Psi-luneala Disputa

Inalt, slab si oaches, cu parul valvoi si hainele negre, ponosite, mirosind a mucegai, cu pantofii plini de noroi uscat in plina vara, desi afara nu plouase de cateva saptamani, Dorel pornise de acasa la oras. Casuta lui mica, din lut, vopsita in albastru, cu tencuiala cazuta pe ici pe colo, era asezata la marginea cartierului, aproape in camp, un loc numai bun pentru cei trei copiii ai sai sa se joace nestingheriti. Strabatu cararea, cu pasi linistiti, fara nici o graba si intre dinti, isi agata un fir de iarba. Era un tigan cu trasaturi fine, dar lipsurile, bautura si tutunul, il imbatranisera inainte de vreme, sapand santuri in obrajii sai. Ochii ii erau umezi si sclipitori, negri ca taciunele, arzand flacara unei vieti risipite in greutati si lipsuri, sub apasarea fiecarei zile. Puteai sa ii dai 40 de ani ori 55. Se urca in autobuzul numarul 8 si se aseza linistit pe scaun fara ingrijorare ca nu are bilet. Era atat de sarac ca nici macar controlorii nu il amendau. La ce bun daca nu are din ce plati amenda? Cobori la piata si o lua printre blocuri, strabatand aleile, nebagat in seama. Cine sa se uite la el? Rumanii daca se uita, nu o fac cu placere si prefera sa intoarca privirile in alta parte. Ajunse in fata blocului, se uita atent la lista cu numerele apartamentelor apoi apasa pe buton.
Alex statea in atelierul sau, o incapere micuta dar bine organizata, la parterul blocului, la un televizor. In timpul liber, dupa orele de serviciu, facea reparatii, isi mai ocupa timpul si mai completa veniturile familiei. In plus, lui chiar ii placea ceea ce facea, doar ca, in ultima vreme, intalnirile cu Dana il tulburasera si parca nu mai avea tragere, dar nici nu ar fi lasat munca deoparte. O sunase deja de cateva ori, s-au amuzat impreuna de cateva intamplari haioase si acum vroia sa termine cu aparatul acesta. Daca are timp, dupa ce i-l duce proprietarului poate intra sa o vada, cateva minute. Nu poate trece ziua asa, fara sa ii vada lucirile ochilor ei si lumina din obraji. Soneria de la intrare il intrerupre din sirul gandurilor. Oricum nu se putea concentra asa ca se ridica si deschise usa. In prag, musafirul, varul sau, dezvelea intr-un zambet larg doua siruri de dinti albi. Cat de mult s-a schimbat! Era un tanc frumusel in copilarie, air acum, cu hainele acestea sifonate si murdare, te umple mila. Schimbara cateva vorbe si isi amintira de alte vremuri. Dorel isi aprinse o tigara iar in scurt timp, rotocoalele de fum umplura camaruta. Fu servit cu o cafea, din care sorbi zgomotos, cu degetul mic ridicat, in timp ce-si indrepta ceasca spre buze.
– Vere, vad ca iti merge foarte bine. Ai apartament frumos, ai masina, meserie. Esti om barosan.
– Nu sunt barosan. Sunt un om obisnuit si muncesc pentru ceea ce am.
Dorel se mai fatai putin pe scaun, sub intepatura unei pioneze invizibile, isi framanta mainile sale fine, cu unghiile netaiate si conturate cu negru, isi drese glasul, isi aranja parul negru, ca pana corbului, reusind sa il faca sa stea si mai zburlit si dadu drumul gandului ce il framanta de cateva zile.
– Vere, stii de ce am venit la tine?
– Nu. S-a intamplat ceva?
– Hmm…Am nevoie de niste bani. Poti sa imi dai?
– Sa iti dau bani?
– Da. Da-mi si mie doua milioane de lei, ca-mi trebe.
– Dar de unde sa iti dau? Dar chiar daca as avea, de mi i-ai da tu inapoi?
– De la tine. Ca ai. Tu ai de toate. Casa, masina, atelier. Pai, de ce sa-ti mai dau inapoi? Tu ai destui.
Alex se simti rusinat de raspunsul varului sau si daca ar fi fost un altul l-ar fi taxat pentru obraznicie dar se abtinu si ii spuse calm, nevrand totusi sa il jigneasca.
– Dar nu am bani. Chiar acum nu am.
– Cum nu ai? Ca tu lucri.
– Dar tu de ce nu lucri?
– Dar de ce sa lucru io? Sa lucre rumanii ca-i tara lor!

Am scris aceasta povestioara, inspirata de o postare cu talc, de pe blogul Ginei.

Au mai scris Psi-luneli: Tibi, Dictatura Justiţiei, scorpio . Mitzaa, Griska , lili3d, carmen pricop, vavaly, tibidoi .

Publicitate

Invitație în Orient

Dragi prieteni, dacă sunteți in căutare de ceva special, vă invit la Cafeneaua Turcească, începând de vineri. Vă ofer clipe de exotism, dezvăluindu-vă o lume interesantă și fascinantă, plină de culoare, de farmec și istorie. Vreau să v-o prezint și vouă, așa cum am cunoscut-o eu, cu sufletul și cu mintea. Cafeneaua Turcească, nu e un loc al viciului ci al visării și al lecturii. O viață puțin cunoscută se deschide dincolo de poarta ei. Intrați doar pentru a contempla. Nu trebuie să faceți comentarii decât dacă doriți. Avem Khave, cu aromă turcească, seftali de caise ori suc de rodie. Așezați-vă comod la o masă imbrăcată în catifea verde, și savurând o cafea lăsați-vă furați de atmosfera și de acordurile orientale. Dacă v-a fascinat lumea aceasta și aveți postări pe care vreți să le impărtășiți, noi le găzduim cu plăcere. Cafeneaua Turcească are de azi blogul ei.

Sub semnul destinului

(fragment din romanul Focuri)

In cartierul oriental, viata parca zvacneste chiar si in orele tarzii. Dupa perdele, cineva, fara somn, sta mereu de veghe pentru a avea pregatite barfele pentru a doua zi. Un fel de reporteri de serviciu pentru un editia locala a unui ziar oral. Nimeni nu poate misca nimic fara sa se afle totul, in detaliu, in aceeasi zi. Linistea noptii fu sparta de voci rastite. ”Deschideti! Polizei!” Bubuiturile rascolira intunericul. In blocul sau, o trupa speciala de politie sparsese usa unui pakistanez de la etajul trei. Strigate, tipetele unei femei, probabil femeia barbatului, plansetele copiilor. Pakistanezul avea trei copii mici. Era cunoscut drept un om asezat si nu facuse niciodata, nimic rau de cand locuieste in cartier. Ibrahim se ridica din pat si se duse la fereastra. Figura sa cu trasaturi europene se profila prin lumina ce patrundea discret de afara. Avea parul negru, cu putine fire albe desi el nu si-l vopsea niciodata cum fac altii. Natura fusese generoasa cu el in privinta asta daca la 50 de ani, mai vea parul des si doar usor incaruntit. Nu se vedea mai nimic. Din geamul apartamentului sau ce dadea spre parc, zari niste flashuri albastre ce puneau nuante stranii vegetatiei din jur. Cateva pasari speriate se agitara prin copaci. Auzi fereastra de la camera baiatului sau. O fi deschis sa se uite. Intra in camera si vazu perdeaua fluturand. ”Ce s-a intamplat? De ce o fi plecat pe ascuns?” Tanarul sarise de la etajul 1 si disparu in noapte. Batranul mai auzi o masina demarand. In acelasi timp, soneria de la usa suna insistent. Deschise. In fata sa mai multi politisti. Se sperie.
-Buna seara. Il cautam pe fiul dumneavoastra.
– A plecat, spuse Ibrahim cu voca scazut si tremuranda. Ce s-a intamplat?
– Trebuie sa stam de vorba cu el? Stiti unde este?
– Nu. Nu mi-a spus nimic. Stiu doar ca a plecat.
Politistii comunicara informatiile prin statie, semnalmentele si detalii despre masina tanarului. Aveau mandat pentru perchezitie. Rascolira casa. Din camera lui Husso, luara o cutie. Nu vazu ce. Vecinii incepura sa iasa pe la usi dar au fost trimisi imediat in interior. Ii luara cateva declaratii iar apoi plecara. Il suspectau pe Husso ca s-ar ocupa de droguri. Batranului nu-i venea sa creada. Fiul sau fusese dificil intotdeauna si isi alegea anturajele nu tocmai cele mai selecte. Uneori participa la batai prin cluburi incat in multe primise interdictia de a mai intra. Chiar pana acolo sa fi mers cu prostiile? Sa isi riste libertatea? Putea avea orice, l-a sprijinit mereu, i-a dat bani de buzunar sa nu fe nevoit sa faca lucruri necinstite.Iar acum, el il facuse de rusine. O rusine pe care nu o va mai spala niciodata, pnetru ca oamenii acestai, intre care locuieste, nu vor uita niciodata noaptea asta.
Ibrahim nu a fost niciodata un om bogat. Harnic si la locul lui, ajuns in Germania venind din Malatya, o regiune frumoasa a Turciei. A vandut totul si a venit aici sa inceapa o viata noua si sa dea copiilor o sansa mai buna in viata. Si-a facut o situatie decenta. Husso, baiatul cel mare in schimb i-a umbrit mereu bucuria si linistea ultimilor ani. Parca nu ar fi fost al lui. O vedea pe nevasta-sa cum se intristeaza si plange pe ascuns. Ce putea face? Pentru el, Germania, a fost ca un pamant otravitor in care a crescut, o planta toxica. Prietenii, bautura, dorinta de a avea si a arata ce poate, l-au impins la toate acestea. Are 26 de ani. Nu mai avea multa putere asupra lui aici. In Turcia, ar fi fost altceva. I-ar fi aplicat cate o corectie de nu s-ar fi vazut. Prabusit pe scaun, cu capul in maini, batranul privea fix spre podea. In sufletul lui plangea in hohote de durere si de rusine. Asta e calvarul lui. Ceilalti doi baieti, sunt alt aluat. Blanzi, cuminti, respectuosi. Cel mic e la scoala, celalalt e la facultate.
Trecura patru ani din seara aceea. Husso fusese prins in cele din urma si arestat dupa o urmarire ca in filme. Facuse inchisoare si nu mai dadu pe acasa, de rusinea cunoscutilor si a parintilor. Se muta in alt oras. Nimeni nu mai stie de el iar batranul nu vorbeste despre el niciodata. Cand este intrebat se face ca nu aude. Nefericitul pakistanez peste care au tabarat politistii din eroare si i-au daramat usa, a primit despagubiri. Oamenii spun ca peste o suta de mii de euro. Dar aici, in cartier, sumele nu sunt niciodata cele reale. Ceva tot o fi primit ca in scurt timp si-a cumparat o masina mare, sa-i incapa copiii. Pakistanezul fusese multa vreme tinta ironiilor. Avea o bicicleta cu ”atas” in care isi punea tancii si mergea cu ei la plimbare. Acum, avea o masina mare, incapatoare in care isi urca trupa si nevasta ai caei bratari aurii ii zornaiau pe incheieturile mainilor.
Ibrahim veni ca in fiecare zi de la serviciu, 2 kilometri pe jos. Nu-si permisese niciodata masina. Casa si familia erau pe primul loc si apoi, nu era sigur ca si-ar fi dorit vreodata sa conduca o masina. Intra in cafenea si saluta cei cativa clienti. Vreo doi erau la aparatele electronice sperand in castiguri fabuloase iar altii doi discutau linistit la o cafea. Arunca o privire spre tabloul lui Ataturk, pus la loc de cinste. Nu exista turc adevarat care nu are undeva o poza sau un simbol reprezentandu-l pe acest mare om. Candva se mandrise ca era unul din descendentii lui, chiar daca dintr-o ramura mai indepartata. Ispravile baiatului il facura insa sa plece fruntea. Se aseza obosit la masa, cu picioarele incrucisate sub scaun. I se fedea talpa pantofilor roasa in vreo doua locuri. Se imbraca mereu modest dar ingrijit. Lua rasfoit ziarul si ceru un nescafe. Nu era fumator si nu ii intelegea pe cei care fumeaza dar ii tolera. La televizorul urias era emisiunea lui preferata. Ezra Erol, facea casatorii in direct si nu realiza de ce, asta il pasiona. Vedea acolo destine, din toate colturile Turciei, intersectandu-se, oameni care pana atunci nu stiau unii de existenta altora, ca se intalneau si la scurt timp, dupa discutii de cateva zile, se casatoreau. Cine ar fi crezut pana nu demult ca se va ajunge la asta. Casatoriile aranjate de parinti incep sa nu mai fie respectate. Dar daca ei erau fericiti. Poate e mai bine asa. El e un alevit si toleranta i-a fost insfulata de casa. Dar sunitii sunt alt soi de oameni. Ei se cred ingaduitori insa toleranta lor nu e atat de toleranta. Chiar si aici isi tin femeile in reguli stricte, pe cat pot, ca in Turcia.
-Ibrahime, joci un joc? Barbatul il invitase la o partida de carti.
– Da. Suntem patru?
Se asezara si jucara, fara patima, asa cum ar face un rebus ori ar citi o carte. Miza era mereu consumatia care se limita la cate un suc ori o cafea. Nimeni nu avea bani de mize mai mari. Aruncara privirea pe fereastra si il zarira pe pakistanez intorcandu-se cu masina plina de copii si de pachete. Nicunul nu ii putea suferi pe pakistanezi. Ibrahim spuse scazut, suspinand.
– Cum se pot imbogati unii pe nefericirea altora!

Podul viitorului

Soarele rozaliu de dimineata ii scalda fata intr-o lumina fluida, irizanta si printre gene il vazu stand pe ganduri in fata ferestrei.

–         Te-ai trezit? Sa stii ca vreau sa vorbim despre viitor. Ai perfecta dreptate. Trebuia sa avem discutia asta. O sa te astept la capatul podului. Viitorul incepe acolo.

Ea se ridica intr-un cot sa se dezmeticeasca. Filozofeli la rasarit de soare? Ii simti parfumul discret si usor, o invaluire de arome masculine dansand in jurul ei. Ii veni sa intinda mana. Era singura. La capatul podului? O inghititura din cafeaua fierbinte ii aduna gandurile. De ce a ales momentul acesta? Si de ce o trimite la pod? Nu e nimic acolo. Fara chef se indrepta spre baie si reveni cu un parfum proaspat de apa. Isi puse rochia galbena cu flori si melci. “Bine ca nu sunt melc. Sunt altceva.” Incalta sandalele, isi puse ochelarii de soare, ca sa o fereasca de atata lumina ce se proiecta in jurul ei. Ii placeau provocarile lui. Intodeauna erau urmate de ceva. Niciodata jocul nu se termina la capatul lui. Ce o fi dincolo de pod? Se urca in masina si demara fasaind pe asfalt. Cei din jur se miscau incet, amortiti de ziua ce abia incepuse.  Nu auzea nimic, de parca toate claxoanele si zgomotele ramasera undeva departe in trecut. Ajunse la pod. Trecu peste el, privind apele raului, involburate. Deasupra lor se simtea in siguranta. Simti in nari aerul racoros, o usoara briza ce ii starni o infiorare. De ce vroia sa vorbeasca despre viitor? Doar a evitat asta de atatea ori. La cativa km distanta de captul podului, masina lui argintie era parcata, asteptand-o. Cobori, cu picioarele desculte in sandale, lasand sa se vada  pielea fina, bronzata a gleznelor ei  subtiri, locul pe care el isi pusese sarutarile de atatea ori. Melcii rochiei galbene dansau in jurul genunchilor ei. Se aseza in masina lui, mangaindu-si usor genunchii, cu un gest delicat. O suvita din parul ei blond argintiu, bogat,  ii cazu pe langa obraz desenand niste curbe senine. Isi ridica ochii spre el.

–         Sunt aici. De ce m-ai chemat?

Zambetul acesta nu i-l mai vazuse pana acum si nici stralucirile din ochi, niste stele albastre.

–         Mi-ai aratat ca poti foarte bine sa intri in viitor singura. Nu ai nevoie de mine. Esti o femeie frumoasa si puternica. Stii si poti tot ce vrei, chiar daca pari atat de delicata.

Ea isi simti mainile si buzele tremurand? Pentru asta a chemat-o. Il speria viitorul lor? Cobori. El se intoarse cu miscari elegante si pleca. Ea ii simti parfumul, cald, usor, departe. Devenise gretos. Masina ei rula in continuare, fasaind sub soarele ce se ridicase si inunda in alb totul. Mai arunca o privire in oglinda retrovizoare. Simti ca din sufletul ei se desprinde o pasare mare, alba cu ochi albastri, si isi ia zborul. Plutea peste podul acela inalt, din otel. In locul inimii ramasese doar o fantana goala. Arunca o ultima privire in oglinda retrovizoare dar masina lui argintie disparuse cu el cu tot, ca si cum nu ar fi existat vreodata. Gandi calm, cu sufletul gol.”Un om din trecut.”

Buna dimineata!

O cafea scurta…

Otilia a ajuns in oras dupa doua zile de calatorie cu autocarul. Vine din Germania, si doua zile de stat in scaun au obosit-o peste masura. E cald afara, o dupa amiaza de august torida. Ii e sete, ii e foame, dar prima data vrea sa bea o cafea sa isi revina. E ultima escala pana acasa. De aici, vine prietenul sa o ia cu masina. Sta la o terasa, cu trasaturile fetei coborate. Chelnerul o intreaba:” Ce fel de cafea sa fie? Lunga sau scurta?” Sta ea putin pe ganduri si nervoasa ii spune: ” Nu ma luati pe mine cu lunga sau scurta! Puneti-mi o cafea tare, intr-o ceasca mare! Si doua cubulete de zahar.”