Arhive blog

Bicicleta bunicului


O clipă, mâna bărbătească, modelată în noduri, cu pielea de ceară gălbuie, peste care se împletesc vene întunecate și riduri, poposi pe creștetul câinelui galben, ce aștepta pe treptele casei.
– Măi Luțule, am îmbătrânit împreună!- îi zise bărbatul cu duioșie. În ani câinești, tot șaptezeci ai și tu. Suntem de-un leat. Bine că e cald afară, că ni se mai încălzesc oasele.
Câinele îl privi în ochi, senin, dădu din coadă, îndreptânu-și privirea spre poartă. Bunicul Eugen o porni pe alea scaldată de soarele vesel de mai. Înaintă cu pași târșiți și poticniri. Ce-au mai fulguit merii zilele acestea! Ninsori cu parfum dulce, de roade abia născute. Deschise poarta, pentru a șaptea oară azi și se uită lung, în josul uliței, apoi în sus. Peste privile lui albastre se cernu o umbră. ” Nu vine! Off! ” Râsetele copiilor ce se întorc de la școală umple văzduhul. Când micuții ajung în dreptul său, tumultul lor scade puțin.IMG_1434
– Săru’ mânaaaa!
– Bună ziua, dragilor! Cum a fost la școală?
– Bineeee!
Ștrengarii vor fi ajuns acasă. Bunicul șade pe banca de la intrare, cu privirea pierdută. Picioarele acestea, la care nici măcar nu s-a gândit cât a fost tânăr, nu-l mai ascultă. Parcă acum a fost copil! Cum au trecut anii aceștia, pe neobservate? Și tinerețea? Doar abia ce a fost student. Nu demult s-a însurat și a avut copii iar acum, ei sunt pe la casele lor, ocupați cu proprii copii. ”Timpul se scurge ca un fum. Ce e o clipă ori șaptezeci de ani în Univers? De ce nu mi-a spus nimeni ce repede curge timpul? De ce nu m-a învățat nimeni să fiu bătrân? Of! Picioarele acestea!” De o vreme încoace le simte ca de lut. Poate i le-a schimbat cineva. Doctorul a spus că e de vină vârsta, circulația, reumatismul, bolile. Dar cât de multe poate ști și el? Omul nu e un aparat, cu schemă la care, dacă se defectează ceva, poți înlocui un detaliu, o piesă.

Prin fereastra deschisă a bucătăriei, peste mirosul primăvăratic, de ciorbă cu leuștean, privirile scrutătoare ale bunicii se înalță îngrijorate. De o vreme încoace, bunicul nu e în apele lui. Cunoștea starea aceasta, neliniștea și știa că pune ceva la cale. L-a văzut la fel zilele trecute. Căuta de zor în magazie o sculă deși el nu le mai folosește, de ani de zile.
– Dar ce nu găsești? l-a întrebat.
– Flexul. Nu mai știu unde l-am pus, când am lucrat cu el.
– Când ai lucrat cu el ultima data? Acum cinci ani. Dar la ce-ți trebuie flexul?
– Vreau să-mi tai tălpile și să-mi pun patine cu rotile. Așa o să pot merge și eu. Nu vezi că abia mă mișc, cu picioarele mele de lut?
Bunica se schimbă la față. Nu glumea.
– Măi dragule, îi zise ea cu blândețe, hai în casă. Lasă că l-om căuta noi, mai încolo.
Acceptă îngăduitor. Bunica îl dojeni apoi îi distrase atenția povestind ceva despre nepoței așa că, bătrânul uită cu totul de flex. Ori cine știe? Bunica e încă în putere. A fost casnică, toată viața. Așa au fost vremurile dar a îngrijit mereu bolnavii familiei, căzuți la pat. Zeci de ani! Întâi părinții, apoi socrii, mai apoi un frate mai mare, rămas singur. ” Poate de aceea a trebuit sa trăiesc pe lume: ca să îi îngrijesc pe cei din familie.” Și-a asumat asta, ca pe o datorie, de care s-a achitat cu devotament și răbdare. Și când aceștia s-au stins, bunica a crezut că e, în sfârșit, liberă. Atunci a apărut boala lui Eugen. Bine că măcar nu a căzut la pat! Nu mai e tânără și i-ar fi greu să îl îngrijească. Acum, nu-l scăpa din priviri.
– Jenucule, ce faci dragă? De ce te tot duci la poartă? Ai bătucit déjà cărare. Ce ai pățit?
În loc de răspuns, bunicul oftă lung. Cum să îi spună? De când se știe, nu i-a ascuns nimic iar acum, îi e parcă teamă să îi zică.
– Haide, zi-mi ce ai pe suflet!
Tonul ei era blând, numai privirea îi era ca un sfredel. Îl cunoștea ca pe o carte deschisă.
– Ce s-a întâmplat?
Insistența femeii îl făcu să abandoneze și îi povesti, cu privirea plecată.horsey-bicycle
– Zilele acestea, trecea pe drum, un om, cu bicicleta. S-a oprit în dreptul porții și am stat de vorbă. I-am spus cât de rău mă dor picioarele. Pe el nu îl dureau. Bicicleta lui mergea foarte ușor, ca un fulg. L-am rugat să mi-o dea mie, că i-o plătesc. Nu a vrut dar a zis că-mi aduce una nouă, la fel cu a lui. I-am dat bani dar nu a mai venit înapoi cu bicicletă. Degeaba l-am așteptat!
– De unde ai avut bani? I-ai dat din banii noștri puși deoparte pentru înmormântare?
Bunica se înroși toată și își simți pulsul accelerând. Bău o înghițitură de apă, apoi îl străfulgeră cu privirea.
– Cum ai putut face una ca asta? La ce ți-a mai trebuit o bicicletă, doar ai acolo ,lângă poartă, două?
– Păi, aia a lui mergea foarte ușor, aproape că se ducea singură. Era o bicicletă cu aripi.
– Nu-mi vine să cred că ai putut face asta! De ce nu m-ai întrebat? Noah, acum o să te urc pe bicicletele alea, de-afară și să îți dau drumul pe stradă, în jos, să te saturi de biciclete!
Sub privirea plecată a bunicului se scurse un oftat prelung.
Offff! Și totul din pricina afurisitelor de picioare!

Reclame

Bunica- o scrisoare de demult


Azi imi faceam ordine in posta electronica si am descoperit o scrisoare din partea lui Dan, trimisa in 2011. Imi amintesc doar ca solicitasem pe vremea aceea, mai multor prieteni sa imi trimita cate o povestire pentru un proiect. Dan mi-a trimis scrisoarea aceasta care nu a fost publicata pentru ca nu se referea la proiect, dar recitind-o azi, m-au umplut nostalgiile. Va invit si pe voi, cu placere sa o cititi.

Remember

De anumiţi oameni ne vom aminti mereu cu plăcere şi nostalgie, chiar dacă atunci când i-am cunoscut, erau deja bătrâni bine, cu tabieturile şi obiceiurile specifice acestei vârste.

Străbunica mea, D-zeu s-o odihnească, a murit ferm convinsă că Rusia este un continent. Vastitatea acestei ţări, povestită de oameni care au luptat acolo în al doilea război mondial, inclusiv barbatul ei, străbunic pe care nu l-am apucat în viaţă, i-au creat pentru totdeauna această convingere, a existenţei ineditului continent, continentul Rusiei, cum îl numea ea. În plus, portocalele, ştia sigur că provin din Portocalia, termen propriu pentru Portugalia, asemănarea de nume dintre exoticele fructe şi această ţară, era dovada clară şi de netăgăduit a acestei apartenenţe.

Toate aceste teorii geografico – economico – administrative, nu le susţinea aşa pur din auzite. Dăduse Dumnezeu şi găsise la bunicii mei, unde locuia, un glob pământesc, din ăla pentru elevi, care se roteşte, fixat pe un ax, rămas pe acolo de pe vremea când taică-miu era la şcoală. Înarmată cu planeta în miniatură, buchisea într-una la cele scrise pe acolo, ape, oraşe, ţări etc, făcând chiar şi notări într-un caiet propriu, denumiri şi felurite aprecieri, un amestec de date geografice şi fragmente de rugăciuni şi versete biblice.

Prin clasa a cincea sau a şasea fiind, râdeam cu gura până la urechi de talentele de explorator alei mamaei Elvira, aşa îi spuneam. Mă chema în odaia ei şi-mi punea diverse întrebări, în special legate de continentul frigului, i se părea incredibil că acolo-i zăpadă mereu, iar ,,ixchimoşii’’ nu cultivă porumb şi nu fac dulceaţă, dulceaţa, în accepţiunea ei, era delicatesea supremă, avea sortimente dintre cele mai variate. Ţin minte că-i spuneam cele mai gogonate bazaconii şi minciuni, asculta mirată şi imediat se pregătea să-mi răsplătească cu dulceaţă vastele ,,cunoştinţe’’ pe care i le împărtăşeam fără să audă nimeni, erau nişte elucubraţii incredibile, cum că la Polul Nord, fiindcă nu sunt cai, ăia umblă călare pe urşi şi fac focul cu zăpadă, una care arde.

Îşi făcea cruce şi revenea la tărâmuri mai apropiate, continentul Rusiei, Portocalia şi oraşul Paşcani, unde fusese, avea şi o fată care locuia acolo. Pe aceste subiecte eram total neputincios, nici o minciună şi nici un adevăr nu-i puteau clinti convingerile, orice accepta, dar până la Rusia sau Paşcani.

Dincolo de aceste lucruri, nu era o femeie proastă deloc, scria şi citea cursiv, iar această curiozitate fantastică pentru a afla lucruri interesante, nu prea am mai întâlnit-o, la ţară cel puţin, la oameni în vârstă.

Am devenit credibil cu ale mele prostii pe care i le spuneam despre ,,minunile lumii’’, în momentul în care, într-o zi, trebuia să sosească preotul cu nu ştiu ce ocazie, cum vine pe la Crăciun şi ea nu mai putea deschide uşa odăii să-l primească. De fapt trăsese nu ştiu ce zăvor şi uitase. Imediat am dat toată măsura ,,geniului’’ meu, trăgând zăvorul buclucaş şi minţind-o că a fost o hibă teribilă la broască, doar Dumnezeu şi Maica Domnului m-au luminat şi am putut-o dibui, altfel stătea popa pe afară, lucru sinonim cu blasfemia pentru ea, era foarte bisericoasă.

Din acel moment, toate ghiduşiile pe care i le spuneam erau literă de lege, nu avea nici o îndoială, nepotul ,,diştept foc’’, fără de care Duhul Sfânt ar fi bătut în zadar în uşă, a devenit o sursă inepuizabilă de ştiinţă şi cunoaştere. Cu toate acestea, de data asta serios, nu am reuşit niciodată să o conving, chiar arătându-i pe acel glob, cum stă treaba cu Rusia, oricât m-am chinuit.

Alături de această ,,pasiune’’ pentru geografie, îndelung sabotată de împieliţatul de mine cu informaţii închipuite, mai avea o sumedenie de lucruri, mărunţişuri, aproape antichităţi, printre care muream de plăcere să umblu. Plus o grămadă de fotografii îngălbenite de vreme, oameni de care doar ea îşi mai amintea şi despre care povestea pitoresc şi cu nostalgie, dacă o întrebai cine sunt. Mai avea o ,,piesă’’ care tare mă mai tenta, dar care îmi era total interzisă, toată lumea îmi spusese să nu umblu la ea. Era un aparat de radio vechi, pe care aproape numai străbunică-mea ştia să-l pornească, nu pentru că ar fi fost sofisticat, ci pentru că era hârbuit rău şi funcţiona doar într-o anumită poziţie, doar de ea ştiută. Aparat care nu am auzit să ,,emită’’ altceva decât slujbe bisericeşti, de altfel dimineaţa sau când se auzea anticul radiou ,,cântând’’ liturghii, nu o deranja nimeni, până se nu termina sfânta emisie, era inabordabilă.

Cam asta îmi amintesc eu despre străbunica mea, una din ele, despre cealaltă pe care am cunoscut-o, poate altădată. Povestea vieţii ei o ştiu, însă relatată de bunici sau părinţi, e interesantă, dar pe mine m-a amuzat acum modul în care această femeie, de vreo 85 de ani pe atunci, mie îmi părea totuşi tânără şi îmi capta atenţia foarte mult, probabil datorită curiozităţii ei, aproape copilăreşti. E ceva totuşi, dacă mi-a rămas vie în memorie şi îmi amintesc de ea cu plăcere.

Flori de Paste. Parfum de sarbatoare


Tata fusese un activist convins. Acesta e si motivul pentru care nu mergeam la biserica si poate ca intr-un fel ne-a indepartat de fanatismul religios. Dar in copilarie, adoram sa mergem la bunicii din partea mamei, la Rus, un sat in judetul Salaj, intre dealuri si paduri pline de legende si povesti despre haiduci. Bunicii erau niste oameni harnici, care-si facusera o situatie buna, muncind din greu. Aveau in sat, peste 50 de perechi de fini si se mandreau cu asta. Iar de sarbatori, casa le era plina de oaspeti. Pregatirile de Paste incepeau inca din intrarea in post. Cu doua saptamani bunica intorcea casa, facea curat, uneori zugravea. Se faceau cumparaturile. Mereu aveam hainute noi iar bunicul ne cumpara margele. Cateva siruri diferite pentru fiecare dintre noi si inele cu pietricele colorate. Toate acestea spre supararea tatalui meu care nu ne dadea voie sa purtam bijuterii, sa ne fardam, sa ne parfumam. Acolo era o alta lume, unde sobrietatea lui tata disparea si noi aveam voie sa facem tot ce ne trecea prin cap. Si ne treceau multe. Rareori bunica ne pedepsea. Uneori ne solicita la ajutor in casa. Ne intreba ca si cum ne-ar fi cerut parere.

–         Fetelor, care vreti sa dati putin cu matura in casa. O sa vina feciorii si o sa vada ce dezordonate sunteti si o sa fuga cat or vedea cu ochii.

Total dezinteresate si plictisite de cuvintele ordine si maturat, cat despre feciori, aveam doar 4-6 ani, deci erau departe de gandurile noastre, raspundeam amandoua in cor, fiecare indicand-o pe cealalta.

–         Gabi, zicea sora-mea.

–         Ani, ziceam eu.

Bunica zambea cu rabdare si blandete.

–         Noah bine. Cum vreti, doar ca eu vroiam sa dau 10 lei celei care va face curatenie.

Cand auzeam de asemenea recompensa saream amandoua ca arse si ne bateam pe matura si faras. Primeam amandoua cate 10 lei, ca sa nu ne suparam iar bucuria mea era sa-mi cumpar ciocolata Ambasador.

Inainte de Paste cu o saptamana, in Sambata Floriilor, in satul bunicilor e forfota mare. E o zi de comemorare a mortilor. Ziua, in amiaza mare, satenii se duc la citimir cu flori si dulciuri, cu vin si prajituri, pe care le ofera pomana si aprind lumanari de sufletul celor trecuti in lumea de dincolo. De acolo, pregatirile pentru cea mai mare sarbatoare religioasa din an intra in linie dreapta. Toata saptamana va mirosi a cozonaci, prajituri, e forfota de pregatira a oualor si a preparatelor din carne de miel. Bunicul era un mare  “ciocotar”. Ii placea sa mearga la biserica, iar la sfarsitul slujbei sa ciocneasca oua cu toti cei care ieseau din biserica. Vopsea oua in toate culorile, si ducea in cosuri, peste 200 de oua. Alegea oule din timp sa fie tari, iar daca ouale “partenerilor” se spargeau, trebuiau sa le cedeze invingatorului. Astfel ca bunicul venea mereu cu mai multe oua acasa decat se ducea. Mie imi placeau cele vopsite roz aprins. E culoarea care mi-a ramas impregnata in memorie si pentru mine oua cu adevarat de Paste, sunt cele ciclam. Acasa ne astepta masa festiva si musafirii. Bunica era o gospodina desavarsita si avea mereu masa plina, pentru urmatoarele cateva zile. Si cum nici o sarbatoare nu era perfecta fara flori, avea mereu o vaza mare cu lalele rosii, galbene, narcise si zambile.  Noi, ne bucuram de sarbatori. Tantose, cu rochite noi, cu pantofiorii de lac si margelele la gat, cu posetute asortate si parfumate, pieptanate si aranjate eram ca doua printese. Si bunicul ne ducea cu el, cu mandrie, oriunde mergea.

Au trecut de atunci, aproape 40 de ani. Bunicii dorm acum sub zambile si ne asteapta in Sambata Floriilor, in satul acela frumos, asezat intre paduri si Somes, unde viata curge lin, fara valuri. E primavara, se scutura prunii si ciresii intr-o ninsoare blanda sub razele de soare. Si iarba e cruda pictata cu papadii. Sarbatorile nu mai sunt la fel ca atunci, nu mai am aceleasi trairi inaltatoare si nu ma mai simt printesa bunicului dar parfumul lalelelor, narciselor si zambilelor, imi trezeste in suflet, povestile uitate si sentimentele copilariei.

 

Simtiti si voi in aer, ca o adiere usoara, parfumul Pastelui? Sunt sigura ca il veti simti daca veti citi si blogurile celor care au raspuns Provocarilor parfumate ale Mirelei si au scris despre Flori de Paste, Parfum de sarbatoare.

Mirela

http://mirelapete.dexign.ro/2011/04/flori-de-pasti-parfum-de-sarbatoare

Carmen

http://vis-si-realitate-2.blogspot.com/2011/04/aceasta-este-povestea-mea-inscrisa-la.html

Gina

http://incertitudini2008.blogspot.com/2011/04/gradinita-anotimpurilor.html

Daniele Lupu

http://popasuriprincopilarie.blogspot.com/2011/04/un-colt-de-suflet-parfumat.html

Vera

http://popasuriprincopilarie.blogspot.com/2011/04/un-colt-de-suflet-parfumat.html

Gabi

http://g1b2i3.wordpress.com/2011/04/03/povesti-cu-iepurasul-si-florile-de-pasti/

 

Bicicleta bunicului


A iesit la poarta pentru a saptea oara azi. Deschide portita lent si priveste in josul strazii. Privirea sa albastra scruteaza departarea. Ofteaza. Copiii se intorc de la scoala si trec veseli pe langa el, salutand.

– Saru’ manaaaaa!

– Buna ziua, dragilor! Cum a fost la scoala?

– Bineeee!

Grupurile de strengari or fi ajuns la casele lor. Bunicul Eugen s-a asezat pe banca. A obosit! Si picioarele acestea, care l-au servit o viata nu-l mai asculta. Cum putea zburda si el pe vremuri. Si parca nici nu a trecut atat de mult timp de cand a fost copil. Ce e si viata! Cat de scurta poate fi! Cincizeci de ani, cinci sute de ani sunt nimic. Universul are timpul sau care curge nestingherit. Parca nu a trecut mult de cand a fost adolescent, apoi student. Nu demult parca s-a casatorit iar cand au venit copiii a fost ca o desfasurare fireasca a lucrurilor. Au crescut si ei, s-au dus care incotro si el a ramas acasa. Pensionat de ceva vreme, nu-si mai gaseste locul si rostul. A fost mereu activ, mereu gata sa ia decizii sa se simta important iar acum, nu face decat sa comenteze stirile de la televizor si barfele din oras cu bunica. Toate ca toate, dar daca nu ar fi picioarele acestea ciudate, care parca nu mai sunt ale lui. Poate peste noapte, vre-un duh rau i le-a schimbat si i-a pus altele de lut. Cum de nu a observat nimeni, pana acum? Doctorul a zis ca e de vina varsta, circulatia, reumatismul. Cat de multe poate sa stie doctorul? Omul nu e un aparat sa il cunosti in cel mai mic detaliu ori sa-i schimbi o piesa.

Bunica il priveste cu ingrijorare, pe geamul bucatariei, de unde vine un miros de ciorba de primavara, cu leustean. E mereu cu ochii in patru. Saptamana trecuta, Eugen al ei, cauta de zor in magazia cu unelte. Nu gasea si era foarte preocupat de nu stiu ce unelata ori aparat.

–          Dar ce nu gasesti, intreba bunica?

–          Nu stiu unde e flexul.

–          Flexul? Dar la ce iti trebuie?

–          Vreau sa-mi tai talpile si sa-mi pun patine cu rotile. Asa o sa pot merge si eu. Nu vezi ca abia ma misc?

Bunica se sperie si il aduse in casa. Il dojeni putin apoi ii distrase atentia. Uitase de flex si de picioare. Ori, cine stie? Bunica a fost mereu casnica. Viata i-a predestinat asta. A ingrijit mereu oameni bolnavi care au zacut mereu la pat. Zeci de ani. Intai parintii ei, pe rand, apoi socrii. Ultimul a fost fratele ei mai mare, singur, ramas fara nimeni altcineva. “Parca pentru asta am trait eu pe lume. Sa ingrijesc mereu pe cineva.” Dar si-a asumat sarcina si i-a ingrijit cu devotament. Iar acum, cand a crezut ca a scapat in sfarsit, a aparut boala lui Eugen. Prin fereatra deschisa il chema in casa. Bine macar ca nu sta in pat. Nu mai e tanara si i-ar fi greu sa il ingrijeasca.

–          Ce faci, draga? De ce te tot duci la poarta? Ai batucit deja carare. Ce s-a intamplat?

In loc de raspuns, bunicul ofta. Cum sa ii spuna? Desi de cand se stie nu i-a ascuns nimic.

–    Haide, zi-mi ce ai pe suflet, il chestiona bunica cu blandete dar cu privirea iscoditoare. Il cunostea ca pe o carte deschisa. Ceva are.

In cele din urma, dupa insistenta bunicii, ii povesti. Acum 3 zile, cand era la poarta, trecu pe acolo un barbat. Cu bicicleta. Si bunicul ii povesti cat il dor picioarele si ce mult si-ar dori o bicicleta care merge asa de usor ca a lui. S-a dus in casa si a luat banii din dulap. I-a dat barbatului sa ii aduca si lui una la fel. Numai ca de atunci, nu s-a intors.

–          Si i-ai dat toti banii din dulap? Banii nostrii pusi deoparte pentru inmormantare? Cum ai putut face una ca asta? Dar nu ai acolo langa poarta doua biciclete? La ce ti-a mai trebuit una?

–          Pai aia a lui mergea foarte usor, aproape ca se ducea singura. Era o bicicleta cu aripi.

–          Nu-mi vine sa cred ce ai putut face! De ce nu m-ai intrebat? Noah acuma o sa te urc pe bicicletele alea de afara si sa-ti dau drumul in jos pe strada, sa te saturi de biciclete!

Bunicul ofta, inghiti dojenile bunicii cu privirea plecata. “Si totul din pricina afurisitelor de picioare!”