Arhive blog

Cartea vrajită


E duminică și sunt la capătul unei săptămâni plină de evenimente, așa cum e orice săptămână din viața mea. Nu am chef de plimbări și nici să văd chipuri. Vreau să mă bucur doar de liniștea zilei. Arunc o privire către cărțile împrumutate de la Biblioteca Județeană, trei la număr, un teanc destul de gros, luate de la raftul cu literatură turcă. Parcă mă așteptau. Am nevoie de o mai bună rezonanță, cu ceea ce scriu și mi-am spus că, asta o să mă ajute. Orhan Pamuk. Puțină lume îl cunoaște. Scriitor turc, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în 2006, un virtuos al scrisului.
Mai arunc o privire către blog și răspund unor comentarii la ultima postare. Am scris puțin pe blog în ultima vreme și simt o remușcare. WordPress-ul mă anunță că am împlinit patru ani. Patru ani de blogging. Mă așez în pat, cu una dintre cărțile de pe birou, în mână:” Viața cea nouă”. Încep să citesc. Niciodată nu am citit o carte care să mă fascineze de la primele cuvinte. Mereu am avut nevoie de timp să trec peste introduceri. Citesc. Fața mi se luminează și simt degajându-se din ea o energie extraordinară. Cartea aceasta a fost scrisă pentru mine, special. Îi iubesc fiecare cuvant. Citesc alert primele treizeci de pagini. Nu! Se va termina prea repede, iar eu vreau, să simt fiecare literă și fiecare imagine, fiecare idee, ce mi se conturează în minte. O reiau, cu un caiet de notițe în față.

”Într-o zi am citit o carte și întreaga mea viață s-a schimbat. Încă de pe când magic bookmă aflat pe la primele pagini, am simțit atât de intens forța cărții, încât am avut impresia că trupul mi se desprindea și mi se îndepărta de masă, de scaunul pe care stăteam. Dar, deși socoteam că trupul meu se detașase și se îndepărtase de mine, părea că mă aflam, mai mult ca niciodată, cu întreaga mea existență și identitate, pe scaun, la masă iar cartea își arăta înrâurirea, nu numai asupra sufletului meu ci asupra a ceea ce mă făcea să fiu eu însumi…Era o înrâurire atât de puternică, încât am crezut, că din paginile cărții se revărsa asupra mea o lumină, care îmi întuneca mintea și care o făcea totodată să strălucească din răsputeri…Stăteam la masă, eram conștient, cu o parte a minții mele, că stăteam la masă, că întorceam paginile și citeam noile cuvinte, noile pagini, în timp ce întreaga mea viață se preschimba…Și de vreme ce trăiam acolo, cartea vorbea pesemne despre mine. Iar aceasta se petrecea pentru că, cineva se gândise înaintea mea ceea ce gândeam eu și așternuse totul pe hârtie.
Așa am priceput că vorbele trebuie să fi fost ceva cu desăvârșire diferit de lucrurile pe care le exprimau ele. Pentru că simțisem, dintru început, că acea carte fusese scrisă anume pentru mine.” (Orhan Pamuk-Viața cea nouă)

Voi ați simțit vreodată aceasta? Ați simțit că o anume carte s-a scris exact pentru sufletul vostru? Ați trăit vreodată în acea carte ca și cum viața voastră s-ar fi întîmplat acolo și doar dintr-o întâmplare, trupul vă este conectat la lumea acesta?

Reclame

Golem- Duzina de cuvinte


Lumina caldă a toamnei îl înfăsura cu un val de mătase aurie, abia perceptibilă, în timp ce se îndrepta spre Facultatea de Litere. Peisajul citadin i se substituise celui bucolic, din satul lui, de la poalele Apusenilor. Privirea ușor pierdută și cărțile pe care le strângea sub braț îi dădeau un aer balit. În portofelul din buzunarul gecii de blugi, sigur intr-o generație mai veche, după culoarea ei spălăcită, ultimii cinci lei erau banii lui de sfârșit de săptămână. Încercă totuși la un bancomat, lângă magazinul Sora. Introduse card-ul dar contul îi era însă gol. Pesemne părinții nu-i trimiseseră nimic. Poate după prânz. De obicei, când rămânea fără bani avea o senzație stranie, de goliciune, pe care nu o simți acum. Trecu pe lângă Sinagogă, o clădire galbenă și mută,golem_obraz ce impresiona și acum, după o sută de ani, strada, cu arhitectura ei distinctă. Nu văzuse pe nimeni intrând ori ieșind vreodată de acolo. Poate că în genocidul din timpul Celui de-al doilea Război Mondial credincioșii s-au stins, iar cei care au supraviețuit nu s-au mai întors în oraș. Îl umplu un aer de neputință gândindu-se cât de grandios poate fi omul în capacitățile sale distructive. Cum poate exista în același timp, un geniu al răului și unul al binelui, în același înveliș uman? Soarele îi bătea prietenește pe umeri, ciufulindu-i printre raze șuvițele de păr castaniu, ce i se prelungeau pe umeri ca și coama unui mânz nedomolit, pe greabăn. Își vedea umbra întinzându-se în fața lui pe trotuar. ”Dar umbra nu este esența- gândi el. Până și nimicul e mai consistent decât ea.” Devenise dintr-o dată colportorul unui colaj de idei noi, apărute din senin. Nici nu remarcase oamenii de treceau plutitori pe lângă el. Era acum cu gândurile înmuiate în ultima carte pe care nu o terminase de citit. Golem. L-a atras titlul ce îi suna ciudat, un cuvânt straniu, venit din alt spațiu și din altă vreme cu un mesaj anume pentru el. Omul care se joacă de-a Dumnezeu, însuflețind blasfemic o făptură de lut ars, gata să fie ucis de propria creație. ”Făptura umană nu e deplină dacă nu e însuflețită de suflarea divină. Nimic fără Dumnezeu! Omul nu poate să se substituie Lui, nu e creatorul suprem.” O deschise puțin aseară și, pe măsură ce citea, fu captat în vraja ei. Mai avea puțin până la final. Intră pe poarta facultății și în sala de curs se așeză într-un colț mai ferit. Nici nu le văzu pe cele două surori gemene care șușoteau în rândul al treilea, aruncându-i priviri furișe. Simți cartea aceea subțire, cu foile îngălbenite cum îl chema cu o voce surdă, invitându-l la lectură. Parcă îl ardea. Deschise la pagina 272 și privirile începură să îi alerge peste rânduri în timp ce mintea creea scene, cu o imaginație febrilă.

”Și nici Penath nu mă cheamă.
Să fi fost un vis?
Nu. Așa ceva nu se visează.
Mă uit la ceas: am dormit o oră, nu mai mult. E două și jumătate.
Și acolo, atârnată de cuier, iată pălăria străină pe care am luat-o azi din greșeală, în domul din Hradcin, când m-am ridicat din strană după lithurghie.
Scrie vreun nume înăuntru?
O iau, o citesc, în litere de aur pe căptușeala albă de mătase, un nume necunoscut și totuși foarte familiar:
ATHANASIUS PERNATH
Nu mai am astâmpăr: mă îmbrac și alerg pe scară în jos.
– Portar! Deschide! Mă duc la plimbare un ceas, două.
– Unde poftiți să mergeți?
– În cartierul evreiesc. În Vadul Cocoșului. Parcă-i o stradă cu numele ăsta?…”
Nu vedea si nu mai auzea nimic în jur. Nici murmurul sălii nu se mai auzea. O mână bărbătească îl scoase din magie, luându-i cartea de sub ochi. Profesorul îi remarcase ”detașarea” totala și-l readuse la realitate. Știa însă că va beneficia de clemență și la sfârșitul cursului îi va fi restituită. Cu toate acestea nu va primi un brevet pentru asta, doar un punct negru din partea profesorului. Gândurile nu îi puteau sta locului. E ceva ciudat cu cartea aceasta. Azi va căuta să îi găsească pe cei care administrează sinagoga. Trebuie să afle mai multe! Viața continua dincolo de carte.

Mai multe postari pe aceeși tema, a Duzinei de cuvinte, va invit să cititi in tabelul de la Psi.

Sunt ca o carte deschisa


Dragi prieteni, azi va propun o povestire de viata altfel. Stiu ca, poate de multe, ori ati fost curiosi sa cunoasteti personajele despre care scriu.
Se numeste Any Sarmasan si e prietena mea de vreo 8 ani. Nu ne-am vazut in ultimii 6 dar vorbim des pe internet. Ne-am cunoscut in redactia unui ziar clujean.Any Ea inaltuta, cu parul saten roscat si ochii albastri, cu un ten alb. O fata frumoasa ce venea in fiecare dimineata cu autobuzul, dintr-o localitate aflata la 40 de kilometri. Cum legaturile erau proaste si circulau putine autobuze, pleca de acasa la 5 dimineata si era la 7 in redactie desi programul incepea la 8. Pleca din redactie la 4 dupa amiaza. Constiincioasa in privinta muncii sale, zambitoare si deschisa. Ne-am imprietenit repede. Ne legau niste experiente de viata asemanatoare. Amandoua recent divortate, amandoua aveam cate un baiat adolescent. Am fost surprinsa cand am aflat ca fiul ei era cu tatal sau si mi-a spus in doua cuvinte ca, acesta inscenase o situatie, incat instanta sa i-l incredinteze lui. Am asistat cand a primit o invitatie la politie pentru ca , fostul ei sot, desi primise de la ea pensia copilului in mana si nu recunostea. Iar acum ii cerea sa ii mai plateasca odata. Daca nu as fi lucrat inainte la judecatorie si nu as fi vazut la cate mojicii se dedau unii barbati cand divorteaza, poate ca nu as fi crezut. I-a platit individului inca o data pensia de intretinere pentru copil. Dupa cateva luni, Any a renuntat la naveta si a inchiriat un apartament in acelasi bloc cu mine. Gateam uneori impreuna. Intr-o zi, ramaseseram fara bani si ne trebuia paine la mancarea pe care o gatisem. Ne-am intors pe dos portmoneele si posetele si am stors ultimii banuti, furisati prin toate cotloanele. Mi-a spus:” candva, cand nu o sa mai fim in tara, o sa ne aducem aminte razand de clipele acestea”. Eu nu le-am uitat. In urma cu cateva zile,. Am citit pe blogul Ginei, ca ”dragostea inseamna sa scrii ”Te iubesc” pe praful de pe mobila.” Atunci mi-am amintit de Any si de umilinta la care o supuse sotul ei. Am scris o postare cu secvente din viata ei. Evadarea. Unii dintre voi ati crezut ca e doar rodul imaginatiei mele. Azi, am vorbit cu ea putin pe messenger si am invitat-o sa o vada. A plans si mi-a facut niste marturisiri cutremuratoare. Vreti sa stiti povestea unei femei silita sa stea departe de fiul ei, a unei femei, ca sutele de mii din Romania, care trec prin vieti de cosmar alaturi de indivizi care isi bat joc de ele doar pentru ca multe, nu au sanse sa supravietuiasca singure? Poate credeti ca e simplu. Va asigur ca nu e. Ai senzatia ca e drumul spre iad. Statul nu te ajuta iar uneori legea , in orbirea ei, nu e corecta ci partinitoare.

– Plang. E superb ce ai scris. Stii imi aduc aminte ca il sunam pe Cosmin si el scotea telefonul din priza sa nu pot avea contact. Iar cand i-am cumparat telefon mobil i-l inchidea. Cat m-a putut face sa sufar omul acesta! Si eu nu l-am inselat niciodata! Dar a trecut…
– Merita sa iti amintesti toate acestea ca sa intelegi ca acum primesti in compensare ceva de care sa te bucuri.
– Imi amintesc ca au fost ani in care ochii mei nu mai aveau lacrimi. Mereu ma storcea de bani. Am luptat singura cu viata. Nu mi-e rusine de nimic din ce am facut in viata. Si am facut totul pentru fiul meu. Ma punea sa platesc pentru fiecare virgula pe care pretindea ca o face in locul lui Cozmin, in temele lui scolare. Si de fapt le facea copilul. Pe banii munciti de mine si-a luat masina. I-am trimis copilului bani de scuter si dusi au fost. Intreaba-ma ce vrei tu si iti raspund. Viata mi-a dat multe palme. Dar iubirea fata de Cosmin mi-a dat putere sa merg mai departe si sa ma ridic de fiecare. Ma gindesc cit de nedreapta a fost soarta cu mine uneori, ca n-am inselat niciodata sotul ex si am fost acuzata, il intretineam pe el si pe Cosmin si spunea ca nu-i dau nimic.
-Any ce simte o mama careia ii e lua copilul printr-o smecherie avocateasca?
– A fost un an intreg ca ma puneam la masa si puneam doua farfurii si doua pahare la masa desi eu eram una singura. Plingeam, plingeam, plingeam. A fost un an ca nu vroiam sa vad si sa aud pe nimeni. M-am inchis in mine. Aveam singur zimbet. Pentru Cosmin. Apoi desi lucram in Sarmas , in birou, a aruncat atita mocirla asupra mea, pina m-a obligat sa plec din localitate, pt ca nu mai puteam de minciuni, minciuni, minciuni. Ajunsa in Cluj singura ,unde Ionela, prietena mea mi-a dat la inceput o casa si am inceput lupta pt un loc de munca ,cu speranta sa-mi reiau copilul. Primeam de la fostul mereu, amenintari, injurii: Din partea lui nu ma dureau, cum ma durea faptul ca-l raneste pe Cosmin.
– Deci el vroia copilul numai ca sa te santajeze?
– Azi spun ca da. M-a stors de bani. Plateam de fiecare data sa-mi iau copilul in orele de vizita.
– -Relatia lui cu Cosmin cum e?
– De anul trecut, buna. Nu ii dau voie sa vorbeasca urat despre tatal lui, indiferent ce ar fi facut. Eu retraiesc acum prin ce am trecut. Dar pana la urma am razbatut. Sa treci prin chinurile mele si sa ai putere sa zambest de dragul unui copil. Imi amintesc ca ii platisem pensia, in mana cateva luni si m-a dat la politie. Fata de mine recunoastea ca i-am platit, dar fata de altii spunea ca hartia vorbeste. Si asa a fost. Eu am cumparat baiatului calculator iar el ii spunea ca l-am cumparat impreuna. Orice lucr avea copilul nevoie eu scoteam bani si el spunea ca a participat si el. Nu i-am spus niciodata copilului sa nu il fac sa sufere. Imi pare rau acum. Pastrez inca si acum, desi baiatul e mare, toate chitantele. Si faptul ca sunt acum fericita i-l datorez fiului meu. El m-a facut sa inteleg ca relatia cu fostul meu prieten nu imi e favorabila. Intr-o vacanta l-am cunoscut pe Salvo. Eram prieteni, nimic mai mult. Iar fiul meu m-a facut sa vad cu alti ochi relatia asta de prietenie.
– Mai bine zis, tu si Salvo trebuie sa ii multumiti lui Cosmin. Eu iti doresc sa fiti fericiti impreuna si sa va mearga bine toata viata!
– E greu, Gabriela. Ma tem sa fiu fericita. Am pastrat tacere pana acum si durerea mea m-a macinat ani in sir. Iar apoi, el m-a denigrat mereu in fata copilului mintindu-l ca l-am inselat. El, care sub pretextul ca mergea la pescuit, venea dimineata de la amanta lui. Ii spunea copilul ca l-am abadonat sa pot pleca cu altii. Au fost atat de multe minciuni? De ce?
– Oamenii isi ascund neputintele dupa ele, caractere slabe si meschine, invaluite in aparente. Gandeste altfel. Daca nu ar fi fost toate acestea, azi nu ai fi avut nimic din ceea ce ai.
– Da. Stii, lucrai deja cu mine, cand mergeam la psiholog. Un an de zile am facut terapie. Ii multumesc doamnei Pop, colega noastra, Dumnezeu sa o ierte! Ea venea cu mine cu masina si cand mergeam sa imi vad copilul. Ma vedea cum ies cu obrajii rosii si a inteles, desi eu nu ii spuneam, ca el ma plesnea. Ma plesnea si ma scuipa. Colega aceasta m-a dus la psiholog si timp de un an de zile am invatat cum sa rezist sa traiesc fara copilul meu.
– Ce sfat ai da unei femei intr-o situatie similara cu a ta?
– Sa spuna adevarul. Tacerea te face din nevinovat, vinovat. Ca minciuna este prima si merge inaintea adevarul dar timpul il ridica la suprafata. Pentru a-mi proteja copilul nu i-am spus cine era cu adevarat tatal sau. Am gresit enorm aici. Mai pastrez bonurile si chitantele de atunci. Am pentru toate dovezi, hartii, bonuri. Doar pentru sinceritate si onestitate nu am. Eu mi-am iubit enorm sotul si nu am spus nimanui vreodata ca ma palmuia iar eu in fata copilului radeam, sa nu vada la ce chinuri si umilinte am fost supusa. Povestea cu copilul a fost ca obtinusem biletde tratament la Olanesti, doua locuri si vroiam sa duc copilul cu mine. Asa ne-am inteles. Cum avea exact in aceeasi localitate un concurs de karate mi-a spus ca mi-l aduce el. Nu l-a adus desi am insitat. I-am spus ca daca nu imi aduce copilul ma intorc acasa. A treia zi am ajuns acasa, am renuntat la tot si am gasit mocirla. Mie imi spunea sa stau linistita sa imi fac tratamentul. Iar pe de alta parte pregatise o poveste cum ca am fugit cu altul. Cand m-am intors, m-a dus cu forta la bunicii mei. Eu m-am intors insa inapoi in  Sarmas, sa fiu aproape de copil. S-a straduit atat de mult sa ma desparta de el, m-a denigrat, si-a varsat tot veninul dar nu a reusit. Acum toate acestea sunt trecute. Nu stiu ce ai facut dar niciodata nu mi-am dezvaluit viata asa. De 12 ani, nu am spus nimanui, decat psihologului.
– Ai facut bine. Lucrurile acestea, ascunse adanc sapa si lasa rani de nesters.
-Urasc minciuna! Mi-a facut mult rau in viata. Cum m-ai facut sa imi deschid sufletul asa?
– Nu ai facut nimic de ce sa-ti fie rusine. Stii ca am si eu experientele mele si cand va veni vremea voi scrie despre ele.
– Nu am nimic de ascuns. Poti sa scrii despre mine. Poti sa-mi scrii numele real. Sunt o carte deschisa.
– Am sa scriu. Vreau sa stie si alte femei, in situatia noastra, ca fiecare clipa de zbatere are rostul ei.
Ani, este de cativa ani in Italia, impreuna cu fiul ei si viitorul ei sot. Sunt o familie fericita si unita. Au un vitor luminos. A ajuns pe o culme inalta iar azi, a privit in urma la drumul ei, pana aici, plin de dealuri si hartoape. Asa e viata. M-a cutremurat marturisirea ei de azi. Desi suntem prietene nu mi-a niciodata cat de adanca e suferinta ei. Nu s-a plans cu problemele ei. Avea taria sa afiseze pe buze zambetul. Mereu. Desi sufletul ei era sfasiat. ”Un an de zile am pus doua tacamuri la masa. Apoi am invatat cum sa traiesc fara copilul meu.” Va place fata frumoasa in fotografie. Ea zambeste. E facuta in momentele acelea. Cum poti sa iti duci suferinta cu zambetul pe buze? Mii de femei in Romania sufera din cauza abuzurilor din familie. Nu au curajul sa faca un pas. Pentru ca viata lor e lasata de izbeliste.  Nu exista institutii sa le protejeze. Institutii reale. Cele care sunt suficient de curoajoase, au de indurat multe. ”Am invatat ca, chiar si atunci cand crezi ca nu mai poti, poti merge mai departe”. Ea a trait asta. Si eu am trait asta. Ani asteapta sa scriu povestea vietii ei. Pot face asta in cuvinte mai frumoase decat a facut-o ea?

Amelie


(fragment din romanul Focuri)

Un miracol iti poate poate da o sansa intr-o boala incurabila dar nu iti poate trata propriul destin. Cand ai invatat acceptarea esti pregatit sa mergi mai departe si drumul ti se netezeste. Asa gandea Ahmet acum. I-au trebuit doi ani de contemplare. E greu sa te lupti cu tine insati, cu propriile idei cu care te-ai identificat pana nu demult si despre care ai afirmat ca nu nu ai renunta la ele nici daca se prabuseste cerul. Dar sa te transformi, sa iti reconstruiesti viata din temelie ca si cum ai inceput sa traiesti primele ore ale fiintei sale, i se parea incredibil. La fel de incredibila a fost intalnirea cu ea.
Dezamagit ca asteptase in zadar o jumatate de ora isi cauta un loc sa isi poata bea in liniste cafeaua dar toate scaunele din cafeneaua marelui magazin erau ocupate. La singura masa unde vedea un loc liber, o tanara, singura, citea zambind, plutind inafara universului, ca si cum aici ar fi fost o sala de lectura. Ceru voie sa se aseze. Ea ii invita, fara sa ii acorde importanta. Cand isi ridica ochii, il strapunse cu privirea. Il urmarise pe ascuns cateva minute.
– Nu a venit, spuse tanara, ca o constatare.
Ahmet o observa cu atentie. Avea trasaturi europene si parul de culoarea mierii ii era dat dupa o ureche, lasand sa se vada niste trasaturi fine. Ochii ei negri il studiara cu o privire vie. Nu ii placusera blondele. Prea sofisticate pentru el. Un parfum abia perceptibil il facu se vrea sa se apropie. Se opri insa.
– Cine sa vina?
– Cum cine? Femeia pentru care ai venit aici. Ea zambi cu un anume inteles, de parca ar fi stiut cursul evenimentelor.
– De unde stii ca trebuia sa vina?
– Mi-am dat seama. Te uiti in cinci in cinci secunde la usa. Calmeaza-te. Nu mai vine.
– De unde stii? Intreba el curios. Te-a trimis ea sa-mi spui?
– Nu. Cum sa ma trimita? Nu o cunosc.
– Aha. Ti-ai dat seama. Avu el o revelatie. Fu randul lui sa zambeasca.
– Da. Dupa disperarea ta, as spune ca ai iubit-o foarte mult.
– Ma pui pe ganduri. Iar ti-ai dat seama? Esti cititoare si de ganduri, nu numai de carti? Ce mai poti sa-mi spui?
– Forta sentimentelor ce au vazut lumina zilei nu mai dispare vreodata. Cu cat vei incerca sa o uiti cu atat durerea aceea va fi mai vie in sufletul tau.
– Cred ca esti un oracol modern.
– Nu. Sunt o simpla muritoare, cu o simpla carte, in fata unei cafele, la cofetarie.
– E cafeaua de vina? La mine nu are acest efect.
– Inseamna ca nu bei cafeaua potrivita ori te-ai impotrivit destinului. Lasa lucrurile sa curga de la sine si vei fi mai linistit. Vrei sa-ti schimbi viata ori vrei sa plutesti in aceleasi incertitudini si aspiratii fara speranta?
– Habar nu am ce vreau acum. Dar care e povestea ta? Banuiesc ca esti singura.
– In univers, nu.
– Atunci am dispozitie pentru o poveste. Povestea vietii unei necunoscute frumoase, intr-o cafenea.
– Viata mea e plina de povesti. Atat de multe incat nu incap in 1001 de nopti. Esti sigur ca asta vrei? Fii atent ce iti doresti!
– Aha. Suna incitant. Eu sunt un ”osmaniche man” asa ca am predispozitie pentru povesti cu talc spuse de o femeie interesanta. – Te invit la o plimbare.
– Uite cat de usor pot fi convinsa. Ma suprind pana si pe mine. Inchise cartea si se pregati de plimbare. Cred ca spiritul aventurii e de vina si eu nu fac altceva decat sa ii ascult chemarea. Apoi ii intinse mana cu naturalete. Ma cheama Amelie.

Marceluca. Prietenii din copilarie


Cineva mi-a turnat in minte un gand. Nu era al meu, era venit de undeva nu se stie de ce. Asa, pur si simplu, pentru intamplarea zilei de azi. Un gand cu un singur cuvant. Marcela. S-o fi gandit la mine? Cine stie?

E micuta de statura, blonda cu ochi albastri. Zvapaiata. Nu sta o secunda locului iar cele doua codite impletite ies de sub basmaluta de matase cu bulinute rosii. Colegii ii zic Marceluca. In clasa I-a statea in banca din fata mea. Apoi a fost colega mea de banca vreo opt ani. Aveam temperamente total opuse. Ea plina de energie si foarte vorbareata, gata oricand sa experimenteze orice traznaie si implicand si pe altii in experimentele ei. Eu calma, mai putin vorbareata si putin timida  dar mereu plina de idei si fiind o sursa nesfarsita de inspiratie pentru nazbatiile Marcelei. Impresionata de inventiile mele lingvistice le reproducea si deveneau imediat folclor. „Extrafoaioaioai” si „extralingura si nemaipolonic” au facut istorie in anii de gimnaziu. A fost prietena mea cea mai draga in adolescenta careia ii spuneam toate gandurile abia ivite si uneori inventam povesti de dragul ei pe care le asculta cu gura cascata si le credea ca si cum ar fi fost aievea.  Ei ii povestisem despre prima mea dragoste din adolescenta, un baiat mai mare cu 3 ani, diferenta mare de varsta, dragoste care s-a incheiat iremediabil in momentul in care el, lansandu-mi un vers de inspiratie folcorica, „mandra mea cu ochi ca mura”, mi s-a parut deosebit de „taranesc” pentru aspiratiile mele urbane. Degeaba mi-a cantat bietul pe sub fereastra, la miez de noapte, piesa mea preferata, Ciquitita, nu a fost chip sa ma mai convinga. Dupa ani de zile, l-am intalnit managerul propriei sale firme, o companie regionala foarte prospera la vremea aceea.  Un alt admirator secret, vroise sa-mi dea o scrisoare de dragoste, evident prin interediul Marcelei iar eu l-am refuzat. Era un baiat frumusel, doar un an diferenta, dar nu avea nici pe departe tendinte intelectuale. Refuzul meu insa s-a soldat cu amenintari ca, daca nu ii primesc scrisoarea, ma bate. Asa ca i-am spus tatei, care a vorbit cu taica-sau. Si s-a facut pace. Marceluca era mereu in preajma mea, un fel de inger pazitor, mereu pus pe sotii. In clasa a opta, unui coleg frumusel, i-a aratat cum se face sa ai sprancene frumoase si in ora de matematica i-a smuls un fir de par dintr-o spranceana. Un tipat scurt si lacrimi in ochii lui au convins-o pe Marceluca sa nu ii mai aplice tratamente cosmetice. Aveam multe secrete si povesti. Vorbeam zilnic la scoala iar dupa ore ne intalneam. Ea venea la mine acasa si cand sa plece o conduceam pana aproape de casa ei. Povestea nu se termina asa ca faceam traseul pana spre casa mea si tot asa. Ne plimbam de cateva ori de la una la alta si tot nu terminat de depanat experientele si evenimentele zilei. La un moment dat, am ajus redactorul sef al gazetei de perete. Scriam articolele de la gazeta scolii si devenisem populara, fara constiez prea bine asta. Daca vreunul facea vre-o traznaie, era imediat scris la gazeta de perete si era subiectul de ras al scolii timp de o saptamana. Poate ca de aici mi s-a tras si orientarea de mai tarziu, spre jurnalism.  Examenul de admitere in liceu, ne-a adus la aceea scoala dar in clase diferite. Nu am mai fost atat de apropiate. Ne vizitam des dar parca nu mai era la fel.

– Ce ai vrea sa faci dupa ce termini?

Intrebarea era una cu bataie lunga in timp si era lansata in compania a unei alte prietene comune. Nu se referea la viitorul apropiat.

– Sa scriu o carte si sa plec din tara.

Fetele au ramas cu gura cascata. Nu se asteptau la asta. Ele erau mai modeste. Vroiau o scoala, un serviciu o familie.

– Felicitari! Ce carte vrei sa scrii?

– Nu stiu inca. Aveam doar o idee vaga. Stiam doar titlul cartii. Iar despre plecatul in strainatate, la fel, nu stiam ceva precis. Imi placea doar ideea ca acolo e mult mai frumos, iar seara sunt lumini mult mai multe decat la noi. Pe vremea aceea, prin „85, la tara nu era energie electrica, decat cu ratia. Aveam curent doar seara, pentru economia scialista si sacrificiile la care ne obligase Ceausescu. Stiam insa ca acei  care pleaca in occident o duc mai bine si se intorc acasa cu masini frumoase si sunt mult mai bine vazuti.

Am terminat liceul. Tata a decis ca daca nu vreau sa devin inginer constructor nu ma tine la facultate. Nu l-a impresionat pasiunea mea pentru literatura si limibi straine. Marceluca a dat dar nu a intrat la profilul la care dorise. Apoi, am mers la o nunta cu prietenul meu. Cel mai bun prieten al sau nu avea pereche asa ca am invitat-o si pe ea. Dupa un an, ne-am casatorit si noi si ei. Si viata, destinul care ne apropiase intr-atat, ne-a despartit. Eu m-am mutat la oras. Ea a ramas la tara, cu parintii si sotul. Si-a deschis acolo o mica afacere. Eu am experimentat multe, nestiind ce caut. functionar public, mic intreprinzator, jurnalist, agent imobiliar, din nou implicata in afaceri. Ne-am vazut din ce in ce mai rar. Acum, sunt departe de tot. In strainatate. Iar cartea aceea, e blogul acesta care contine peste 300 de Povestiri din cartier.

– Unde esti Marceluca? Mi-e dor de tine! Am atatea lucruri sa iti povestesc!

Voua ce va mai fac prietenii din copilarie? Stiti?