Arhive blog

Dreptatea unde e?


Greu an s-a dovedit a fi 1442 pentru valahi. Turcii sunt mai dornici decât altă dată să cucerească Europa și să ajungă cât mai departe. Mohamed al II-lea e de neostoit, în setea de mărire a imperiului se800px-Hun_corv2milunii și de noi bogății. În luna lui gustar, miroase țara a grâu și a sânge risipit. Plutesc în văzduh țipetele de moarte ale vulturilor și strigăte de bătălie, nechezat de cai și miros de pârjol. Mohamed a trimis în Europa cu optzecidemii de soldați și vrea să treacă peste Valahia și Ungaria. Cetatea Târgoviștei a căzut. Mai pot fi stăviliți turcii? Din frumosul său castel construit de tatăl, ce se înalță cu semeție către cer, cu turnuri și donjoane, Voievodul Iancu de Hunedoara e mai hotărât ca niciodată să își păstreze avuția și neamul. A adunat 25.000 de soldați și a pornit în întâmpinarea turcilor, ce urcau pe Valea Ialomiței, spre Pasul Buzăului. La începutul lunii lui răpciune, grea bătălie s-a dus acolo și otomanii au fost înfrânți, siliți să se retragă spre Dunăre, ca să scape cu viață. Mii d287px-Hrad_Hunedoara_(5)e cămile, cai, catâri, corturi, steaguri și lucruri de preț au fost luate ca pradă de râzboi de oștenii voievodului. Principesa Erzsebet aștepta veștile cu îngrijorare, în castelul de la Hunedoara. Zilnic, porțile castelului sunt deschise, pentru a lăsa să intre solii. E trecut de ora prânzului și principesa, o femeie frumoasă, cu trăsături fine, ieși din capelă. ”Domnul să-l aibă în pază, pe domnul meu!” își zise ea în gând. Însoțită de două doamne urcă la etaj, pe scara în spirală. În timp ce suia scările vede poarta deschizându-se și se opri. Au sosit vești. Pe poartă intră călăreți, însoțiți de cai încărcați cu desăgi și două căruțe. În capătul coloanei, zărește un grup prizonieri turci, trei tineri, abia trecuți de douăzeci de ani, în straiele lor ciudate. Li se citește pe fața durerea înfrângerii iar în ochii negri, umezi, o tristețe nemărginită. Zilele le sunt numărate. I se făcu milă de tinerețea lor risipită. Își mângăie pântecele, ce începea să se rotunjească. ”Copilul meu nenăscut încă, va trece și el prin asta, candva? Va trebui să leg viața lui de salvarea unor vieți, nu de risipire”. Porunci ca tinerii prizonieri turci să îi fie aduși înainte și urcă spre iatac să se odihnească puțin. Nu îi era foame. Grijile îi erau mai puține, de data aceasta. Privind de pe fereastra castelului, în soarele blând de toamnă, văzu plutind funigei. Zări pe câmp spinii înfloriți. ”O să fie o toamnă lungă și frumoasă! De s-ar termina razboiul…” O oră mai târziu coborî în sala domnițelor, așezându-se pe un jilț. Ceru să îi fie aduși ce trei prizonieri turci și un tălmaci. Voia să afle câte ceva despre locurile din care vin, despre obiceiuri si familiile lor. Doamna îi întreabă.
– Dacă de azi, nu ați mai fi soldați, ce știți voi a face?
– Mărită doamnă, știm să muncim. Eu știu să sap fântâni.
– Cum te numești?
– Hassan.
– Hassan. Vreau să facem un târg. Castelul acesta mare, frumos, e construit pe stâncă dar are un mare neajuns. Nu are apa. Are nevoie de o fântână. Dacă voi sunteți în stare să săpați o fântână și să dați de apă, o să vă cruț viața și vă eliberez, să mergeți unde veți voi.
Citi bucuria în privirile celor trei tineri, care se înclinară cu supunere și recunoștință, ducând mâna, în semn de salut, la buze, inimă și frunte. Se ridică apoi, nu înainte de a porunci li se dea trei încăperi în care să locuiască, să fie hrăniți iar de a doua zi să înceapă să sape fântâna castelului. Dacă voievodul ar fi fost în castel alta le-ar fi fost soarta.  Gândurile ei zburau deja în altă parte. De ceva vreme tot cumpănește dar acum a hotărât. Lucrurile sunt încă nesigure cu războaiele . Victoria aceasta nu e deplină. Turcii nu se vor lăsa înfrânți cu una, cu două. Vor reveni. Așa că, după întoarcerea domnului ei, îi va spune. Copilul său se va naște în siguranță. Se va duce la Cluj. A primit deja invitații și nobilimea din Klausenburg abia așteaptă să o primească. I-a fost oferită deja o casă în care să șadă, cu doamnele, slujitoarele și oamenii săi de încredere. Conta pe încrederea mai marilor orașului ce voiau să spele astfel din rușinea de a fi implicat în Răscoala de la Bobâlna. Apoi, drumul său va continua spre Buda.
***
Se așază la o masă și încep a roti ochii după fete și după chelner. Când sunt reperați, Răzvan ridică în sus doua degete, semn clar că vrea două beri. Un semn al victoriei, al unei misiuni împlinite. Două halbe aburite poposesc pe masă, în fața fiecăruia. În fața lor o reclamă le arăta un rege încoronat: ”Ursus, regele berii in România!” Atenția li se îndreaptă spre masa alăturată. Câteva fete vesele, genul cu mai puține fițe, fac schimburi de priviri interesate. După câteva chicoteli, s-au regrupat, invitându-i să își tragă scaunele la masa lor.
Răzvan e un tip amuzant și volubil. Ochii lui albastri, veseli, zâmbetul radios, expresia feței a uimire în fața unor lucruri noi, reacțiile lui spontane fac asistența să zâmbească. Atrage discuțiile de partea lui stârnind hohote de râs. Își scoate agenda lui de notițe și vorbind cu accent le explica fetelor ce consemnase.
– Bre, mă dusei azi la piață, colo șa, la Mihai Viteazu și cum vă zisei, văzui două mătuși care se oțărau una la alta. Nu pricepui eu mare lucru, din ce vorbeau. Una zise: ”și-o-ai de minune la lume!” Păi cum vine asta?
Fetele râd printre lacrimi. Tânărul le etalează colecția lui valoroasă de ardelenisme cerând explicații. Târziu, către miezul nopții se ridică să plece. Răzvan însoțit de o moldoveancă frumusică, studentă la litere, pleacă amuzându-și noua prietenă. Matei, conduse două fete până în Piața Cipariu și se întoarse pe jos acasă. O luă agale pe străduțe. Venind dinspre Bastionul Croitorilor intră pe strada Brătianu. E mereu încântat de farmecul acestor străduțe cu aer medieval și are senzația ca timpul s-a încurcat pe undeva. Se oprește în fata unei case vechi, Casa Aurarului. Admiră ancadramentul ferestrei si sculptura de deasupra ce înfățișa un potir. Un felinar vechi, împrăștie lumina slabă, gălbuie. Aude motorul unei mașini însă nu îi dă importanță. Prin geamurile coborâte manelele străpungeau liniștea nopții. BMW-ul albastru opri în dreptul lui și trei tineri coborâră râzând.
– Băi, ce faci tu aici?
– Nimic. Mă plimb. Merg spre casă.
– Spre casă, zici? Ia haideți, să vedem noi unde mergea!
Palma ce îl plesni peste cap îl făcu să se simtă umilit. Aplecă înainte capul, ca un recul al gestului violent. Un pumn în burtă îl lăsă fără respirație. Apoi unul în falcă. Pumnii veneau cu repeziciune, fără să poată riposta. Se prăbuși la pământ în timp ce, picioarele celor trei se dovedeau la fel de nemiloase. Își simțea toată carnea dureroasă și moale, ca gelatina. Auzea propriile gemete și icnetele de efort ale brutelor. Ar fi vrut să plângă. ”Dreptatea unde e?” Mai avu timp să audă o mașină intrând pe străduță. Ce trei se opresc brusc, sar în BMW-ul lor dispărând în noapte. Aude pași și femeia întreabă ceva. Nu înțelege și îi e atât de somn. Închide ochii.

Reclame

Zborul (partea a patra)


Cei trei ani care s-au scurs de la întâmplarea cumplită și-au pus amprenta pe destinele lui Robert și a Angelei. Au intrat în viață dureros ca și cum drumul lor trebuia să treacă neapărat, printr-o poartă de spini și au ajuns dincolo de ea, răniți și însângerați iar acum, trebuiau să își oblojească rănile ca să poate merge mai departe. Numai că rănile  ale sufletului nu se vindecă atât de ușor ca și cele ale trupului iar leacurile lui nu se găsesc la farmacie. Se simțeau amândoi îmbătrâniți și triști. Vedeau drumul lor deschis înainte, însă obosiți s-au așezat pe marginea lui să își tragă respirația și să adune puteri.

Paștele trecură ca și cum nu ar fi fost si Robert se gândea să le facă o vizită părinților. Își propuse demult să îi viziteze dar se răzgândea de fiecare dată anticipând că mama îl va descoase, cum știe ea mai bine și îi era greu să îi reziste. În cele din urmă o porni, traversând orașul, trecând pe lângă Fabrica de Bere, primărie, pe lângă Magazinul Sora, spre cartierul Mărăși. Îi era dor parcă de drumul acesta. Se uita cu drag la clădirile atât de familiare. Lângă impozanta construcție în stil modernist a Bancii Române de Dezvoltare, care se înalță semeață, deasupra tuturor clădirilor din oraș stă cu modestie, neclintită de secole, Biserica Sfântul Petru, cu statuile ei frumoase, ce îi străjuiesc intrarea. Parcă ar fi un recital între muzica gigantului din sticlă, oțel și beton, în duet cu sunetul de orgă al pietrei cioplite, din trupul bătrânei biserici, păstrată cu dragoste de locuitorii urbei, o mostra de conviețuire în pace, între vechi și nou, între modernism și baroc, expresia clară, încremenită, a felului de a fi al clujenilor, oameni îngăduitori, pașnici, iubitori ai muncii și a frumosului, indiferent de forma în care se află. Trecu pe lângă Tipografie și coborî la piață. Cumpără un buchet de crini imperiali și apoi, printre blocuri o luă spre apartamentul mamei, cel în care crescuse, se înălțase și de unde, mai tarziu își luase zborul. Recunoscu scara blocului, copacii părculețului din față și cele două pietre albe, rotunde de la intrare. Parcă doar ieri a trecut pe aici. Urcă scările pe jos, bucuros să admire, ca și cum vedea atunci pentru prima dată, ferestrele cu perdeluțe albe, de sub care se revarsă cascade de plante verzi. Apăsă butonul soneriei și auzi pași. Mai avea cheia casei dar îi plăcea să fie întâmpinat. Mama îi deschise veselă și radioasă. Uitând că e bărbat îl ia pe după umeri, îl îmbrățișează și îl sărută pe obraji. Tata iese și el din cameră și râzând de exuberanța femeii îi întinde mâna bărbătește și îl bate pe umeri. E poftit în sufragerie în timp ce femeia, face zgomote prin bucătărie, închizând și deschizând ușa frigiderului. Știe că îi pregătește de mâncare și nu se împotrivește. S-ar supăra așa ca o lasă în pace. Nu îă vine toata ziua băiatul acasa. Se așază la masă și mănâncă împreună, așa ca pe vremuri. Parcă ar fi trecut o veșnicie. Mama îl studiază cu atenție ca și cum ar vrea să vadă prin el. Îi simte apăsările și o doare sufletul pentru copilul ei greu încercat.
– Ce face Angela? Cum se simte? Si-a mai revenit?
Întrebărilor acestea îi vine greu să răspundă, de fiecare dată, pentru că lucrurile nu s-au schimbat. Ea e mereu deprimată, nervoasă, își revine cu greu.
– Tot așa dormiți, în paturi separate?
– Da. Nu suportă nici o atingere.
– Păi dragul mamei, ție nu ti-e greu? De trei ani sunteți împreună iar tu ești ca și singur. Poate că trebuia de atâta vreme să își revină și să vă continuați viața. Eu cred că, dacă lucrurile merg în continuare așa, ar trebui să o lași în pace și să îți continui viața. Nu a fost vina ta. Nu te poți sacrifica la nesfârșit.
– Dar mamă, o iubesc! E soția mea. Cum poți vorbi așa? Dacă mie mi s-ar fi întâmplat ceva, trebuia să mă abandoneze? Nu o poți înțelege. Nu te poti pune în locul ei, așa că te rog să nu te amesteci în problema aceasta. Da, îmi e greu dar sunt alături de ea.
Femeia schimbă subiectul și primi privirile pline de respoșuri, ale soțului ei. Momentul dificil trecuse iar vizita acasă, la părinți îi deschise o nouă poartă. Câteva ore mai târziu se întoarse în apartamentul său, plin de viață și pregătit de lucruri bune, ca și cum trecuse printr-o purificare. Acum înțelese că avea cheia rezolvării tuturor problemelor, fără să-i fi dat cineva un indiciu ori un imbold. Așteptă înserarea să se aștearnă blând și privi asfințitul pe fereastră ce dădea peste parc. Se întoarse spre Angela și îi luă telecomanda televizorului, și il închide. Cu un gest blând și sigur îi luă mână și i-o duse la buze.
– Angela, draga mea. Vreau să vorbim în seara asta. Am trecut amândoi prin momente grele dar de azi vreau, ca împreună, să începem să le depășim și să lăsăm trecutul în urmă. Nu ne va fi ușor, dar fiecare pas contează. Ceea ce facem noi doi este mai mult decât dacă ne-ar ajuta cineva din afară. Uită-te în ochii mei.
Ea își ridică privirea și îi văzu ochii gri-verzui de culoarea oțelului, pe care îi îndrăgise atât de mult. Își simțea pleoapele grele dar continua să îl privească, așa ca și cum ar fi făcut-o pentru prima dată. El continuă.
– Te rog să-mi promiți că de acum te implici și tu să ne facem viața frumoasă.
– Încerc. Nu îmi e ușor.
– Știu asta dar și tu știi că sunt lângă tine și că de acum înainte, orice s-ar întâmpla, nimeni nu îți va mai putea face rău. Îți promit!
Ea oftă dar se simțea ușurată. Pentru prima dată, după trei ani acceptă să doarmă împreună, liniștită în brațele sale. Încet reînvăță să zâmbească, să iasă în oraș, să facă plimbări lungi.  Într-una din zile, ea îl aștepta cu o expresie serioasă întipărită pe chip. Pe masă, un plic galben, neadresat astepta să fie deschis. Robert simți o strângere de inimă dar nu zise nimic și întinse mâna. Il deschise și văzu o poză întunecată, neclară.
– Ce e asta?
– Nu știi? De acum o sa stăm la masă în trei.
– Cum?
– Foarte bine. O să fii tatic.
Robert se lumină și începu să râdă. O luă în brațe, se învârti cu ea prin casă făcând piruete și o sărută. Apoi deschise larg ferestrele apartamentului strigând în gura mare spre deliciul mămicilor care își plimbau copii în parc și a pensionarelor ce stăteau pe bănci.
– O sa fiu tatic! Ati auzit? O sa fiu tătic!!!
– Haide înauntru și nu mă face de râs, zise Agela râzând luminoasă, radiind o fericire pe care nu o mai cunoscuse.
– Iubita mea, mi-ai făcut cea mai mare bucurie. Sunt atât de fericit!
– Și eu mă simt vie și fericită și abia aștept să vină pe lume micuțul nostru copilaș. Dragul meu îți mulțumesc.
– Eu îți multumesc.
– Stiu, dar tu ai avut multă răbdare cu mine. Nu știu cine m-ar fi suportat atâta vreme. Știu cât de greu ți-a fost și prin ce ai trecut alături de mine. Dar am să fac tot ce pot să compensez momentele acelea.
– Nu trebuie sa faci nimic. E îndeajuns să știu că mă iubești.
Ființa aceea plăpândă, încă nenăscută aducea cu ea bucuria vieții și a începuturilor, un dar neprețuit pentru părinții ei, atât de dornici să o vadă și să o țină în brațe, cu iubire.
În anii ce au urmat nimic, nu le-a mai tulburat viața, chiar dacă Robert a fost neliniștit o vreme în sufletul său.
S-a mai auzit după câțiva ani, că unul dintre derbedei a fost eliberat și nu se știe cine l-a bătut atât de crunt, că o vreme a stat în spital. Și din întâmplare, al doilea a pățit cam la fel trebuind mult timp să își oblojească rănile. Căt despre bărbatul cu strungăreață, acesta a ieșit ceva mai tarziu din penitenciar. El a fost cel mai ghinionist, probabil pe măsura brutalității și disprețul său pentru cei slabi. Unii spun spun că, după o bătaie soră cu moartea a fost legat în pădure, de un copac, despuiat. Acolo ar fi stat o noapte întreagă și a țipat, însă în întunecimile Pădurii Hoia, nimeni nu cutează să intre la ceas de seară. Tot gurile rele spun că ar fi fost eliberat a doua zi și s-a făcut nevazut, de nici urmă de piciorul lui nu s-a mai văzu prin oraș. Dar cine ar putea să știe toate acestea? La poliție nu s-a depus nici o plângere. Ba mai mult, primii doi au jurat că s-au lovit singuri, după o noapte de beție.
Au trecut anii, întâmplările acestea au fost lăsate în urmă dar nu uitate. Angela și fetița, ținându-se de mână, ei verifică listele de amitere ale Facultății de Drept. Nu are emoții. Notele îi sunt pentru primele poziții pe listă. Au venit doar pentru confirmare. Undeva, în univers, balanța s-a îndreptat și în talerul atât de greu cândva, acum s-au așezat florile de tei și de castan. Se uită zâmbind cu drag în ochii ei, în verdele acela argintiu, de care se îndrăgostise cândva, apoi porniră spre Librăria Universității, pierzându-se în forfota zilei, ducând cu ele povestea unor întâmplări sub semnul destinului. În fața Catedralei Gotice, cu statuia impozantă a lui Matei Corvin, ca un rege ce își apără teritoriile din liniștea pietrei și a bronzului, porumbeii coboară și pășesc printre trecători. Apoi, își iau zborul plutind, cu zbateri de aripe fluturând peste văzduhul orașului, scuturând timpul și vremurile, săgetând zările istoriei.

Dincolo de fiinta


Sta pe marginea canapelei, uitandu-se in gol la televizorul care prezinta buletinul de stiri. Nu le aude decat tonalitatea vocii prezentatorilor iar lumina aceasta falsa, se proiecteaza in incapere. Cauta telecomanda, aruncata prin pat la intamplare si il inchide. Tacerea fosneste din toate colturile camerei, se prelinge pe langa obiecte si il imbratiseaza dintr-un salt. Ii e gandul in alta parte. Unde o fi ea acum? Ce face? Isi reprosa tacut, cu ciuda, ca a lasat-o sa plece. E prea tariu insa si acum trebuie sa o astepte si asta ar putea dura inca o saptamana. Regina plecase cu fetita in Moldova, dincolo de Prut, de unde sa tragea ea. E vacanta si vroia sa mai vada locurile parintesti si putinele rude apropiate, pe care le mai avea, doar o sora, un frate, cativa nepoti. Intalnirile acestea erau atat de rare si o mai loveau din cand in cand nostalgiile. “Las’ ca ma intorc, ii spuse ea razand la plecare. Nu iti face griji.” Cum sa nu isi faca griji? Cine stie ce e acolo si in plus, ea e femeie frumoasa la cei 35 de ani? Daca i-o fura altul? Nelu se pregateste sa plece la serviciu si mai verifica inca o data casa, cu camerele mute. In curte, catelul cu blana maronie si tepoasa vine spre el, dand din coada, ingrijorat si el de atata singuratate. Il mangaie pe cap, ii vorbeste putin si iese pe poarta cu nelinistile cuibarite in suflet, incarcandu-l de tristete si durere. Un gand ii mai flutura prin minte si parca o revede pe Regina, in prima zi, in iia aceea alba cusuta cu flori de cicoare. Parul rosu ca arama ii cobora in flacari pe umeri. Parca inflorise soarele acolo, in mijlocul ulitei. Il sageta cu privirea ei albastra si abia daca auzi cand il intreba unde locuieste familia Roman. Ii vedea doar buzele miscandu-se si un zambet hipnotic i se intipari pe figura. Cateva saptamani mai tarziu, se pregatea de nunta.
– Nelutule, dar nu ti-ai putut gasi si tu o nevasta in legea noastra? De ce ti-a trebuit tie tumna o rumanca? Si inca o moldoveanca, nu orice fel de rumanca. Nici nu stii tu cu ce te legi la cap, ii zise mama cu blandete.O sa va vorbeasca lumea sa o sa va zica tot felul de rautati.
– Mama, lumea vorbeste oricum iar gura ei, numai pamantul o astupa. Mi-e draga fata asta. Asta o vreau si alta nu!
– Bine maica, sa nu zici numai ca nu ti-am spus. Nu am nimic cu fata, ca ii faina, dar ti-a fi tare greu, dragul mamii. Eu o primesc cu drag, ca e nevasta ta insa mi-e mila de greutatile in care va bagati.
Si au facut nunta dar asa, intre rude apropiate apoi s-au asezat la casa lor. Apoi fetita, care semana picatura geamana cu el, i-a adus o si mai mare bucurie. Nici nu isi da seama cum au zburat 15 ani, nici cand s-au dus ai lui, unul dupa altul. Dar ei doi au ramas impreuna si o iubeste pe Gina, la fel de profund ca in prima zi desi, uneori, are darul de a face lucruri care il scot din minti. Bunaoara, saptamana trecuta, cand au fost la ziua Marcelei. A baut doua pahare de palinca, apoi, razand s-a prefacut ca se dezechilibreaza. Numai ca, in joaca, si-a pierdut de-a binele echilibru si a cazut cu mana in tortul gazdelor, spre marea lor suparare. Apoi razand si-a lins degetele in fata musafirilor, spunand ca e foarte bun, drept urmare invitatii pot gusta linistiti. Nelutu de acuse stacojiu la fata de rusine iar a doua zi, cand i-a povestit ea radea in hohote si nu-si amintea nimic.
– Pai nevasta, m-ai facut de rusine. Ce zice lumea?
– Da-le pace si nu baga in seama. Nu te-am facut ca nici nu stiu ce am facut. Poate ca inventezi tu, asa. Ha,ha,ha!!!
Barbatul nu stia daca ea glumeste ori vobeste serios, asa ca o lasa in plata Domnului dar degreaba, nu o va mai duce la vreo petrecere.
„Dar daca si acolo e invitata la masa si face si acolo traznai?” Cu gandul la ea strabatu orasul, de la Someseni, trecu prin Piata Mihai Viteazu si schimba autobuzul. Caldura incepea sa se faca simtita desi era inca dimineata. In fiecare duminica, Clujul traieste o viata altfel decat in restul saptamanii. Oamenii sunt mai calmi, nu mai aleaga dupa treburi si simti in aer bucuria unei mici vacante, diminetile fiind impartite intre cei care merg la Hala sa isi pentru a cumpara fructe si legume proaspete si cei care merg biserica. Nu avea insa ochi pentru ei.Cobori din autobuz pe Calea Baciului si urca Dealul Lombului pe un drum asfaltat, spart si crapat pe ici pe colo. Iarba crescuse inalta, pe campul ce se deschidea de o parte si de alta a strazii. Ici si colo scanteieri roz ori pete albe, de margarete dadeau culoare. Ce frumos e aici in camp! Viata pluteste in liniste pe deasupra ierbii, greierii taraie scartaind pe strune. Clopotele bisericii din apropiere umplu vazduhul facandu-l sa vibreze. In varful dealului doar cateva case izolate, mai sus, padurea fosnind verde si adanc iar deasupra tuturor, seninul adanc al unei zile de iunie, imbiind la liniste si vesnicie. De la o intersectie, drumul coboara pe un versant spre ferma de pui, fosta cand Avicola, o intreprindere de stat. La cate ganduri avea, drumul i se paru scurt cu gandurile rostoglindu-se inantea sa, ca rotocoalele de fum. “Asa-mi trebuie daca mi-am luat nevasta frumoasa! Daca ceva m-a macinat pe lumea asta, apoi dragostea, pentru femeia asta nebuna, a fost cu siguranta.” Se opri putin la marginea padurii sa adune niste ciuperci. Doamna Lucia il rugase sa ii aduca pentru dimineata apoi isi continua drumul spre ferma. Ii place munca de aici, nu e deloc grea. E un fel de administrator, portar, secretara, cand sefii nu erau prin preajma. Fire blanda si serioasa, cu statura lui impozanta, de aproape doi metri inaltime, Nelu e respectat de sefi. E un barbat in puterea varstei iar cei 37 de ani ii poarta la vedere, cu maturitatea omului cantarit. Parul sau negru, sclipind in razele soarelui si tenul usor creol, ochii negri, taciune, cu scanteieri de jar, spun povestea unui om ce apartine acelei lumi, neacceptate si marginalizate a tiganilor.
– Buna ziua, doamna Lucia.
– Ai ajuns Nelutule? Du-te vezi daca in camera de oaspeti e totul pregatit, ca sotul vine de la aeroport cu o delegatie de suedezi.
Se duse sa verifice. Domnul inginer Iepure si doamna, locuiau mai mult la ferma, unde aveau o casuta moderna cu cateva camere, mobilata si foarte bine amenajata. In apartamentul lor din oras doar musafirii lor mai locuiesc, cand sunt in trecere. Sotii Iepure sunt mandri de afacerea lor, pe care au pus-o ,cu mare greutate pe picioare, cand nimeni nu le dadea sanse de reusita. Preluasera halele de la Avicola aproape in ruina si au investit mult ca sa ajunga sa produca la nivelul de acum. Toate cele patru hale sunt pline cu gaini si fac apropizionare pentru multe magazine din oras si din afara, chinuindu-se sa razbata pe o piata unde altii, cu sprijinul unor politicieni, sunt mentinuti ca funizori permanenti. De la fosta firma, doar pe Nelu l-au preluat, in afara de cladiri si cateva utilaje. Le fusese recomandat si a ramas omul lor de incredere, ca si unul din familie. Nici nu s-ar fi gandit la altcineva din afara. El stia toate rosturile si bunul lui simt si organizarea il facura sa fie omul lor de baza. In zece ani nu a lipsit o zi,din ferma si stie face de toate. Raspunde la telefon, primeste clientii, pazeste ferma, face curat, gata oricand de o noua sarcina pe care o executa fara sa se gandeasca sa protesteze. Inginerul sosi cu musafirii si ii duse in sala de oaspeti. Dupa o vreme, aparu in pragul usii biroului.
– Nelule, vezi ca lipsesc o vreme. Ma duc cu Lucia la spital ca i sa facut rau. Nu stiu ce are. Probabil ca e tensiunea. Chiar acum si-a gasit cand avem oamenii acestia pe cap.

Vorbele lui, ramasera insa in aer, fara a primi vre-un raspuns. Nelu, sta inert, cu capul pe masa, parca adormit in timp ce manca din mamaliguta cu ciuperci. Se apropie si il clatina putin iar el se pravali pe podea. Speriat iese in curte, unde are semnal la telefonul mobil si suna la Salvare. Afara, o alta privelsite. Nero un ciobanesc mioritic cat un vitel e mort, langa cusca, avand limba atarnand, si langa el un castron cu aceeasi mancare de ciuperci. Inginerul i se intuneca chipul intr-o clipa si tremura din toata fiinta. Cand a sosit ambulanta nelu era inca in viata. Doamna Lucia plangea. Ea gatise ciupercile si nu i se paruse niciuna a nu fi din cele pe care le cunoaste. Ocupata cu musafirii nu a avut timp sa manance, doar a gustat mancarea.
La spital, Lucia fu preluata de doctorul Ionescu, un fost coleg de generala al inginerului, care se ocupa personal de ea si in cateva zile isi reveni complet. Nelu, fu lasat intr-un salon iar medicii il mai vizitau dand din cap in asteptarea plicului medicinei romanesti, instrument medical care face minuni. El insa nu avea bani iar cei doi veri care trecusera pe acolo erau atat de saraci, ca abia traiau de pe o zi pe alta. Nelu isi revenise sub perfuzii, abia dupa ce, a doua zi, i-au facut spalaturi sa ii elimine resturile nedigerate din stomac. Prea tarziu, organismul sau fusese deja otravit si rinichii distrusi. Vorbea foarte greu si se vedea cum se stinge incet. Ii ruga sa o cheme pe Gina. Inginerul, prin cu problemele lui a trecut sa il vada o singura data. Marti, inainte vizita medicului, Nelu cazu intra in coma.
– Mai traieste cel mult 6 de ore, dadu el verdictul, cu nepasarea obisnuita a celui care lucreaza cu suruburi. Se duce!
Verii bolnavului, oameni simpli si saraci, nu aveau curajul sa zica nimic. Au acceptat sentinta medicala cu ingrijorare si neputinta, ca o lovitura de secure. Cui ii pasa de el daca e tigan si mai e si sarac? De cate ori deschidea ochii, Nelu se uita in jur, in incaperea alba mirosind a medicamente, cautand-o flamand cu privirea pe ea, femeia cu parul de arama, imbracata in iia cu flori albastre. Gina a ajuns miercuri. Intra in salon si il lua mana intr-a ei. Ochii lui s-au dechis si s-au umplut de lacrimi, care-si faceau loc pe obrajii arsi de soare, in doua paraiase limpezi. Cinci minute, a privit-o cu drag si i-ar fi spus cat de mult o iubeste, dar cuvintele nu vroiau sa zboare de pe buze. Gina ii saruta mana, si isi apropie obrazul de al lui, asa cum facea de multe ori. Parfumul ei de femeie si caldura fina pe care o emana ea, il invalui si inchise ochii. S-a stins! Un om cat un munte, cu sufletul o flacara vie, purtand cu el, dincolo de lumi, imaginea celei mai frumoase femei din viata lui.
Au trecut de atunci 15 ani si Gina e o femeie singura iar pentru cunoscuti sau necunoscuti, ea asa va fi. Fiica ei, e plecata acum din tara iar singura ei bucurie, sunt copiii de la gradinita unde lucreaza. Ei ii aduc zambetul pe buze cu nadravaniile pe care le fac. Cand se intoarce acasa insa, in casa unde ea a statul cu barbatul ei, amintirile cuibarite acolo ies din colturi si o invaluie. Nu se simte singura deloc. Nelu e cu ea, mereu. Seara, cand se culca si stinge lumina, il vede stand pe marginea patului, o umbra alba, straverzie. Se uita la ea cu drag, asa cum facea el de obicei, in noptile cand erau impreuna. Daca ea intinde mana sau vrea sa ii vorbeasca, el dispare. Acum s–a invatat cu el. Uneori il vede intins langa ea. Alteori sta pe fotoliu fara a zice nimic, fara sa schiteze un gest. E linistit si o priveste. Dragostea aceea a lui, pluteste, inundand casa. Gina e fericita si a inteles, a accepatat ca ea nu va mai fi niciodata femeia altui barbat. Iar omul acesta, o vegheaza si are grija de ea incat nu s-a simtit niciodata singura, neputincioasa sau abandonata.
Lucrurile acestea, Gina le tine doar pentru ea. Nu ar putea povesti nimanui. Oamenii ar considera-o nebuna. Uneori, cand trebaluieste prin casa, vorbeste cu glas tare, ca si cum acolo ar fi cineva. Si este: dragostea unui om care o iubeste pana dincolo de fiinta.

Pana la stele si inapoi


Dana se uita plictisita cum se deschid ferestrele pe calculator. Intrase pe un site de matrimoniale, pe care il descoperise recent. La inceput o amuzase, dupa aceea personajele care o contactau incepusera sa o agaseze. Minteau si se vedea asta de la o posta. O faceau insa cu atata convingere incat ei chiar credeau ca sunt extraordinari si pot emite pretentii. ”Ce e cu oamenii astia?” Ii mai lua in suturi, ii trimitea la plimbare. Era singura de ceva vreme, doar prietenii de cateva zile, incheiate brusc, pentru ca ”personajul” nu se ridica la nivelul exigentelor ei. Isi impusese un nivel desi inainte nu avusese unul. Considerase ca viata nu trebuia privita asa, prin prisma profesiunii, pentru ca nu mereu lucrezi ceea ce iti place. Fostul ei sot, lucreaza in constructii. E un muncitor simplu si harnic dar cu foarte multe vederi ingustate si principii invechite. Fostul ei prieten, ultima prietenie de lunga durata, e un tip care incercase multe, sa isi depaseasca statutul, dar fara succes. Se intorsese la reparat televizoare. Firea lui instabila si neputinta de a o accepta pe ea asa cum era l-a facut sa plece nu inainte de a-i arunca o replica zdrobitoare:”Sunteti niste increzuti, si tu si fiul tau, cu pisica aia in frunte”. Facea referire la pisica ei birmaneza, un animal de rasa cu o personalitate interesanta. Nu accepta persoanele dubioase iar pe el nu il suferise niciodata.Dana izbucni in ras. Poate ca ar trebui ca pisica sa le faca prietenilor ei niste teste de personalitate. Ar fi mai sigur. Nu e subiectiva. Se uita la barbatui care ii scria. Mai precis la scrisul sau pentru ca nu avea nici o poza. Ii raspunde politicos.
– Dar cu ce te ocupi, intreaba ea cautand repere sa ii faca rapid o caracterizare.
– Repar televizoare aparu raspunsul lui.
”Altul care repara televizoare. Cum ii gasesc eu pe astia? Am lipici la toti eletreonistii si electricienii din Cluj si dincolo de granitele judetului.
– Am inteles. Dar cred ca nu esti genul meu. Nu as vrea sa te supar spunand asta. Eu caut altceva.
– Uite, eu stiu ca pe internet, frazele scrise apar in alte note. – Da-mi te rog numarul de telefon sa te sun si o sa iti schimbi parerea. Promit sa nu te stresez cu telefoane. Sunt o persoana decenta.
Dana ii dadu numarul. Pe urma regreta ca nu se gandise. ”Ei, asta e. Uneori mai fac prostii.”
Barbatul o suna in cateva minute.
– Buna. Eu sunt Alex. Cred ca nu ti-am creeat o impresie prea buna. In schimb mie imi place de tine. As vrea sa te cunosc si sa te fac sa iti schimbi parererea. Ne putem intalni cateva minute? Intr-un loc public, unde doresti si cand doresti.
– Hmm…nu stiu ce sa zic. De ce ai vrea neaparat sa imi schimbi parerea?
– Pentru ca am senzatia ca esti genul de persoana pe care vreau sa o intalnesc.
– Ok. Sa zicem pe la 6. Alege locul ca nu am inspiratie.
– Ce ai spune in Parcul Babes, la Chios.
– Sunt de acord.
– Cum te recunosc?
– Te sun cand ajung. Dana inchise. ” Ce o fi cu mine? Nu mai sunt in stare sa spun nu?” Acum, daca tot i-am promis omului ma duc. Sunt o persoana de cuvant. O sa stau cateva minute de vorba cu el dupa care o sa plec”. Se uita la ceas. Azi are o aniversare, ziua fiului ei. Ea vrea cu orice pret ca azi, sa ia masa in oras. Doar ei doi. Baiatul implineste 15 ani asa ca e momentul sa iasa in public. Se imbraca in stilul ei, cu o tinuta intre sexi si decent. O fusta gri inchis, cu linia deasupra genunchilor, lasand sa se vada picioarele ei bronzate, cu glezne fine. Isi puse o bluza care se mula dupa formele ei, cu niste trandafiri negri pe un fond gri. Parul blond, ce ii depasea rebel umerii, il aduna intr-o coada impletita e jumatate si il lega cu doua bentite, crem si visiniu. Parul adunat lasa se se vada cerceii ei sofisticati, cu granate. Nu avea alte bijuterii. Nu ii placeau impopotonarile.
– Esti gata si tu, il intreba pe Mihai?
– Da, de cateva minute.
– Stai sa imi iau sandalele si plecam. Isi incalta sandalele,crem, cu tocuri inalte si subtiri, din 3 cureluse fiecare, prinse intr-o brosa de catifea bordeaux cu strasuri. Sandalele erau cea mai rafinata piesa a imbracamintii ei. Isi privi unghiile, o culoare laptoasa cu marginile albe, tipul de manichiura frantuzeasca, isi dadu cu o adiere de parfum, Kenzo Jungle. Ajunse si taxiul si plecara, fara a mai fi nevoiti sa circule prin caldura torida. Pentru ca baiatul vru sa testeze un mic restaurant cu specific ardelenesc, se oprira ”La cina.” Meniul era unguresc, ospatarii amabili, discutand prieteneste cu clientii incat i-au facut sa se simta bine. Mihai ii arata tabla pe care era scris ”avem castraveti covasiti”. Pufni in ras ca nu era obisnuit cu traditionalisme. Masa fu placuta. In cele din urma se ridicara si din atmosfera racoroasa, iesira in strada, unde caldura zilei de 15 iulie ii toropi.
– Vrei sa iesi cu prietenii tai azi? Ii inviti la o pizza?
– Da. Cred ca mi-ar place. Si asa nu am multi de cand ne-am mutat aici.
Ii dadu bani si se despartira. Brusc, isi aminti de intalnire. Dar daca nu m-as duce? Ce ar fi? Pe urma se gandi la barbatul care va veni si va astepta si la sentimentul de freaier pe care poti sa il ai in astfel de situatii. Statia de taxi era aproape asa ca nu era mare lucru. Daca tot a intrat in hora…sa fie bal. Se urca intr-un taxi care i se paru mai curat. Un mercedes gri metalizat. Se instala confortabil si astepta ca sofeul sa porneasca. Acesta insa se uita la ea. ”Ce o fi avand?”
– Unde mergem, doamna?
– Ah, La Chios.
– Unde la Chios?
– Nu stiu, mergm pana acolo si vedem la fata locului.
Masina demara. Intra pe stradutele de langa parc, trecu fasaind pe langa lac.
– Opriti doua minute sa dau un telefon.
Soferul opri.”Femeiea asta stie sa dea ordine” ii spuse el in gand.
– Buna. Sunt Dana. As vrea sa stiu unde esti, ca eu am ajuns. ”Poate ca a intarziat si atunci o sa plec. Si o sa ii mai dau si peste nas ca nu e punctual. Ce ma pot enerva cei care intarzie si care mint!”
– Sunt langa lac. Am o masina metalizata, gri.
– Aha. Te-am vazut. Se intoarse spre sofer si ii achita cursa. Cobori si se urca in masina barbatului, nu inante de a arunca o privire circumpsecta spre el. Intr-o fractiune il evalua. ”Un om onest”. Un barbat cu tenul bronzat, parul negru si cret. Ii placeau barbatii bruneti cu tenul creol, din motive inexplicabile. Tot din aceleasi motive nu ii placeau blonzii. Prea efeminati si cu pielea prea alba, uneori aspra. Ochii luminosi ai barbatului au privirea aceea a omului care nu stie minti. Se linisti si il aprecie ca pe o prezenta agreabila.Se aseza pe scaunul din dreapta.
– Vei sa mergem la un suc, ori la o cafea?
– Nu, multumesc. Nu doresc nimic special. Doar sa stam de vorba. Atat.
Masina se pune in miscare si, in scurt timp, opreste intr-o parcare, in parc, in fata unui hotel. Ea se gandea la o plimbare dar uitandu-se la sandalele cu tocuri si statu linistita. Vorbeau parca de la distanta de cativa metri. Despre copii, despre trecut, desre familii. ”Banalitati. Parca sunt la sedinta cu parintii.Ce caut eu aici?’ As putea cobori invocand ceva scuza.” Afla ca el lucreaza la televiziune si reparatul televizoarelor era doar un hoby, ceea ce o facu sa zambeasca. Dana isi mangaie usor genunchii, intr-un gest reflex, trecand degete subtiri peste o cicatrice din copilarie. Expresia lui era una calma si putin sobra. Ea nu ii vedea stralucirile din priviri. Se uita inainte la bunicile care isi plimba nepotii , la mamiciile cu copii in carucior.
– As vrea sa plec acum, daca nu te superi.
– Da, binenteles.
”Cred ca a fost o experienta. Sigur nu am sa ma mai intalnesc cu el. Unde mi-o fi fost capul? Si, asta ca asta, dar e casatorit. Dar a fost cinstit si mi-a spus cu toate acestea, ce sa caut eu intr-o astfel de relatie? Nu e pentru mine. S-a purtat frumos, deci nu pot decat sa ma port si eu la fel.” Masina parca in fata blocului ei. Cobori, dupa o despartire cam distanta. Isi dadura mana, ca la o intalnire de afaceri.
– La revedere!
Ea urca treptele incet. Intoarsa in racoarea casei simti nevoia unui ceai rece de menta, cu cuburi de gheata.Asezata in fotoliu, cu ceaiul in mana, trecea in revista momentele zilei.Telefonul o soase din amortire. Alex. ”Mi-am uitat ceva in masina?”
– Da? S-a intamplat ceva?
– Nu. Nimic grav. Trebuie sa iti spun ceva. Vocea lui era calda si vibra intr-un tremur usor.
– Spune-mi, zise Dana.
– Am tras pe dreapta. Nu mai pot conduce. Imi tremura picioarele. Ea crezu ca el se simte rau din cauza caldurii desi avea aer conditionat in masina. Trebuie sa iti spun, si vocea lui calda, vibranta, ii transmitea ceva prin difuzorul telefonului, ca un mesaj venit dincolo de inteegerea ei. M-am indragostit!

Feciorul mamei


Florica lui Toader de sub coasta nu mai vedea de suparare in fata ochilor. Nici ciresii, care se scuturau pe coastele inverzite ale satului ei mandru din Maramures, nu o mai interesau.Venea intr-un suflet de la magazinul satesc, vorovind singura, ca si cei cu mintile duse de-acasa. La cei 45 de ani ai sai, e o femeie in putere, cu mainile muncite de lucru la camp si de crescutul copiilor, de munca gospodariei pe care a tinut-o cu drag si cu mare harnicie ca sa fie printre primii din sat. Imbracata in port traditional, cu fusta pe genunchi, colorata, verde aprins cu „pui” rosii, foarte incretita, cu camasa alba si cu dantele in jurul gatului , cu naframa de „par” trecea prin sat, pe ulita mare nevazand pe nimeni si fara sa mai dea buna-ziua de nacajita ce era. Rosie si suparata, bolborosind cuvinte si ganduri numai de ea stiute, intra in curte. Barbatul, pensionat dupa ce lucrase la mina, sapa ca un gospodar in gradinuta casei. O vazu si si indrepta spre ea. Florica isi arunca sacosa cu cumparaturi din pragul casei pana in bucatarie si exploda intr-un vulcan de cuvinte.

– Tuluoaie Doamne ma barbate ce nacaz ne-a batut! Cum mi s-a putut intampa asta tiar mie!?

– Dar ce ai muiere? Ce nacaz e? O murit ma-ta?  Am vazut-o ieri si era bine.

– Mai rau! Mirelusul nostru. Cand ii pronunta numele, incepura sa ii curga lacrimile siroaie pe obraz. Mirelusul era mezinul familiei, baiatul drag ei ca ochii din cap ca venise pe lume dupa ce Florica facuse inainte 3 fete. Mirelusul, era acum inginer la o fabrica din Cluj, terminase facultatea si avea 28 de ani.

– Mirelusul nostru ce a patit?

– Ce a patit? Numai tu esti de vina! Asa educatiei i-ai dat feciorului tau! Ce a patit? Uite ce a patit. Mi-a spus acuma Cristinuta lui Mihai, frate-to, ca Mirelus traieste cu o femeie cu nu stiu cati ani mai mare decat el. Stau necununati si cu aia mai batrana! Si eu care nu stiam cum sa-l aduc acasa sa isi faca si el o familie si o casa a lui! Asta mi-a fost norocul meu!

Barbatul se scarpina in cap si apoi iesi inapoi in gradina. Zambi. Poate o fi vre-o intamplare. Tinerii de azi sunt altfel.

– Lasa femeie ca doara nu a pune-o la fert ca pe gaina! Ce poti tu sa faci? Asta o vre, a lui e. Nu ai zis tu sa se ieie din dragoste? Acum ce te bagi?

Florica nu mai avu pace si barbatul stia ca ea nu se va astampara, pana nu va pune lucrurile la punct. Toata noaptea nu a dormit Florica si dimineata devreme se sui in cursa de Baia Mare-Cluj. Nu vazu si nu auzi pe nimeni. Cobora la ultima statie, in apropierea garii. Se urca in autobuzul 35, de parca ar fi fost clujeanca de cand lumea. Numai fustele ei crete si inflorate spunau povestea vietii ei de morosanca. Cu poseta de lac pe brat, cumparata din targ, pentru sarbatori, si cu naframa colorata, cu ruji cyclam pe fond verde, Florica umbla apasat. Era acum pe aleea blocului unde statea Mirelus. Se urca in lift. Nici macar nu se gandise ce-i va spune. Ajunse in fata usii si suna. Auzi pasi. Ii deschise o femeie frumoasa, cu parul negri si ochi albastri cam la 40 de ani.

– Ce poftiti?  Vocea brunetei veni cu blandete in timp ce o studia curioasa pe femeia de la tara. Precis venise la cineva din bloc.

Floricai i se urca sangele in cap si se facu rosie. Auzi tu draga! Ce doreste? In secunda urmatoare, ii puse mana dreapta in parul femeii scuturand-o bine si cu stanga lovind-o cu poseta intr-un ritm bine sincronizat.

– Rapandula dracului! Ce doresc? Si-o-ai de mninune sa fii! Dar cine te-a pus sa-ti faci de lucru cu copilul meu? Nu ti-i rusine? Femeia scapa cu greu din mana apriga a Floricai. Se retrase socata in casa. Te-ai ascuns? Ai crezut ca scapi de mine? Stai ca-ti arat eu tie!

Florica pleca la fel de furtunos dupa cum venise. reveni dupa 0 jumatate de ora cu un politist. Ea stie ce ii spusese si cum il convinse sa vina. Politistul suna la usa dar nu deschise nimeni. Bruneta frumoasa se uita pe vizor.

– Deschideti va rog. Stiu ca sunteti acasa, spuse politistul. Nu vi se intampla nimic. Daca nu deschideti insa va amendez.

– Va rog sa nu ma amendati. Nu vreau sa am probleme dar nu inteleg ce vrea nebuna asta. M-a tras de par si m-a batut aici la usa.

– Dati-mi va rog actele.

Politistul se uita peste documente.

– De cand luocuiti la adresa?

– De 2 saptamani. Abia m-am mutat si nu cunosc pe nimeni aici.

– Bine. Nu va faceti probleme ca nu se mai intampla nimic. Doamna credea ca stati cu baiatul ei. Se intoarse spre Florica si ii ceru actele. Dumneavoastra veti primi o amenda. Ati batut pe cine nu trebuia, spuse el cu un umor neinteles pentru cele doua femei. In timp ce politstul scria procesul verbal, aparu Mirelus, un tanar inalt cu alura sportiva.

– Ce faci aici, mamica? Ce s-a intamplat, se intoarse spre politist?

– Doamna, mama dumneavoastra a batut-o pe vecina crezand ca e prietena dvs. Politistul pleca lasand hartia cu amenda.

-Hai mamica in casa, o lua Mirelus de dupa umeri. Cum ai putut face asta? Imi bati vecinele? O saruta pe obraji si femeia se topi toata de dragul lui, uitand toata supararea si motivul pentru care venise. Vino sa ti-o prezint pe Carmen, prietena mea. Florica se uita la Carmen. Nu mai intreba cati ani are sa nu-l supere pe puiul ei drag. Vazu doar o fata frumoasa cu cohi albastri si parul blond.

– Apoi dragul mamii, daca va iubiti voi stiti ce vreti sa faceti.

Florica pleca inapoi acasa, cu sufetul impacat si fericita ca l-a vazut pe Mirelus. Ba ii daduse si niste bani de sarbatori ca in graba mare nu ii aduse nimic de acasa. De amenda nu mai pomeni nimanui nimic.

Mirelus si-a cerut iertare si ii aduse vecinei sale celei noi, un buchet imens de flori, pentru ” freza” facuta de iubitoarea lui mama.  S-au imprietenit si uneori, in gluma, Mirelus si Carmen o rugau pe Nina sa le mai povesteasca cum a zis mama cand o tragea de par.

-Haide Nina, Cum zicea mama cand a venit la tine?

Nina, o sudista din Giurgiu, retinuse o parte din expresii si incerca sa le reproduca desi pe moment nu le-a stiut semnificatia. Dar i-au intrat repede in vocabular „rapandula dracului” si „mira-s-ar lumea de tine”.

Cine mai zice ca ardelenii sunt oameni molcomi?

7 strazi


Strada cu casele in oglinda. Prin ferestele ei, pe zidurile de piatra, muzica altor vremi, parfumul lor delicat, curge lin, imbratisand trecatorii. Oamenii nu mai vor sa stie de locurile vechi. Fiecare casa, are un maner pentru clopotel si deasupra lui cate o oglinda incastrata in pereti. Deasupra e scris cu litere aurii: “Intrati doar daca va place ce vedeti”. Si cand ma  uit, in oglinda sunt eu pe strada altui veac. Azi, m-am impacat cu trecutul. La capatul strazii, intersectia “7 strazi”, agitatia orasului modern. Locul unde se naste fiecare “maine”.