Arhive blog

Copacul


A dat Dumnezeu atâta ploaie anul acesta! Darul a făcut mult bine pământului. Câmpurile sunt o mare verde, holdele dese, pomii încărcați de bucuria rodului. Valea Zagrei s-a umflat de câteva ori, fără a pricinui mari necazuri. Mai rău a fost că, din cauza ploilor, sătenii au lucrat cu greu pământul. Irina are 14 ani și gândul îi plutește pe aripa libertății pe care o va gusta curând. A visat-o de atâta vreme, o dorință ascunsă adânc în suflet, ca o taincă și neprețuită comoară. Înscrierea la Liceul pedagogic din Năsăud, apoi admiterea i-au deschis larg calea spre o nouă destinație. Nu știa précis cum va fi dar sufletul îi era plin de acea bucurie imensă pe care nu o putea împărtăși cu nimeni . Scăpase de amenințarea bunicii cu măritișul. Cel puțin pentru o vreme.

– Te lăsăm să încerci o singură dată. Dacă nu reușești, o să stai acasă și îți găsim un fecior fain, cu stare. Și așa, aici, nu ai nevoie carte. Trebuie să știi munci și noi asta te-am învățat!

Așa i-a zis bunica și știa că a primit o șansă unică. A trăit multă vreme cu teama asta, că va fi măritată, ca mama, pe la paisprezece ani. În sat nu era ceva neobișnuit. Fetele erau măritate devreme și de cele mai multe ori cu tineri înstăriți pentru a completa ori a păstra pământurile moștenite de la strămoși. Obiceiul era vechi. Părintele povestea că găsise niște înscrisuri vechi în biserică, ce spuneau că, preotul din acea vreme, fusese amendat de superiorii săi. Cununase rude apropiate, ceea ce era interzis de biserică.  Zăgrenii au fost mereu oameni bogați, cu multe pământuri și vite. După Revoluție, mulți au plecat să lucreze în afara țării din cu banii câștigați cu trudă și-au ridicat case noi, au venit cu mașini. Dar pământul nu a fost înstrăinat, ci ținut ca o dovadă a bogăției. E o rușine să vinzi pământul moșilor ori să îl lași nelucrat.

Fata a muncit, cot la cot cu bunicii și a învațat din răsputeri. Viața trebuie să fie mai mult de atât. Și a reușit!

– Irinucă, ești gata? Hai că plecăm peste deal, la taică-tău.
Irinuca aștepta déjà, cu părul blond-cânepiu împletit într-o coadă cuminte și cu privirea ațintită pe uliță. Bătrânul puse pe umăr o desagă țesută în casă, cu ceva merinde și apă. La poartă se opri nițel și mâna cu degete aspre, noduroase se încleștă pe o bâtă spălată de vreme, sprijin si apărătoare.

Atât de albastru și senin e cerul! Cine ar fi zis ca acum câteva zile, de Sfântul Ilie a fost prăpăd. Nici Sfântul Foca, cel care a venit a doua zi după Ilie, nu a fost mai blând. Bunicul Ion a vrut să sape pământul acela din deal. Fulegerele și tunetele însă i-a gonit pe toți acasă și mai cu seamă teama buncii, care știa una. Cine se încumetă să lucre de ziua Sfântului Foca, vizitiul Sfantului Ilie, va păți mari nenorociri: i se va aprinde casă, ori clăile de fân, ori cine știe ce alte lucruri rele. Bătrânul Ion bombăni el ceva, dar cum nu era chip să scapi de gura femeilor, lăsă baltă treaba și se mulțumi să își găsească de lucru pe langă casă.

Soarele abia se ridicase pe cer, arzând orizontul dimineții de duminică cu flăcări roșii, prelinse pe pământ, în șuvoaie de lumină.

În depărtare se vad turlele celor patru biserici. Iarba e îmbrobonată de roua groasă. Din grădinile vecinilor vin arome aspre, de legume ude, iar pe sub pomi, miros de frunze muiate si ciuperci se furișează tăcut. Așa i se părea Irinei în timp ce inspira adânc, strângând pe langă ea jerseul împletit de mama ei. Satul e încă amorțit și doar ici și colo, câte un căine hămesit, ținut în lanț pe post de sonerie vie, mai sperie liniștea dimineții. Se întristă puțin gândindu-se la soarta acestor vietăți nefericite. Apoi gândurile îi fugiră la mama. Neânțelese, firești, dureroase. Îi era dor de ea dar știa că hotărârea bunicului era de neclintit. Îndrăznise să iasă din vorba lui, îi lăsase bărbatul de nebună și voia libertate? Atunci să plătească prețul ei. ” Viața e așa cum ți-o așterni!!!”- tunase în seara aceea bătrânul vânăt de furie. ” În casa mea să nu mai pui piciorul!” Irinuca avea și acum în gând fața lui, transfigurată de furie. Fata asta a lui îl făcuse de rușine. Ce va zice satul? Cum va da el obraz cu ginerele lui de acum încolo? Satul a clevetit o vreme apoi povestea a fost lăsată în urmă. Irina a fost crescută de bunici, cu strictete, să fie ” la locul ei”. Simțea uneori nevoia brațelor mamei în jurul umerilor, căldura pe care trupui ei o emana, si un miros slab de detergent si parfum ieftin. Dorul o făcea să se înmoaie și atunci simțea lacrimile lunecându-i în suflet, ca o ploaie de vară. Dar căinii aceștia din lanț, nu au nici o bucurie. Primesc doar câte un os, de la masa stăpânilor, ca niște așchii de lemn ca și cum aceea ar fi mancare. Viitorul și viața lor e lanțul, pentru că stăpânii lor așa au învățat că se ține câinele în lanț și muierea să știe de frica palmei bărbatului.

– Buna dimineata!- se auzi vocea groasă a lui badea Vasile. Ieșise din ocol și li se alătură. Are și el o nepoată, colegă cu Irina. Adela e o frumusețe de fată, cu părul negru lucios, ce îi coboară pe talie. Intrase și ea la liceu.
Bărbații vorbeau ceva cu voce scăzută însă Irina nu le dădu atenție. Mai căută din privire ciupercile acelea ce miroseau. Ori poate era doar o părere. Din tufe, de sub ierburi, din șanțuri, răzbăteau aceleași adieri stătute și mucede, rămășițele ploii de zilele trecute.

(va urma)

Dincolo de fiinta


Sta pe marginea canapelei, uitandu-se in gol la televizorul care prezinta buletinul de stiri. Nu le aude decat tonalitatea vocii prezentatorilor iar lumina aceasta falsa, se proiecteaza in incapere. Cauta telecomanda, aruncata prin pat la intamplare si il inchide. Tacerea fosneste din toate colturile camerei, se prelinge pe langa obiecte si il imbratiseaza dintr-un salt. Ii e gandul in alta parte. Unde o fi ea acum? Ce face? Isi reprosa tacut, cu ciuda, ca a lasat-o sa plece. E prea tariu insa si acum trebuie sa o astepte si asta ar putea dura inca o saptamana. Regina plecase cu fetita in Moldova, dincolo de Prut, de unde sa tragea ea. E vacanta si vroia sa mai vada locurile parintesti si putinele rude apropiate, pe care le mai avea, doar o sora, un frate, cativa nepoti. Intalnirile acestea erau atat de rare si o mai loveau din cand in cand nostalgiile. “Las’ ca ma intorc, ii spuse ea razand la plecare. Nu iti face griji.” Cum sa nu isi faca griji? Cine stie ce e acolo si in plus, ea e femeie frumoasa la cei 35 de ani? Daca i-o fura altul? Nelu se pregateste sa plece la serviciu si mai verifica inca o data casa, cu camerele mute. In curte, catelul cu blana maronie si tepoasa vine spre el, dand din coada, ingrijorat si el de atata singuratate. Il mangaie pe cap, ii vorbeste putin si iese pe poarta cu nelinistile cuibarite in suflet, incarcandu-l de tristete si durere. Un gand ii mai flutura prin minte si parca o revede pe Regina, in prima zi, in iia aceea alba cusuta cu flori de cicoare. Parul rosu ca arama ii cobora in flacari pe umeri. Parca inflorise soarele acolo, in mijlocul ulitei. Il sageta cu privirea ei albastra si abia daca auzi cand il intreba unde locuieste familia Roman. Ii vedea doar buzele miscandu-se si un zambet hipnotic i se intipari pe figura. Cateva saptamani mai tarziu, se pregatea de nunta.
– Nelutule, dar nu ti-ai putut gasi si tu o nevasta in legea noastra? De ce ti-a trebuit tie tumna o rumanca? Si inca o moldoveanca, nu orice fel de rumanca. Nici nu stii tu cu ce te legi la cap, ii zise mama cu blandete.O sa va vorbeasca lumea sa o sa va zica tot felul de rautati.
– Mama, lumea vorbeste oricum iar gura ei, numai pamantul o astupa. Mi-e draga fata asta. Asta o vreau si alta nu!
– Bine maica, sa nu zici numai ca nu ti-am spus. Nu am nimic cu fata, ca ii faina, dar ti-a fi tare greu, dragul mamii. Eu o primesc cu drag, ca e nevasta ta insa mi-e mila de greutatile in care va bagati.
Si au facut nunta dar asa, intre rude apropiate apoi s-au asezat la casa lor. Apoi fetita, care semana picatura geamana cu el, i-a adus o si mai mare bucurie. Nici nu isi da seama cum au zburat 15 ani, nici cand s-au dus ai lui, unul dupa altul. Dar ei doi au ramas impreuna si o iubeste pe Gina, la fel de profund ca in prima zi desi, uneori, are darul de a face lucruri care il scot din minti. Bunaoara, saptamana trecuta, cand au fost la ziua Marcelei. A baut doua pahare de palinca, apoi, razand s-a prefacut ca se dezechilibreaza. Numai ca, in joaca, si-a pierdut de-a binele echilibru si a cazut cu mana in tortul gazdelor, spre marea lor suparare. Apoi razand si-a lins degetele in fata musafirilor, spunand ca e foarte bun, drept urmare invitatii pot gusta linistiti. Nelutu de acuse stacojiu la fata de rusine iar a doua zi, cand i-a povestit ea radea in hohote si nu-si amintea nimic.
– Pai nevasta, m-ai facut de rusine. Ce zice lumea?
– Da-le pace si nu baga in seama. Nu te-am facut ca nici nu stiu ce am facut. Poate ca inventezi tu, asa. Ha,ha,ha!!!
Barbatul nu stia daca ea glumeste ori vobeste serios, asa ca o lasa in plata Domnului dar degreaba, nu o va mai duce la vreo petrecere.
„Dar daca si acolo e invitata la masa si face si acolo traznai?” Cu gandul la ea strabatu orasul, de la Someseni, trecu prin Piata Mihai Viteazu si schimba autobuzul. Caldura incepea sa se faca simtita desi era inca dimineata. In fiecare duminica, Clujul traieste o viata altfel decat in restul saptamanii. Oamenii sunt mai calmi, nu mai aleaga dupa treburi si simti in aer bucuria unei mici vacante, diminetile fiind impartite intre cei care merg la Hala sa isi pentru a cumpara fructe si legume proaspete si cei care merg biserica. Nu avea insa ochi pentru ei.Cobori din autobuz pe Calea Baciului si urca Dealul Lombului pe un drum asfaltat, spart si crapat pe ici pe colo. Iarba crescuse inalta, pe campul ce se deschidea de o parte si de alta a strazii. Ici si colo scanteieri roz ori pete albe, de margarete dadeau culoare. Ce frumos e aici in camp! Viata pluteste in liniste pe deasupra ierbii, greierii taraie scartaind pe strune. Clopotele bisericii din apropiere umplu vazduhul facandu-l sa vibreze. In varful dealului doar cateva case izolate, mai sus, padurea fosnind verde si adanc iar deasupra tuturor, seninul adanc al unei zile de iunie, imbiind la liniste si vesnicie. De la o intersectie, drumul coboara pe un versant spre ferma de pui, fosta cand Avicola, o intreprindere de stat. La cate ganduri avea, drumul i se paru scurt cu gandurile rostoglindu-se inantea sa, ca rotocoalele de fum. “Asa-mi trebuie daca mi-am luat nevasta frumoasa! Daca ceva m-a macinat pe lumea asta, apoi dragostea, pentru femeia asta nebuna, a fost cu siguranta.” Se opri putin la marginea padurii sa adune niste ciuperci. Doamna Lucia il rugase sa ii aduca pentru dimineata apoi isi continua drumul spre ferma. Ii place munca de aici, nu e deloc grea. E un fel de administrator, portar, secretara, cand sefii nu erau prin preajma. Fire blanda si serioasa, cu statura lui impozanta, de aproape doi metri inaltime, Nelu e respectat de sefi. E un barbat in puterea varstei iar cei 37 de ani ii poarta la vedere, cu maturitatea omului cantarit. Parul sau negru, sclipind in razele soarelui si tenul usor creol, ochii negri, taciune, cu scanteieri de jar, spun povestea unui om ce apartine acelei lumi, neacceptate si marginalizate a tiganilor.
– Buna ziua, doamna Lucia.
– Ai ajuns Nelutule? Du-te vezi daca in camera de oaspeti e totul pregatit, ca sotul vine de la aeroport cu o delegatie de suedezi.
Se duse sa verifice. Domnul inginer Iepure si doamna, locuiau mai mult la ferma, unde aveau o casuta moderna cu cateva camere, mobilata si foarte bine amenajata. In apartamentul lor din oras doar musafirii lor mai locuiesc, cand sunt in trecere. Sotii Iepure sunt mandri de afacerea lor, pe care au pus-o ,cu mare greutate pe picioare, cand nimeni nu le dadea sanse de reusita. Preluasera halele de la Avicola aproape in ruina si au investit mult ca sa ajunga sa produca la nivelul de acum. Toate cele patru hale sunt pline cu gaini si fac apropizionare pentru multe magazine din oras si din afara, chinuindu-se sa razbata pe o piata unde altii, cu sprijinul unor politicieni, sunt mentinuti ca funizori permanenti. De la fosta firma, doar pe Nelu l-au preluat, in afara de cladiri si cateva utilaje. Le fusese recomandat si a ramas omul lor de incredere, ca si unul din familie. Nici nu s-ar fi gandit la altcineva din afara. El stia toate rosturile si bunul lui simt si organizarea il facura sa fie omul lor de baza. In zece ani nu a lipsit o zi,din ferma si stie face de toate. Raspunde la telefon, primeste clientii, pazeste ferma, face curat, gata oricand de o noua sarcina pe care o executa fara sa se gandeasca sa protesteze. Inginerul sosi cu musafirii si ii duse in sala de oaspeti. Dupa o vreme, aparu in pragul usii biroului.
– Nelule, vezi ca lipsesc o vreme. Ma duc cu Lucia la spital ca i sa facut rau. Nu stiu ce are. Probabil ca e tensiunea. Chiar acum si-a gasit cand avem oamenii acestia pe cap.

Vorbele lui, ramasera insa in aer, fara a primi vre-un raspuns. Nelu, sta inert, cu capul pe masa, parca adormit in timp ce manca din mamaliguta cu ciuperci. Se apropie si il clatina putin iar el se pravali pe podea. Speriat iese in curte, unde are semnal la telefonul mobil si suna la Salvare. Afara, o alta privelsite. Nero un ciobanesc mioritic cat un vitel e mort, langa cusca, avand limba atarnand, si langa el un castron cu aceeasi mancare de ciuperci. Inginerul i se intuneca chipul intr-o clipa si tremura din toata fiinta. Cand a sosit ambulanta nelu era inca in viata. Doamna Lucia plangea. Ea gatise ciupercile si nu i se paruse niciuna a nu fi din cele pe care le cunoaste. Ocupata cu musafirii nu a avut timp sa manance, doar a gustat mancarea.
La spital, Lucia fu preluata de doctorul Ionescu, un fost coleg de generala al inginerului, care se ocupa personal de ea si in cateva zile isi reveni complet. Nelu, fu lasat intr-un salon iar medicii il mai vizitau dand din cap in asteptarea plicului medicinei romanesti, instrument medical care face minuni. El insa nu avea bani iar cei doi veri care trecusera pe acolo erau atat de saraci, ca abia traiau de pe o zi pe alta. Nelu isi revenise sub perfuzii, abia dupa ce, a doua zi, i-au facut spalaturi sa ii elimine resturile nedigerate din stomac. Prea tarziu, organismul sau fusese deja otravit si rinichii distrusi. Vorbea foarte greu si se vedea cum se stinge incet. Ii ruga sa o cheme pe Gina. Inginerul, prin cu problemele lui a trecut sa il vada o singura data. Marti, inainte vizita medicului, Nelu cazu intra in coma.
– Mai traieste cel mult 6 de ore, dadu el verdictul, cu nepasarea obisnuita a celui care lucreaza cu suruburi. Se duce!
Verii bolnavului, oameni simpli si saraci, nu aveau curajul sa zica nimic. Au acceptat sentinta medicala cu ingrijorare si neputinta, ca o lovitura de secure. Cui ii pasa de el daca e tigan si mai e si sarac? De cate ori deschidea ochii, Nelu se uita in jur, in incaperea alba mirosind a medicamente, cautand-o flamand cu privirea pe ea, femeia cu parul de arama, imbracata in iia cu flori albastre. Gina a ajuns miercuri. Intra in salon si il lua mana intr-a ei. Ochii lui s-au dechis si s-au umplut de lacrimi, care-si faceau loc pe obrajii arsi de soare, in doua paraiase limpezi. Cinci minute, a privit-o cu drag si i-ar fi spus cat de mult o iubeste, dar cuvintele nu vroiau sa zboare de pe buze. Gina ii saruta mana, si isi apropie obrazul de al lui, asa cum facea de multe ori. Parfumul ei de femeie si caldura fina pe care o emana ea, il invalui si inchise ochii. S-a stins! Un om cat un munte, cu sufletul o flacara vie, purtand cu el, dincolo de lumi, imaginea celei mai frumoase femei din viata lui.
Au trecut de atunci 15 ani si Gina e o femeie singura iar pentru cunoscuti sau necunoscuti, ea asa va fi. Fiica ei, e plecata acum din tara iar singura ei bucurie, sunt copiii de la gradinita unde lucreaza. Ei ii aduc zambetul pe buze cu nadravaniile pe care le fac. Cand se intoarce acasa insa, in casa unde ea a statul cu barbatul ei, amintirile cuibarite acolo ies din colturi si o invaluie. Nu se simte singura deloc. Nelu e cu ea, mereu. Seara, cand se culca si stinge lumina, il vede stand pe marginea patului, o umbra alba, straverzie. Se uita la ea cu drag, asa cum facea el de obicei, in noptile cand erau impreuna. Daca ea intinde mana sau vrea sa ii vorbeasca, el dispare. Acum s–a invatat cu el. Uneori il vede intins langa ea. Alteori sta pe fotoliu fara a zice nimic, fara sa schiteze un gest. E linistit si o priveste. Dragostea aceea a lui, pluteste, inundand casa. Gina e fericita si a inteles, a accepatat ca ea nu va mai fi niciodata femeia altui barbat. Iar omul acesta, o vegheaza si are grija de ea incat nu s-a simtit niciodata singura, neputincioasa sau abandonata.
Lucrurile acestea, Gina le tine doar pentru ea. Nu ar putea povesti nimanui. Oamenii ar considera-o nebuna. Uneori, cand trebaluieste prin casa, vorbeste cu glas tare, ca si cum acolo ar fi cineva. Si este: dragostea unui om care o iubeste pana dincolo de fiinta.