Arhive blog

Sub semnul destinului


(fragment din romanul Focuri)

In cartierul oriental, viata parca zvacneste chiar si in orele tarzii. Dupa perdele, cineva, fara somn, sta mereu de veghe pentru a avea pregatite barfele pentru a doua zi. Un fel de reporteri de serviciu pentru un editia locala a unui ziar oral. Nimeni nu poate misca nimic fara sa se afle totul, in detaliu, in aceeasi zi. Linistea noptii fu sparta de voci rastite. ”Deschideti! Polizei!” Bubuiturile rascolira intunericul. In blocul sau, o trupa speciala de politie sparsese usa unui pakistanez de la etajul trei. Strigate, tipetele unei femei, probabil femeia barbatului, plansetele copiilor. Pakistanezul avea trei copii mici. Era cunoscut drept un om asezat si nu facuse niciodata, nimic rau de cand locuieste in cartier. Ibrahim se ridica din pat si se duse la fereastra. Figura sa cu trasaturi europene se profila prin lumina ce patrundea discret de afara. Avea parul negru, cu putine fire albe desi el nu si-l vopsea niciodata cum fac altii. Natura fusese generoasa cu el in privinta asta daca la 50 de ani, mai vea parul des si doar usor incaruntit. Nu se vedea mai nimic. Din geamul apartamentului sau ce dadea spre parc, zari niste flashuri albastre ce puneau nuante stranii vegetatiei din jur. Cateva pasari speriate se agitara prin copaci. Auzi fereastra de la camera baiatului sau. O fi deschis sa se uite. Intra in camera si vazu perdeaua fluturand. ”Ce s-a intamplat? De ce o fi plecat pe ascuns?” Tanarul sarise de la etajul 1 si disparu in noapte. Batranul mai auzi o masina demarand. In acelasi timp, soneria de la usa suna insistent. Deschise. In fata sa mai multi politisti. Se sperie.
-Buna seara. Il cautam pe fiul dumneavoastra.
– A plecat, spuse Ibrahim cu voca scazut si tremuranda. Ce s-a intamplat?
– Trebuie sa stam de vorba cu el? Stiti unde este?
– Nu. Nu mi-a spus nimic. Stiu doar ca a plecat.
Politistii comunicara informatiile prin statie, semnalmentele si detalii despre masina tanarului. Aveau mandat pentru perchezitie. Rascolira casa. Din camera lui Husso, luara o cutie. Nu vazu ce. Vecinii incepura sa iasa pe la usi dar au fost trimisi imediat in interior. Ii luara cateva declaratii iar apoi plecara. Il suspectau pe Husso ca s-ar ocupa de droguri. Batranului nu-i venea sa creada. Fiul sau fusese dificil intotdeauna si isi alegea anturajele nu tocmai cele mai selecte. Uneori participa la batai prin cluburi incat in multe primise interdictia de a mai intra. Chiar pana acolo sa fi mers cu prostiile? Sa isi riste libertatea? Putea avea orice, l-a sprijinit mereu, i-a dat bani de buzunar sa nu fe nevoit sa faca lucruri necinstite.Iar acum, el il facuse de rusine. O rusine pe care nu o va mai spala niciodata, pnetru ca oamenii acestai, intre care locuieste, nu vor uita niciodata noaptea asta.
Ibrahim nu a fost niciodata un om bogat. Harnic si la locul lui, ajuns in Germania venind din Malatya, o regiune frumoasa a Turciei. A vandut totul si a venit aici sa inceapa o viata noua si sa dea copiilor o sansa mai buna in viata. Si-a facut o situatie decenta. Husso, baiatul cel mare in schimb i-a umbrit mereu bucuria si linistea ultimilor ani. Parca nu ar fi fost al lui. O vedea pe nevasta-sa cum se intristeaza si plange pe ascuns. Ce putea face? Pentru el, Germania, a fost ca un pamant otravitor in care a crescut, o planta toxica. Prietenii, bautura, dorinta de a avea si a arata ce poate, l-au impins la toate acestea. Are 26 de ani. Nu mai avea multa putere asupra lui aici. In Turcia, ar fi fost altceva. I-ar fi aplicat cate o corectie de nu s-ar fi vazut. Prabusit pe scaun, cu capul in maini, batranul privea fix spre podea. In sufletul lui plangea in hohote de durere si de rusine. Asta e calvarul lui. Ceilalti doi baieti, sunt alt aluat. Blanzi, cuminti, respectuosi. Cel mic e la scoala, celalalt e la facultate.
Trecura patru ani din seara aceea. Husso fusese prins in cele din urma si arestat dupa o urmarire ca in filme. Facuse inchisoare si nu mai dadu pe acasa, de rusinea cunoscutilor si a parintilor. Se muta in alt oras. Nimeni nu mai stie de el iar batranul nu vorbeste despre el niciodata. Cand este intrebat se face ca nu aude. Nefericitul pakistanez peste care au tabarat politistii din eroare si i-au daramat usa, a primit despagubiri. Oamenii spun ca peste o suta de mii de euro. Dar aici, in cartier, sumele nu sunt niciodata cele reale. Ceva tot o fi primit ca in scurt timp si-a cumparat o masina mare, sa-i incapa copiii. Pakistanezul fusese multa vreme tinta ironiilor. Avea o bicicleta cu ”atas” in care isi punea tancii si mergea cu ei la plimbare. Acum, avea o masina mare, incapatoare in care isi urca trupa si nevasta ai caei bratari aurii ii zornaiau pe incheieturile mainilor.
Ibrahim veni ca in fiecare zi de la serviciu, 2 kilometri pe jos. Nu-si permisese niciodata masina. Casa si familia erau pe primul loc si apoi, nu era sigur ca si-ar fi dorit vreodata sa conduca o masina. Intra in cafenea si saluta cei cativa clienti. Vreo doi erau la aparatele electronice sperand in castiguri fabuloase iar altii doi discutau linistit la o cafea. Arunca o privire spre tabloul lui Ataturk, pus la loc de cinste. Nu exista turc adevarat care nu are undeva o poza sau un simbol reprezentandu-l pe acest mare om. Candva se mandrise ca era unul din descendentii lui, chiar daca dintr-o ramura mai indepartata. Ispravile baiatului il facura insa sa plece fruntea. Se aseza obosit la masa, cu picioarele incrucisate sub scaun. I se fedea talpa pantofilor roasa in vreo doua locuri. Se imbraca mereu modest dar ingrijit. Lua rasfoit ziarul si ceru un nescafe. Nu era fumator si nu ii intelegea pe cei care fumeaza dar ii tolera. La televizorul urias era emisiunea lui preferata. Ezra Erol, facea casatorii in direct si nu realiza de ce, asta il pasiona. Vedea acolo destine, din toate colturile Turciei, intersectandu-se, oameni care pana atunci nu stiau unii de existenta altora, ca se intalneau si la scurt timp, dupa discutii de cateva zile, se casatoreau. Cine ar fi crezut pana nu demult ca se va ajunge la asta. Casatoriile aranjate de parinti incep sa nu mai fie respectate. Dar daca ei erau fericiti. Poate e mai bine asa. El e un alevit si toleranta i-a fost insfulata de casa. Dar sunitii sunt alt soi de oameni. Ei se cred ingaduitori insa toleranta lor nu e atat de toleranta. Chiar si aici isi tin femeile in reguli stricte, pe cat pot, ca in Turcia.
-Ibrahime, joci un joc? Barbatul il invitase la o partida de carti.
– Da. Suntem patru?
Se asezara si jucara, fara patima, asa cum ar face un rebus ori ar citi o carte. Miza era mereu consumatia care se limita la cate un suc ori o cafea. Nimeni nu avea bani de mize mai mari. Aruncara privirea pe fereastra si il zarira pe pakistanez intorcandu-se cu masina plina de copii si de pachete. Nicunul nu ii putea suferi pe pakistanezi. Ibrahim spuse scazut, suspinand.
– Cum se pot imbogati unii pe nefericirea altora!

Reclame