar vorbim des pe internet. Ne-am cunoscut in redactia unui ziar clujean.Any Ea inaltuta, cu parul saten roscat si ochii albastri, cu un ten alb. O fata frumoasa ce venea in fiecare dimineata cu autobuzul, dintr-o localitate aflata la 40 de kilometri. Cum legaturile erau proaste si circulau putine autobuze, pleca de acasa la 5 dimineata si era la 7 in redactie desi programul incepea la 8. Pleca din redactie la 4 dupa amiaza. Constiincioasa in privinta muncii sale, zambitoare si deschisa. Ne-am imprietenit repede. Ne legau niste experiente de viata asemanatoare. Amandoua recent divortate, amandoua aveam cate un baiat adolescent. Am fost surprinsa cand am aflat ca fiul ei era cu tatal sau si mi-a spus in doua cuvinte ca, acesta inscenase o situatie, incat instanta sa i-l incredinteze lui. Am asistat cand a primit o invitatie la politie pentru ca , fostul ei sot, desi primise de la ea pensia copilului in mana si nu recunostea. Iar acum ii cerea sa ii mai plateasca odata. Daca nu as fi lucrat inainte la judecatorie si nu as fi vazut la cate mojicii se dedau unii barbati cand divorteaza, poate ca nu as fi crezut. I-a platit individului inca o data pensia de intretinere pentru copil. Dupa cateva luni, Any a renuntat la naveta si a inchiriat un apartament in acelasi bloc cu mine. Gateam uneori impreuna. Intr-o zi, ramaseseram fara bani si ne trebuia paine la mancarea pe care o gatisem. Ne-am intors pe dos portmoneele si posetele si am stors ultimii banuti, furisati prin toate cotloanele. Mi-a spus:” candva, cand nu o sa mai fim in tara, o sa ne aducem aminte razand de clipele acestea”. Eu nu le-am uitat. In urma cu cateva zile,. Am citit pe blogul Ginei, ca ”dragostea inseamna sa scrii ”Te iubesc” pe praful de pe mobila.” Atunci mi-am amintit de Any si de umilinta la care o supuse sotul ei. Am scris o postare cu secvente din viata ei. Evadarea. Unii dintre voi ati crezut ca e doar rodul imaginatiei mele. Azi, am vorbit cu ea putin pe messenger si am invitat-o sa o vada. A plans si mi-a facut niste marturisiri cutremuratoare. Vreti sa stiti povestea unei femei silita sa stea departe de fiul ei, a unei femei, ca sutele de mii din Romania, care trec prin vieti de cosmar alaturi de indivizi care isi bat joc de ele doar pentru ca multe, nu au sanse sa supravietuiasca singure? Poate credeti ca e simplu. Va asigur ca nu e. Ai senzatia ca e drumul spre iad. Statul nu te ajuta iar uneori legea , in orbirea ei, nu e corecta ci partinitoare.

– Plang. E superb ce ai scris. Stii imi aduc aminte ca il sunam pe Cosmin si el scotea telefonul din priza sa nu pot avea contact. Iar cand i-am cumparat telefon mobil i-l inchidea. Cat m-a putut face sa sufar omul acesta! Si eu nu l-am inselat niciodata! Dar a trecut…
– Merita sa iti amintesti toate acestea ca sa intelegi ca acum primesti in compensare ceva de care sa te bucuri.
– Imi amintesc ca au fost ani in care ochii mei nu mai aveau lacrimi. Mereu ma storcea de bani. Am luptat singura cu viata. Nu mi-e rusine de nimic din ce am facut in viata. Si am facut totul pentru fiul meu. Ma punea sa platesc pentru fiecare virgula pe care pretindea ca o face in locul lui Cozmin, in temele lui scolare. Si de fapt le facea copilul. Pe banii munciti de mine si-a luat masina. I-am trimis copilului bani de scuter si dusi au fost. Intreaba-ma ce vrei tu si iti raspund. Viata mi-a dat multe palme. Dar iubirea fata de Cosmin mi-a dat putere sa merg mai departe si sa ma ridic de fiecare. Ma gindesc cit de nedreapta a fost soarta cu mine uneori, ca n-am inselat niciodata sotul ex si am fost acuzata, il intretineam pe el si pe Cosmin si spunea ca nu-i dau nimic.
-Any ce simte o mama careia ii e lua copilul printr-o smecherie avocateasca?
– A fost un an intreg ca ma puneam la masa si puneam doua farfurii si doua pahare la masa desi eu eram una singura. Plingeam, plingeam, plingeam. A fost un an ca nu vroiam sa vad si sa aud pe nimeni. M-am inchis in mine. Aveam singur zimbet. Pentru Cosmin. Apoi desi lucram in Sarmas , in birou, a aruncat atita mocirla asupra mea, pina m-a obligat sa plec din localitate, pt ca nu mai puteam de minciuni, minciuni, minciuni. Ajunsa in Cluj singura ,unde Ionela, prietena mea mi-a dat la inceput o casa si am inceput lupta pt un loc de munca ,cu speranta sa-mi reiau copilul. Primeam de la fostul mereu, amenintari, injurii: Din partea lui nu ma dureau, cum ma durea faptul ca-l raneste pe Cosmin.
– Deci el vroia copilul numai ca sa te santajeze?
– Azi spun ca da. M-a stors de bani. Plateam de fiecare data sa-mi iau copilul in orele de vizita.
– -Relatia lui cu Cosmin cum e?
– De anul trecut, buna. Nu ii dau voie sa vorbeasca urat despre tatal lui, indiferent ce ar fi facut. Eu retraiesc acum prin ce am trecut. Dar pana la urma am razbatut. Sa treci prin chinurile mele si sa ai putere sa zambest de dragul unui copil. Imi amintesc ca ii platisem pensia, in mana cateva luni si m-a dat la politie. Fata de mine recunoastea ca i-am platit, dar fata de altii spunea ca hartia vorbeste. Si asa a fost. Eu am cumparat baiatului calculator iar el ii spunea ca l-am cumparat impreuna. Orice lucr avea copilul nevoie eu scoteam bani si el spunea ca a participat si el. Nu i-am spus niciodata copilului sa nu il fac sa sufere. Imi pare rau acum. Pastrez inca si acum, desi baiatul e mare, toate chitantele. Si faptul ca sunt acum fericita i-l datorez fiului meu. El m-a facut sa inteleg ca relatia cu fostul meu prieten nu imi e favorabila. Intr-o vacanta l-am cunoscut pe Salvo. Eram prieteni, nimic mai mult. Iar fiul meu m-a facut sa vad cu alti ochi relatia asta de prietenie.
– Mai bine zis, tu si Salvo trebuie sa ii multumiti lui Cosmin. Eu iti doresc sa fiti fericiti impreuna si sa va mearga bine toata viata!
– E greu, Gabriela. Ma tem sa fiu fericita. Am pastrat tacere pana acum si durerea mea m-a macinat ani in sir. Iar apoi, el m-a denigrat mereu in fata copilului mintindu-l ca l-am inselat. El, care sub pretextul ca mergea la pescuit, venea dimineata de la amanta lui. Ii spunea copilul ca l-am abadonat sa pot pleca cu altii. Au fost atat de multe minciuni? De ce?
– Oamenii isi ascund neputintele dupa ele, caractere slabe si meschine, invaluite in aparente. Gandeste altfel. Daca nu ar fi fost toate acestea, azi nu ai fi avut nimic din ceea ce ai.
– Da. Stii, lucrai deja cu mine, cand mergeam la psiholog. Un an de zile am facut terapie. Ii multumesc doamnei Pop, colega noastra, Dumnezeu sa o ierte! Ea venea cu mine cu masina si cand mergeam sa imi vad copilul. Ma vedea cum ies cu obrajii rosii si a inteles, desi eu nu ii spuneam, ca el ma plesnea. Ma plesnea si ma scuipa. Colega aceasta m-a dus la psiholog si timp de un an de zile am invatat cum sa rezist sa traiesc fara copilul meu.
– Ce sfat ai da unei femei intr-o situatie similara cu a ta?
– Sa spuna adevarul. Tacerea te face din nevinovat, vinovat. Ca minciuna este prima si merge inaintea adevarul dar timpul il ridica la suprafata. Pentru a-mi proteja copilul nu i-am spus cine era cu adevarat tatal sau. Am gresit enorm aici. Mai pastrez bonurile si chitantele de atunci. Am pentru toate dovezi, hartii, bonuri. Doar pentru sinceritate si onestitate nu am. Eu mi-am iubit enorm sotul si nu am spus nimanui vreodata ca ma palmuia iar eu in fata copilului radeam, sa nu vada la ce chinuri si umilinte am fost supusa. Povestea cu copilul a fost ca obtinusem biletde tratament la Olanesti, doua locuri si vroiam sa duc copilul cu mine. Asa ne-am inteles. Cum avea exact in aceeasi localitate un concurs de karate mi-a spus ca mi-l aduce el. Nu l-a adus desi am insitat. I-am spus ca daca nu imi aduce copilul ma intorc acasa. A treia zi am ajuns acasa, am renuntat la tot si am gasit mocirla. Mie imi spunea sa stau linistita sa imi fac tratamentul. Iar pe de alta parte pregatise o poveste cum ca am fugit cu altul. Cand m-am intors, m-a dus cu forta la bunicii mei. Eu m-am intors insa inapoi in  Sarmas, sa fiu aproape de copil. S-a straduit atat de mult sa ma desparta de el, m-a denigrat, si-a varsat tot veninul dar nu a reusit. Acum toate acestea sunt trecute. Nu stiu ce ai facut dar niciodata nu mi-am dezvaluit viata asa. De 12 ani, nu am spus nimanui, decat psihologului.
– Ai facut bine. Lucrurile acestea, ascunse adanc sapa si lasa rani de nesters.
-Urasc minciuna! Mi-a facut mult rau in viata. Cum m-ai facut sa imi deschid sufletul asa?
– Nu ai facut nimic de ce sa-ti fie rusine. Stii ca am si eu experientele mele si cand va veni vremea voi scrie despre ele.
– Nu am nimic de ascuns. Poti sa scrii despre mine. Poti sa-mi scrii numele real. Sunt o carte deschisa.
– Am sa scriu. Vreau sa stie si alte femei, in situatia noastra, ca fiecare clipa de zbatere are rostul ei.
Ani, este de cativa ani in Italia, impreuna cu fiul ei si viitorul ei sot. Sunt o familie fericita si unita. Au un vitor luminos. A ajuns pe o culme inalta iar azi, a privit in urma la drumul ei, pana aici, plin de dealuri si hartoape. Asa e viata. M-a cutremurat marturisirea ei de azi. Desi suntem prietene nu mi-a niciodata cat de adanca e suferinta ei. Nu s-a plans cu problemele ei. Avea taria sa afiseze pe buze zambetul. Mereu. Desi sufletul ei era sfasiat. ”Un an de zile am pus doua tacamuri la masa. Apoi am invatat cum sa traiesc fara copilul meu.” Va place fata frumoasa in fotografie. Ea zambeste. E facuta in momentele acelea. Cum poti sa iti duci suferinta cu zambetul pe buze? Mii de femei in Romania sufera din cauza abuzurilor din familie. Nu au curajul sa faca un pas. Pentru ca viata lor e lasata de izbeliste.  Nu exista institutii sa le protejeze. Institutii reale. Cele care sunt suficient de curoajoase, au de indurat multe. ”Am invatat ca, chiar si atunci cand crezi ca nu mai poti, poti merge mai departe”. Ea a trait asta. Si eu am trait asta. Ani asteapta sa scriu povestea vietii ei. Pot face asta in cuvinte mai frumoase decat a facut-o ea?

Evadarea


Sticla fumurie a masutei din sufragerie este usor pudrata cu praf. ”Iar s-a depus” gandeste Gisela, socotind ca ,abia trecusera cateva ore, de cand facuse curat. Priveste ceasca alba de cafea si aburul care se ridica magic, in semiintunericul camerei, imprastiind arome puternice. Inchise fereastra.Aseza buchetul de trandafiri primit de la Marcel. Era divortata de trei ani si pana nu demult isi pierduse orice speranta. Apoi, a aparut el si odata cu el a inflorit un intreg univers. Zambeste. Ziua aceea ii va ramane in minte. El o invitase in oras iar ea banuia ca lucrurile nu se vor opri la o cafea. Se aranja, isi pregati hainele. Se studie cu grija, se parfuma apoi incepu se se imbrace tacticos. ”Cum adica sa fac dragoste cu el? Nu am avut alt barbat pana la Titi si nici dupa. Apoi, ce o sa creada el, daca voi accepta? Ca sunt o femeie usoara. Nu stiu daca sunt pregatita pentru asta.” Stia ca nu putea evita intalnirea daca vroia sa mearga mai departe. In chiloti si sutien se privi in oglinda, masurandu-se din cap pana in picioare si invers. Isi puse ciorapi de matase, un maiou subtire, o bluza, inca una, o pereche de pantaloni mulati, apoi peste o pereche de pantaloni de stofa. Sacoul ei gri incheie tinuta. Fardata cu atentie porni la intalnirea cu Marcel. Emotiile o bantuiau. Era primul, dupa trei ani si al doilea in viata ei. Cafeaua promisa avu o poveste lunga, cu rasete si glume. Ii placea. Era spiritual si plin de energie. Inalt, bine facut, cu ochi albastri si parul negru, o frumusete de barbat. ”Ce o fi vazut la mine?” dar isi alunga gandul repede. O lua de mana si pornira in plimbare. Invitatia lui era ca aproape din scenariul pe care il avea ea in minte. Dupa o ora de ratacit pe strazi intrara in garsoniera lui. El pregatise totul. Avea si el scenariul lui, gandi ea. Cateva lumanari plasate discret aruncau umbre galbui indefinite pe pereti. El toarna un vin dulce si aromat in paharele de cristal lasate in asteptare. Spun o poveste secreta in doi pe canapeaua acoperita cu o catifea de un rosul inchis.Soapte, rasete, chicoteli, sarutari. Mainile incep sa isi caute trupurile. Marcel incearca sa o dezbrace aratand ca nu e strain de operatia aceasta.
– Doamne, dar ce a pe tine? Cate haine ai? Ajuta-ma te rog.
Ea se conforma si incepu sa scoata rand pe rand, perechi perechi de panaloni si de bluze, adunandu-se in gramada langa pat.
– Te-am invitat la o cafea si la mine, nu in Siberia. Se pornira pe ras amandoi.
Gisela trecea in minte momentele acestea. Ochii ii straluceau a zambet cald. Auzi soneria ce o scoase din visare. Deschise. Angel, baiatul ei drag. Il saruta si il imbratisa. O durea sufletul ca la divort, sotul manipulase situatia in asa fel incat i-l luase. Nopti in sir a plans si s-a framantat.
– Mami, am venit sa te vad. Stau acum cu tata in oras. Stii ca are o noua prietena.
– Da, mi-ai spus.
– Ti-am adus o fotografie cu ea sa o vezi.
Gisela arunca ochii pe fotografie. Femeia din imagine statea langa Marcel, iubitul ei.
– Ce cauta Marcel cu femeia aceasta? intreba ea uimita.
– E fostul ei sot.
– Cum? Fosta lui nevasta e cu fostul meu sot? Soarta ne face glume mereu. Pufni ras.
– Si, se inteleg bine, tatal tau cu prietena lui?
– Mami, stii cat munceste tata pentru ea? Mi-e si mila de el. Niciodata nu e multumita si ea pretinde sa fie toate gata cand ajunge ea de la serviciu. Tata ii bate pana si covoarele.
Gisela isi aminti cum Titi refuza orice implicare in problemele casnice. El era barbat iar femeile nu au alta treaba decat sa faca mereu curat. Cata rusine a rabdat cand, in prezenta unor prietene, vazand ca ea se simte vesela si distrata, s-a dus sa vada daca totul e in ordine si a verificat daca a sters praful de pe dulap. A sters cu degetul pe dulap si in prezenta fetelor, ii facu o urma cu acelasi deget pe frunte. Fata ei rosie de umilinta simtea si acum degetul lui pe frunte si urma aceea cenusie. Statu cu Angel de povesti si plecara impreuna. Se despartira cu drag si cu imbratisari promitandu-si sa se revada in curand.
– Sa fii cuminte, mama, il atentiona ea.
– Stii bine ca sunt. Nu-ti face griji. Vin si maine la tine. Sper sa imi dea voie.
– Te astept oricand si nu uita ca mama te iubeste.
Simti un nod in gat si lacrimi. Urca in troleu si cobora in Centru, aproape de primarie. Traversa strazi si urca pe Clinicilor, pana la Spital. Cumpara un buchet de flori de pe drum. Intra in curtea spitalului. Simtea inca o inclestare intre umeri si un nod in gat. Ofta. ”Viata asta!” Ridica ochii si in fata ei, la caiva pasi Titi. Avea bratul pus in ghips.
– Salut. Ii spuse el, asteptand ca ea sa remarce durerea lui.
– Salut. Ii raspunse ea cu distanta a cativa ani irositi din viata ei. Ce ai patit?
– Mi-am rupt bratul si acum am fost sa mi-l puna in ghips, rosti el asteptand o consolare, cum facea pe vremuri.
– Imi pare rau de tine. Sper sa te faci bine curand.
El o studie cu atentie. Se facuse mult mai frumoasa. Ochii ei albastri si parul castaniu roscat incadrau un chip luminos. Inalta si mladioasa, imbracata cu gust si emanand un parfum de femeie fina. Si acum, atat de departe de el. Vru sa zica ceva dar acesta fu singurul lucru pe care i-l spuse cu furie si lacrimi in ochi, singurul care ii rasari pe buze.
– Numai tu esti de vina!!!
Ea trecu pe langa el, aruncandu-i o privire trista si cu jale. Buchetul de lalele era viu colorat, in rosu, galben, verde. Culorile vietii, gandi ea si simti ca ii cazu de pe umeri o uriasa povara. Era libera!

Au mai postat pe aceeasi tema: Psi,dictatura justitiei, Tibi, La fee, cita, scorpio, dor, Incognito, anacondele

Antologia gafelor


Gura aurita

primita de la Redsky

Locuiam cu soacra-mea acum multi ani si se facuse consiliu de familie privitor la doctorita ce-o consulta. Primise ceva tratament dar se simtea in continuare rau(soacra!). In timp ce totusi asteptam vizita in vederea consultatiei acasa, dau si eu o presupunere, ca un om “inteligent” ce ma gasesc: poate nu-i buna doctorita si ar trebui sa incercam sa gasim pe altcineva.
Fiica-mea era mica la vremea aia, vreo 3ani, se juca gura si urechi cascate numai printre picioarele noastre.
Vine femeia consulta,ciocaneste, fiica-mea curioasa se baga o vreme in seama pe acolo si la un moment dat intreaba cristalin “mama,asta e tanti doctor care ai zis tu ca nu-i buna???”
Inutil sa mai zic ca am incercat sa o dreg, dar era atat de gogonata ca n-am putut repara nimic dupa aceea si nu mai retin exact, dar nu cred ca a mai calcat doamna pe la noi. Mi-am smuls ce-mi mai ramasese din peruca,dar a fost inutil!

ochii copilariei


Mirciulica e un copil deosebit de activ si plin de imaginatie. Face zilnic o gramada de traznai. E certat zilnic si promite sa nu mai faca. Si nu mai face. Nu aceleasi, face altele noi, pentru care nu a fost certat inca. E in clasa I-a si veselia lui cea mai mare e ca are cata libertate vrea. El iese de la scoala pe la 12 iar parintii ajung acasa dupa 6. Si pana atunci e lumea lui. Mai da o tura prin trei cartiere, ca sa  se intalneasca cu alti strengari, sa vada rudele care locuiesc in zona sau cand i se face dor, se duce la gradinita, unde isi castigase demult o doza mare de popularitate in randul educatoarelor si a copiilor. Azi, Mirciulica a facut o plimbare, dar nu asa de lunga ca de obicei. Mama, care e mereu cu ochii pe el si stie absolut orice face el in lipsa, s-a hotarat sa il tina acasa. I-a adus un catel, alb cu pete negre, dealtfel un partener de joaca nemaipomenit. Si Pongo, asa a fost botezat catelul, asteapta sa primeasca de mancare. Cu ghiozdanul in spate, transpirat si ciufulit, cu camasuta scoasa pe jumatate din pantalonii de uniforma, copilul priveste sirul pasilor ce aveau destinatia, acasa. Ochii stralucitori ai lui Mirciulica vazura un magazin nou. Citi cu greu, silabisind, Farmacie. Intra.

Farmacista, o femeie draguta il remarca, mai ales ca era singurul client. Plin de indrazneala el incepu.

–                 Saru’ mana.

–                 Servus, baietas. Te pot ajuta cu ceva?

–                 Nu. Am vazut ca abia ati deschis si am vrut sa vad ce este.

–                 O farmacie. Aici vindem medicamente pentru cei care sunt bolnavi. Esti bolnav?

–                 Nu. Sunt foarte bine. Doar vreau sa vad. Aici ce e?- intreba aratand spre masuta pe care se aflau doua pahare de plastic si un vas de sticla, cu apa.

–                 Acolo punem apa, pentru cine vrea sa bea, sau pentru cei care trebuie sa ia pastile.

–                 Pot sa beau si eu?

–                 Da. Farmacista zambi, amuzata de indrazneala si curiozitatea strengarului.

–                 Multumesc. Dupa atata scoala, un pahar de apa e foarte bun. Baietelul bau apa, cu pofta si cu seriozitate. Acum, daca am vazut despre ce e vorba pot sa plec. Sa stiti ca aveti un magazin frumos. Imi place. Am sa mai vin.

–                 Foarte bine. Te mai astept.

De la farmacie pana acasa erau vreo 50 de metri, dar el ii strabatu intr-o jumatate de ora. Se mai opri sa vorbeasca cu niste batrane care erau prin zona. Le spuse cum il cheama, unde lucreaza parintii, el le intreba daca au copii, se incinse o discutie in toata regula. In cele din urma se desprinse si intra in casa. Catelul il astepta cu bucurie. S-au jucat amandoi, fotbal, copilul si catelul, pana cand Pongo, ca un portar neiscusit ce era, a lasat mingea sa intre in “poarta” , adica in geamul usii de la sufragerie. Gata. Acum iar o sa supere mama.

–                 Ai vazut ce ai facut, catel rau ce esti? Pai nu ziceai tu ca vrei sa ne jucam fotbal? De ce nu mi-ai spus ca nu stii sa aperi? Pongo dadu din coada si il linse pe maini. Lasa ca nu ma impresionezi. Sa vezi ce ne cearta mama acum!

Cum nu mai avea chef de sport, se gandi cum sa faca sa isi cumpere ouale Kinder pe care si le dorea atat. Degeaba a incercat sa o impresioneze pe mama. Ea a fost vehementa si i-a spus ca nu merita. Ce daca are ciocolata in frigider? El vrea ouale acelea! Sunt asa de frumoase jucariile miniaturale din interiorul lor. Lua din dulapul unde stia ca tin parintii banii, o bancnota mare, albastruie. 50 lei, scria pe ea. Cobora scarile vesel si isi trasa ca destinatie, magazinul din colt, unde vazuse el minunatiile de oua. Pe scara se intalni cu vecinul Valer. Acesta observa bancnota in mana copilului si il intreba.

–                 Mirciulica, parintii ti-au dat atatia bani? Nu ti-e frica sa nu-i pierzi?

–                 Nu e treaba ta, veni raspunsul copilului, preocupat déjà de zecile de surprise pe care le va scoate din oua.

Vecinul tacu, gandidu-se ca intradevar, copilul are dreptate. Nu e treaba lui.

Ajunse la magazine, si se aseza cuminte la coada, dupa cele 3 persoane. Cand ii veni randul, deschise gura si ceru oule kinder, exact in momentul in care vanzatoarea il intreba ce doreste.

–                 Uff ce ma puteti enerva! Pai cum sa aflati ce doresc daca vorbiti in acelasi timp cu mine. Nu v-a invatat mama ca nu e frumos?

–                 Mai, esti cam obraznic. Zi odata ce vrei.

–                 Oua Kinder. Cate oua pot cumpara cu banii acestia?- Femeia calcula repede.

–                 Treizeci. Vrei sa cumperi de toti banii?

–                 Da.

Vanzatoarea ii puse ouale intr-o sacosa de plastic. Mirciulica era in culmea fericirii. Se duse cu ele acasa, zburand. Abia intra pe usa si incepu sa le deschida, sa sparga coaja de ciocolata si sa scoata suprizele. Niste componente miniaturale de plastic, ce trebuiau asamblate sa rezulte o figurina. Fu ocupat cu asta vreo ora. Apoi mandru, se uita la colectia sa. Cum o sa mai faca schimb cu ceilalti copii, cu figurinele din care avea dubluri. Se uita la ceas. Mama trebuia sa apara peste o jumatate de ora si el uitase ca primise niste sarcini precise. Ii lasa mereu cateva lucruri de facut, ca sa se asigura ca sta acasa. Nu avusese timp sa manance, nici nu-si facuse ordine in camera. Dar mai grav, ca nu avea timp sa duca sacul de la aspirator. Trebuia sa mearga in curte din spate, sa il goleasca la container si sa il scuture. Ce e de facut?

Ideea straluctioare aparu pe moment. Deschise geamul si il scutura pe geam. Cand se uita, de de parte o vazu pe mama, aparand dupa coltul blocului vecin. Isi trase repede capul inauntru si incepu sa se dezbrace in viteza. Mama nu vazu scena. Dar le vazu pe vecinele de la etajul inferior a isi deschisesera fereastra si se uitau, amutite, la geamul lor care devenise opac, din gauza stratului gros de praf fin care se lipise instantaneu. Nu si-a dat seama la inceput despre ce era vorba. Apoi, auzi comentariile lor.

–                 Cine naiba o fi facut asta? Sigur vecinele de la etajul 3 si 4 care arunca pe fereastra toate mizeriile. O sa merg eu imediat la ele.

Mama in schimb, avu o vaga banuiala. Intra in casa. Mirciulica era inca ocupat cu schimbatul hainelor.

–                 Nu stii, il intreba ea, cine a murdarit fereastra de la bucatarie doamnei Cocis?

–                 Nu. El era ca un ingersas. Daca nu L-ar fi cunoscut ar fi zis ca nici vorba sa fie el cel luat in discutie.

–                 Dar ai dus sacul de la aspirator?

–                 Da.

–                 Poti sa vii sa-mi arati unde?

Baietelul dadu din colt in colt. In cele din urma recunoscu ca el a fost autorul si ca doar din cauza ca nu a avut timp. Mama il lua de mana. Cobora un etaj si suna la soneria vecinelor.

–                 Buna ziua, doamna Cocis. Mirciulica are sa va spuna ceva.

–                 Saru’ mana. Sa stiti ca eu v-am murdarit geamul de la bucatarie si va rog sa ma scuzati. Daca vreti il spal eu.

Zambind usurate si bucuroase ca au evitat un conflict gratuit si de proportii cu femeile de la etajul 3 si 4, doamna isi arata generozitatea si il ierta. In ce priveste spalatu geamului, il refuza fara rezerve. Motivele sunt evidente.

Mama il duse acasa, il dadu hainele de casa si ii dadu sa manance. Totusi, nu avea pace. Sigur, copilul ei nu se oprise doar la atata.

–                 Ai mai facut ceva azi?- se uita ea cu privirea aceea care rascolea totul. Parca stia dinainte.

–                 Nu eu, Pongo,- raspunse Mirciulica dupa ce se codi o vreme.

–                 Ce ati facut?

–                 Pai nu a stiut sa apere la poarta si a spart un geam. Dar nu sunt eu de vina.

–                 Sigur nu esti tu!

–                 Dar mami, el mi-a zis ca stie sa se joace fotbal. Si eu l-am crezut.

Mama nu stia daca sa rada sau sa planga. Doamne! Intr-o zi o sa gaseasca toata casa daramata. Cum poate avea atat energie si imaginatie?

–                 Doar atat?- intreba ea ca si cum asta nu ar fi fost de ajuns. Nu mai ai nimic sa-mi spui?

–                 Nu.

Aparu si tata, in cele din urma.

–                 Ce ai mai facut, smechere?- il intreba el, stiind ca raspunsurile il vor uimi, ca de fiecare data.

–                 Nu eu tati, Pongo.

Mama intervene si ea.

–                 Ei, lasa, ca nu e totul. Vezi ca mai are de transmis din jurnalul de azi.

–                 Ai mai facut ceva?- intreba tatal razand.

–                 Da. Mi-am cumparat oua Kinder?

–                 Multe?

–                 Treizeci.

Mama se enerva de-a binelea. Il pedepsi sa stea la colt si drept consecinta, o saptamana nu mai avea sa primeasca bani de buzunar. Si in timp ce el statea la colt, bombanea incat sa fie auzit de parinti.

–                 Pai de aceea aveti voi copil, sa-l puneti la colt? Mai tati mai, asa nevasta rea ti-ai luat?

Parintii se abtineau cu greu sa nu izbucneasca in ras. Dar pedeapsa e pedeapsa, si are efect doar pentru azi si pentru nazdravaniile zilei. Maine e o noua zi.