Arhive blog

Bicicleta bunicului


O clipă, mâna bărbătească, modelată în noduri, cu pielea de ceară gălbuie, peste care se împletesc vene întunecate și riduri, poposi pe creștetul câinelui galben, ce aștepta pe treptele casei.
– Măi Luțule, am îmbătrânit împreună!- îi zise bărbatul cu duioșie. În ani câinești, tot șaptezeci ai și tu. Suntem de-un leat. Bine că e cald afară, că ni se mai încălzesc oasele.
Câinele îl privi în ochi, senin, dădu din coadă, îndreptânu-și privirea spre poartă. Bunicul Eugen o porni pe alea scaldată de soarele vesel de mai. Înaintă cu pași târșiți și poticniri. Ce-au mai fulguit merii zilele acestea! Ninsori cu parfum dulce, de roade abia născute. Deschise poarta, pentru a șaptea oară azi și se uită lung, în josul uliței, apoi în sus. Peste privile lui albastre se cernu o umbră. ” Nu vine! Off! ” Râsetele copiilor ce se întorc de la școală umple văzduhul. Când micuții ajung în dreptul său, tumultul lor scade puțin.IMG_1434
– Săru’ mânaaaa!
– Bună ziua, dragilor! Cum a fost la școală?
– Bineeee!
Ștrengarii vor fi ajuns acasă. Bunicul șade pe banca de la intrare, cu privirea pierdută. Picioarele acestea, la care nici măcar nu s-a gândit cât a fost tânăr, nu-l mai ascultă. Parcă acum a fost copil! Cum au trecut anii aceștia, pe neobservate? Și tinerețea? Doar abia ce a fost student. Nu demult s-a însurat și a avut copii iar acum, ei sunt pe la casele lor, ocupați cu proprii copii. ”Timpul se scurge ca un fum. Ce e o clipă ori șaptezeci de ani în Univers? De ce nu mi-a spus nimeni ce repede curge timpul? De ce nu m-a învățat nimeni să fiu bătrân? Of! Picioarele acestea!” De o vreme încoace le simte ca de lut. Poate i le-a schimbat cineva. Doctorul a spus că e de vină vârsta, circulația, reumatismul, bolile. Dar cât de multe poate ști și el? Omul nu e un aparat, cu schemă la care, dacă se defectează ceva, poți înlocui un detaliu, o piesă.

Prin fereastra deschisă a bucătăriei, peste mirosul primăvăratic, de ciorbă cu leuștean, privirile scrutătoare ale bunicii se înalță îngrijorate. De o vreme încoace, bunicul nu e în apele lui. Cunoștea starea aceasta, neliniștea și știa că pune ceva la cale. L-a văzut la fel zilele trecute. Căuta de zor în magazie o sculă deși el nu le mai folosește, de ani de zile.
– Dar ce nu găsești? l-a întrebat.
– Flexul. Nu mai știu unde l-am pus, când am lucrat cu el.
– Când ai lucrat cu el ultima data? Acum cinci ani. Dar la ce-ți trebuie flexul?
– Vreau să-mi tai tălpile și să-mi pun patine cu rotile. Așa o să pot merge și eu. Nu vezi că abia mă mișc, cu picioarele mele de lut?
Bunica se schimbă la față. Nu glumea.
– Măi dragule, îi zise ea cu blândețe, hai în casă. Lasă că l-om căuta noi, mai încolo.
Acceptă îngăduitor. Bunica îl dojeni apoi îi distrase atenția povestind ceva despre nepoței așa că, bătrânul uită cu totul de flex. Ori cine știe? Bunica e încă în putere. A fost casnică, toată viața. Așa au fost vremurile dar a îngrijit mereu bolnavii familiei, căzuți la pat. Zeci de ani! Întâi părinții, apoi socrii, mai apoi un frate mai mare, rămas singur. ” Poate de aceea a trebuit sa trăiesc pe lume: ca să îi îngrijesc pe cei din familie.” Și-a asumat asta, ca pe o datorie, de care s-a achitat cu devotament și răbdare. Și când aceștia s-au stins, bunica a crezut că e, în sfârșit, liberă. Atunci a apărut boala lui Eugen. Bine că măcar nu a căzut la pat! Nu mai e tânără și i-ar fi greu să îl îngrijească. Acum, nu-l scăpa din priviri.
– Jenucule, ce faci dragă? De ce te tot duci la poartă? Ai bătucit déjà cărare. Ce ai pățit?
În loc de răspuns, bunicul oftă lung. Cum să îi spună? De când se știe, nu i-a ascuns nimic iar acum, îi e parcă teamă să îi zică.
– Haide, zi-mi ce ai pe suflet!
Tonul ei era blând, numai privirea îi era ca un sfredel. Îl cunoștea ca pe o carte deschisă.
– Ce s-a întâmplat?
Insistența femeii îl făcu să abandoneze și îi povesti, cu privirea plecată.horsey-bicycle
– Zilele acestea, trecea pe drum, un om, cu bicicleta. S-a oprit în dreptul porții și am stat de vorbă. I-am spus cât de rău mă dor picioarele. Pe el nu îl dureau. Bicicleta lui mergea foarte ușor, ca un fulg. L-am rugat să mi-o dea mie, că i-o plătesc. Nu a vrut dar a zis că-mi aduce una nouă, la fel cu a lui. I-am dat bani dar nu a mai venit înapoi cu bicicletă. Degeaba l-am așteptat!
– De unde ai avut bani? I-ai dat din banii noștri puși deoparte pentru înmormântare?
Bunica se înroși toată și își simți pulsul accelerând. Bău o înghițitură de apă, apoi îl străfulgeră cu privirea.
– Cum ai putut face una ca asta? La ce ți-a mai trebuit o bicicletă, doar ai acolo ,lângă poartă, două?
– Păi, aia a lui mergea foarte ușor, aproape că se ducea singură. Era o bicicletă cu aripi.
– Nu-mi vine să cred că ai putut face asta! De ce nu m-ai întrebat? Noah, acum o să te urc pe bicicletele alea, de-afară și să îți dau drumul pe stradă, în jos, să te saturi de biciclete!
Sub privirea plecată a bunicului se scurse un oftat prelung.
Offff! Și totul din pricina afurisitelor de picioare!

Reclame

Nimeni nu e profet în țara lui


De cum a trecut de Sfântă Mărie Mică, toamna își intră în drepturi, înălțându-se prin seva copacilor și a ierburilor. Strecoară printre ramuri lumina blândă a soarelui înmuind în culori calde frunzele arborilor. In aer, mirosul s-a schimbat și aerul răcoros aduce cu el, aromă de livadă și grădini. Miroase a struguri, a varză și a praf. În Apuseni, țăranii din Gârbou întâmpină toamna firesc, ca și cum așa ar trebui să fie, fără să o mai bage în seamă, prinși cu treburile câmpului care se înmulțesc. E dimineață și soarele ivit dintre dealuri râde vesel în tufele daliilor, în culori aprinse ce își înață căpșoare colorate și curioase de prin toate curțile și peste garduri. Dimineața aceasa, forfota se simte mai deasă. Copiii încep școala și în grupuri ies din curți, acoperind cotcodacitul găinilor și lătratul câinilor.
Augustin, un tânăr cu privirea hotărâtă a omului care are o misiune, se îndreaptă și el spre școală, pe ulița prăfuită, pe care mergea până nu demult, când era și el școlar. Salută în stânga și în dreapta, femei care își aduc pruncii de mână, până în curtea școlii. Are o mină plină de importanță, ținând sub braț mapa în care are pregătite lecțiile știind că zeci de priviri ăl fixează. Micuții, stiu că el e învățător, suplinindu-l pe domnul învățător Munteanu, ce trebuise să se interneze în spital pentru a-și trata o boală veche. Gusti, îi zic prietenii și cunoscuții, intrase la facultate la seral iar pentru că părinții sunt oameni săraci și nu îl pot întreține la școală s-a ambiționat să învețe carte, pe banii lui și pe propriile puteri. Îi e dragă cartea și vrea mai mult. Visează să se facă profesor de istorie cândva și ambiția de a-și împlini visul îi dă aripi. Știe că dragostea aceasta a lui, de trecut și de literatură îl vor scoate cândva, din lumea satului și va ajunge ”domn la oraș”. În curtea școlii, o clădire scundă și veche, în care crăpăturile își fac loc prin tencuială, copiii încep să se adune în cârduri, pe clase. Se oprește la grupul său de elevi, de-a doua. Iuți și fără stare, frământă cu piciorușele lor troscotul din curte. Puștii îl privesc cu curiozitate, chicotind. Îl zărește pe mezinul vecinilor săi, Ionică, un copilaș blond, cu o claie galbenă în cap și ochii două mărgeluțe vii care nu se dezlipesc de tânărul învățător. Băiețelul e îmbrăcat în hăinuțe ieșite de soare și cu petece semn că fuseseră purtate de frații mai mari. Sunt decolorate, doar petecele erau în culori vii. Patalonii îi sunt scurți deja, ridicându-se deasupra gleznelor. Ghetuțele îi sunt și ele mai mari cu un număr. După ce discută plin de elan cu colegii începe să se aprpie de învățător, încet, cu sfială. Înaintează câte un pas și se oprește gata să o ia la fugă. Când e îndeajuns de aproape, cam la un metru distanță, se proptește serios pe picioare și ridicând capul îl fixează cu îndrazneală pe învățător. Vocea lui subțirică cu o intonație cântată, cu accent neaoș, ardelenesc se ridică spre urechea tânărului.
– D-apoi mă Gusti, măăă! De-amu tu ne ești dascăăăl?
– Io, măăă! răspunse Augustin și râse îmitându-l.
Micuțul se întoarse pe călcâie, cu pieptul plin de mândrie, către colegii săi. Fața îi era luminată de izbândă și de curajul de a pune o întrebare dascălului. Zâmbetul său cald, dezvelind niște dintișori albi voia să spună: ”Noah ați văzut, mă? E Gusti din vecini!”

De drum – Duzina de cuvinte


S-a uitat pe fereastra ce dă spre parc. Căldura verii pârjolise iarba și parcă prea devreme frunzele copacilor iar printre coroanele lor, se vedea, ici și colo, câte o pată galbenă ori roșiatică, prevestind schimbarea. E cald încă dar în aer se simte mirosul acela rece iti provoaca un fior abia perceptibil adus de un parfum liniștit, pătrunzător, de fructe coapte și flori roșii. Ar fi vrut să iasă puțin să se plimbe pe aleile parcului a cărui priveliște i se desfașura la picioare, de la înălțimea etajului cinci, a blocului în care locuia. Se pensionase de curând și nu-și găsea locul. ,,Poate mai tîrziu ies la un șah pe bancă,, Se întoarce în cameră și se așează in fotoliu uitându-se la Cătălina ce lucra în bucătărie, cu ceva de pus pe iarnă. ,,Frumoasă femeie, chiar dacă a îmbătrânit puțin. A trecut vremea peste toți. Acum 25 de ani nu ne-ar fi dat nimeni mult timp împreună. Eu bărbat în toata firea, ea doar o copilă. Chiar așa, de ce m-a acceptat anii aștia?,,
– Cătălino, te întreb ceva dragă.
– Da. Spune că te aud, îi zise ea în timp ce mâinile ii trebăluiau de zor.
– De ce am rămas noi doi împreună? Știi că nu ne dădea nimeni mai mult de câteva luni împreună, și uite că au trecut de atunci 25 de ani.
– Ce întrebare! Pentru că așa a fost să fie. N-am înțeles bine laolaltă și am știut să mergem pas cu pas, pe aceeași cale.
Ea îi aruncă peste umăr o privire mulțumită și zâmbi. Acum 25 de ani era doar o tânără speriată, cu doi copii mici agățați de fustă, tot ce avea mai scump, scăpată cu un divoț de nebunul de Costica. Cine ar fi luat-o sa crească pruncii altuia? Parcă aude și acum în urechi vorbele fostului ei barbat:,, Cine crezi tu că va lua vaca cu viței cu tot?,, Și avea dreptate. Așa gândesc barbații și altul nu s-ar fi legat la cap. Ea e mulțumită cu omul ei și îi sunt dragi copiii ei de parcă i-ar fi avut împreună. Îl vede cât de mândru e cu ei și ce drag îi e când îi zic ,,tata,,. Ea nu a avut pretenții mari și a fost mulțimită că el s-a strădut să nu simtă că ii lipsește ceva. El i-a oferit casă și masa, liniște si bucurie, tot ce si-a dorit. E un om bun. S-a mai îngrășat dar ei îi place așa, numai că inima îl cam supără de o vreme încoace. Dar te înveți cu bolile și trăiești cu ele ca și cu o nevastă. Deși știe că e bolnav, nu merge la doctor. Îi sunt urâți doctorii și mirosul de spital încât numai să intre într-un salon în vizită și I se face rău, de mirosul de spirt si medicamente. Mai bine sa moară decât să ajungă pe mâna doctorilor. Să mergi la spital e ca și cum ai merge să te așezi la o masă cu Dumnezeu și ai incepe să te târguiești pentru viața ta. Dacă vrea El să trăiești îți va da zile, dacă nu, nu.
– Dar tu de ce ai rămas cu mine, îl întrebă ea.
– Mi-ai plăcut că erai cumsecade. Și acum când te privesc, nu ai nici măcar o cută pe chipul tău care stie să mintă. Mi-ai dat ce mi-a lipsit: bucuria unei familii liniștite.
– Dar ce-ți veni acum?
– Așa, m-am uitat inapoi și m-au furat gândurile. De când suntem împreună nu am simțit că în sufletul meu lipsește ceva. Hai stai putin cu mine.
Femeia lăsă lucrul din bucătărie și veni docilă, așa cum făcea de fiecare dată. Își dădu seama ca nu îi place noua postură de pensionar.

– Cătălino, mă simt rău. Simt ca ma apasă la inimă.
– Femeia știa că el se plânge doar cand nu mai poate așa că se uită la el cu îngrijorare neștiind ce să facă.
– Stai sa chem Salvarea.
– Nu chema. Ajută-mă să mă spal. Hai sa nu mai cheltuim vremea.
– Nu ești întreg la minte. Ți-e rău, și vrei să te speli.
– Fa ce iti spun!
Tonul lui hotărât o făcu să înteleagă că nu e de glumit.
Il ajută să facă un duș și sa se șteargă apoi îl barbierește, cum face de fiecare dată , îl tunde puțin și îi taie părul din nas. Ceru costumul cel nou, de sarbatori pe care il îmbraca uitându-se cu grijă să ii stea bine și își da cu puțin parfum. Ingrijorarea femeii disparu când vazu cât de interesat e să fie îngrijit si curat.
– Acum taie-mi unghiile și lustruiește-le, așa cum știi tu. Să-mi pregatești pantofii și pălăria. Poți să incepi să deretici puțin prin casă, că vreau să mă întind în pat.
Cătălina era o soție supusă și nu ieșea din cuvântul bărbatului ei. Poate de aceea relația lor a mers atat de bine. Ii face manichiura cu grijă, îi taie pielițele și îi lustruiește bine unghiile, cu pilele ei fine din trusa de unghii.
– Stai lânga mine, pe scaun să te privesc si povestim. Dă-mi mâna. Mai ții minte cum ne-am cunoscut?
– Țin, cum să nu? La nunta Ioanei. Avea deja copil de cateva luni.
– Ce am mai râs cand fratele meu, cautând ceva de băut a gasit pe pervazul ferestrei, laptele lasat la răcoare. Nu a stat pe ganduri și l-a sorbit dintr-o înghititură. Parca si acum îl vad, cu dădea ochii peste cap când a aflat ca e laptele pe care Ioana și l-a muls de la sân, ca era mult prea productiva. Dădea lapte mai ceva ca o văcuță.
– Așa i-a trebuit. Dacă și-a băgat nasul unde nu era oala lui.
Râdeau amandoi de povestiri și întâmplări din viața lor. Ținându-se de mână. Apoi, el ii spuse.
– Draga mea, eu am sa mor puțin. Să știi că te-am iubit și o sa fiu mereu cu ochii pe tine. Ai grijă de copii și de casă.
Și a închis ochii cu zambetul pe buze, râzând amandoi de întâmplările vesele din viața lor. Facuse un infarct. Ambulanța sosi mai tarziu. Cătălina era liniștită.
– Nu m-a lăsat sa vă chem. Era doar între el și Dumnezeu povestea asta.
Echipajul constată decesul și plecă în cele din urmă lăsându-i pe cei doi în casă. Doctorul se urcă în mașina, suprins, făcându-și cruci și vorbind pentru sine. “O casa de nebuni! Unii oameni nu au nici o limita!”

Din aceeași categorie, Duzina de cuvinte, mai gasiți postări interesante în tabelul lui Psi.
Scorpio Dana Lalici</a Some Words Calin Sonia Vienela
Fata naiva Almanahe Anacondele Carmen Pricop Abisurile Motanul Pandalie Roxana Cita some words

Cum sa urasti pe cineva care iubeste?!


Se priveste in oglinda, netezindu-si cu degetele doua riduri incrustate la coada ochilor. Cat de repede sterg anii, frumusetea! Prin parul ei castaniu luceau fire argintii, ca o tesatura scumpa si delicata. O pasare tasni in zbor, pe langa fereastra deschisa, lasand lumina verii sa se proiecteze in rotundul oglinzii si facand ca apele ei, sa se increteasca usor, in cercuri.
Era ziua aceea de mai, cand el s-a asezat la masa din bucatarie, asa cum faceau mereu dimineata, uitandu-se in ceasca de cafea cafea fierbinte, vrand sa ii inspire aroma. Apoi, a privit-o drept si adanc in ochi.
– O iubesc. Am sa plec, dar o sa am grija de tine si de fete. Era trist si ea ar fi vrut sa il vada fericit, sa il poata uri.
Amalia n-a scos un cuvant. Tacea iar in urma lui, casa a ramas ca un cuib, din care a zburat o pasare minunata, ce canta triluri doar de ea stiute si auzite. L-a lasat sa plece. La ce bun sa ii mai stea in cale? O iubea. Cand ea, cealalta, a nascut o fetita, a simtit ca zdrentele sufletului ei sunt sfartecate de un cutit invizibil. Ar fi vrut sa planga ori sa se roage, sa spere intr-o pedeapsa Dumnezeiasca, dar nu putea. Cum sa urasti pe cineva care iubeste? L-a vazut mai apoi de mana cu ea si cu fetita. Fata lui era scaldata in lumina. Era fericit! Si-atunci ar fi vrut sa ii urasca ericirea, dar nu putea. S-a multumit sa il priveasca de la distanta, intr-o secventa care i-a ramas intiparite in minte. Era tot el, barbatul acela bland, cu ochii umezi si sufletul ca un copac cu multe brate intinse, nusa cerseasca ci sa ofere iubire si protectie. Cand fetele i-au adus-o pe sora vitrega in casa, sa se joace, ca doar era sora lor, a plans in hohote, ascunsa dupa perdeaua grea a unui zambet. Avea ochii lui si acea stralucrie de copac cu multe ramuri. Si a iubit-o ca si cum era a ei dintotdeauna.
Dar a venit si noaptea aceea de toamna si ea, femeia cealalta s-a stins. A aflat mai apoi, ca suferise mult de pe urma unei boli necrutatoare iar moartea a primit-o in liniste, cu tristetea pentru micuta ei de doi ani, ce ramanea singura. El o tinea de mana si ea plutea ca un abur. “Nu muri!!!” hohoti el, insa nu il mai auzea. Si-a continuat zborul ducand cu ea iubirea aceea uriasa. A ramas trist, cu sufletul golit, zambind doar de dragul fetitei. Venea des la Amalia, vrand ca ea sa creasca aproape de surori si dorind parca sa fuga de locul in care fusese fericit, simtind pe umeri apasarea unei tradari.
– A trebuit sa fiu pedepsit, petru fericirea de care m-am bucurat, chiar si putin.
– Intoarce-te acasa. Fetele o sa fie fericite si o sa fie bine.
Si s-a intors, trist si pierdut, ratacind in adancurile sufletului sau, ca intr-o prapastie fara fund.
E iarna si infloresc ferestrele sub muscatura cumplita a gerului. Fetele sunt plecate iar cafeaua abureste in cestile de portelan alb, pictate cu maci.
– Este gata cafeaua. Hai, nu vii? Intrebarea ramase fara raspuns. Se uita la el din usa dormitorului si il vazu ca doarme, somnul acela linistit, trecut dincolo de rauri si vami, cu un zambet de usor regret asezat pe chip, cel al copacilor cu brate de iubire. Amalia tremura iar glasul I se innodase in gat. Trupul i se golise si parea o coaja usoara, pe care o putea face sa pluteasca si o respiratie.
– N-a fost sa fii al meu, dragule…, sopti ea in timp ce izvoare fierbinti ii scaldau ochii.
Amalia se uita in oglinda atingandu-si cu degetele ridurile, isi scutura parul cu tesatura lui argintie, alungand din privire, o poveste de-o viata. Usa se deschide cu zgomot si rasete de copii ca si chlinchete de clopotei umplu incaperea.
– Mami, mami! Uite ce rochita roz mi-a cumparat Simona si Ancuta de la mall si mi-au spus ca, sunt ca o printesa!
– Esti o printesa foarte frumoasa, una roz. Toate trei sunteti printeselele mele, dar voi stiti deja asta.

Stadionul femeilor-50.000 de suportere la un meci al favoritei Fenerbahce


Va invit in Cafenaua turceasca sa urmariti Button CTun videoclip cu Tarkan, un cantaret de muzica pop, cunoscut deja. Si v-am mai pregatit o supriza. Un stadion unde , la unele meciuri, doar femeile si copii au acces. Vreti sa vedeti cum arata un meci la care participa 50.000 de suportere? Cafeneaua turceasca va asteapta.

Competitia


Harmalaia din curtea scolii era obisnuita. Muzica din difuzor amestecata cu rasete si inghinteli compuneau tabloul fiecarei pauze. Aceasta nu facea nici o exceptie. Iulia trecu pe langa ei si scuturandu-si putin parul lung, blond, ce-i ajungea pana la mijlocul spatelui, le zambi, razand cu ochii ei albastri ca si diminetile de primavara.

-Salut Ducu, salut, Danut. Ce mai faceti voi?

– Bine Iulia. Vrei sa te conduc acasa? spuse Ducu privind lung spre ea.

– Azi nu. Raman mai tarziu. Trebuie sa ma opresc la biblioteca.

– Te invit eu la cofetarie, se oferi Danut.

– Multumesc, dar vine tata dupa mine. Mergem la bunica. Poate alta data. Va multumesc la amandoi de invitatie.

Iulia ii privea oarecum amuzata pe colegii ei. Saptamana trecuta, stiind ca e ziua ei, i-au pregatit o supriza. Fiecare separat, i-au facut cate o mica atentie. Un cadou, inchis in cutii cu fundite, parca erau intelesi, o felicitare si o floare. Le primise cu suprindere si bucuria momentului, desi stia ca mama nu va fi incantata, cand va vedea asta. Cand le-a deschis, supriza era si mai mare. Ducu ii daduse un parfum adevarat intr-o sticluta, o licoare roz si foarte delicata. Danut, ii pusese in cutiuta un ceas cu bratara oranj, adus probabil de tatal lui din strainatate. Doar lacrimile din ochii ei au facut-o pe mama, sa nu o oblige sa le returneze, si promisiunea de a nu mai accepta cadouri. La 11 ani, e prea mult.

Ducu si Danut sunt prieteni demult, din gradinita. Se distreaza impreuna, au aceleasi jocuri, partasi la aceleasi prostiute. De catava vreme insa, prietenia lor aproape frateasca, s-a transformat in altceva. Nu stiau ce. Descoperira ca amandoi o plac pe Iulia, frumoasa fata din randul intai. La inceput, a fost doar asa, ca o gluma. Apoi au luat totul in serios. Fiecare incerca sa o atraga de parte lui, sa si-o faca prietena, sa iasa cu ea in oras. Iulia era insa destul de distanta. Era absorbita mai mult de carti si de scoala decat de baieti sau de barfele fetelor despre moda ori altceva. Parca plutesete cand trece pe coridor iar cand le zambeste cu dintii ei albi sidefii de parca vrea sa le sopteasca ceva fiecaruia, in parte. De doua saptamani, baietii sunt cu totul altii. Cazuti pe ganduri. Nu mai merg impreuna acasa, de la scoala. Cand isi vorbesc sunt pusi pe cearta din nimic. Ei, care erau cei mai buni prieteni.

Ora de engleza incepu plicticoasa. Profesoara, o doamna pe la 50 de ani, sotia unui cunoscut avocat, incepe sa vorbeasca. Cuvinte de neinteles ca te ia somnul.Nu sunt atenti la ea si se cearta pe pretul unui telefon pe care Ducu il primise de la tatal sau.

– Danut, daca nu esti atent la ora sa sa te pedespesc. Tonul profesoarei e amenintator dar ei nu sunt impresionati. Se linistesc putin. Nu au stare insa si continua sa se contrazica nervosi, de parca asta era tema zilei.

– Danut, treci imediat la colt! Suparat, rosu in obraji, ca acum este in centrul atentiei intregii clase, Danut se duse fara chef la colt. Se intoarse spre Ducu si se stramba, moment in care profa il remarca si ii taxa imediat momentul de glorie.

– Stai la colt si in genunchi!

Danut se aseza. La colt si in genunchi. Doamna insa nu este atenta la colt. Danut isi continua strambaturile. Ba se apleaca sa i se uite acesteia sub fusta. Nu ca ar vedea ceva, fusta femeii fiind destul de lunga, dar asa, ca sa impresioneze clasa. Daca tot a fost facut de rusine, sa fie spectacol pana la capat. Ducu nu vede cu ochi buni momentul de glorie al prietenului sau. Aproape ca ii paru rau ca nu a fost pus el la colt. Cu o grija speciala fata de doamna profesoara ce explica limba lui Sheakespeare, poetul acela cu ”To be or not to be”, il apostrofa pe Danut, ce continua sa se maimutareasca, aruncand priviri de la nivelul solului sub fusta doamnei.

– Uita-te, uita-te, poate ca iti trage o basina de si mori! zice Ducu plin de naduf.

Profesoara se opri socata din discutie si se intoarse brusc, dand cu ochii de Danut. Se dezechilibrase si cazu pe burta. La colt pe burta. Clasa izbucni intr-un hohot de ras. Amandoi fura ridicati de urechi si dusi la directiune. Rosii si speriati, incruntati insa unul pe celalat Ducu si Danut fura pusi sa dea explicatii in fata directorului. Profesoara sugera sa fie invitate mamicile ca sa vada ce odrasle au si sa ii puna putin la respect. Apoi iesi nervoasa pe cei doi draci mici, din clasa a cincea, care ii stricasera ora. Baietii ramasera in directiune. Directorul, un batranel simpatic, privi pe fereastra o vreme, cu spatele spre ei. Scoala asta prin care trecusera atatea generatii. Urmarea cum administratorul tunde cu grija gardul viu. Zambea. Apoi isi invinse bunadispozitie si se intoarse privindu-i fix si serios.

– Ia sa aud, ce ati facut azi la ora de engleza? Ducu?

– Domnule director. Nu am vrut sa o supar pe doamna, doar am avertizat-o. Si pe prietenul meu la fel. I-am spus sa termine cu uitatul ca poate ii trage o basina de si moare, spuse el patruns de greutatea misiunii pe care si-o asumase.

Directorul era inca serios insa ochii ii erau plini de lacrimi. Ii mangaie pe cap ciufulindu-le parul.

– Mai copii. Ce sa ma fac cu voi? Doamna vrea sa va scad nota la purtare. Mergeti la clasa si cereti-i scuze pentru comportament apoi stati in banca. Cuminti. Ca niste sfinti in icoana! Ne-am inteles? Ne vedem dupa ore.