Arhive blog

Despre ganduri bune


Femeile singure au modul lor unic de a-si rezolva problemele in viata. Asa credea si Pompilia, care mergea pe drum tantosa, cu spatele drept, plina de siguranta propriilor reusite. Din cand in cand, pe cate un colt de strada sau in fata unei alimentare, mai intalnea cate un cunoscut si cu bucuria omului sociabil, intra imediat in vorba. Despre nimicuri. Oricum si viata e o suma de foarte multe nimicuri. Femeia intra pe strada unde locuia Simona, singura ei fiica, pe care o crescuse cu greu. Era asezata la casa ei, avea o situatie buna si era mandra ca isi deschisese cateva mici magazine alimentare. Nu ii lipsea nimic. Iar ginerele sau, era politist. Nutu era un om serios si  respectuos, le trata foarte frumos pe amandoua. Pompilia trecuse de 60 de ani. Singura ei suparare e ca fiica ei nu ii facuse inca nici un nepotel si o tot amana zicandu-i ca inca nu e momentul. Soarele stralucea in parul argintiu al femeii. Pe strada plina de praf si de gropi trecea rar cate o masina. Un claxon o smulse din meditatie. A ajuns. Apasa butonul soneriei desi avea cheie. Veselia ei de pana atunci, se pierdu brusc cand intra pe poarta casei. Parca i s-au innecat toate oile. Urca scarile cu o greutate mare pe umeri.

–         Sarut mana, mama. Ce faci?

–         Uite, am venit sa te ajut.

–         Foarte bine faci, ca am mare nevoie de ajutorul tau. Te asteptam ca vreau sa plec.

–         Du-te draga mamii. Inchid eu cand plec.

Simona e o gospodina desavarsita. Face totul in casa, curata, gateste, face cumparaturi si in plus, duce toata afacerea de una singura. Sotul ei  mai mult plecat. Simona, nu are nevoie de ajutorul mamei, dar stie ca ea ar suferi cumplit daca nu ar accepta sa “vina sa o ajute”. S-ar simti singura si marginalizata. Pompilia, spala repede cele cateva farfurii, dadu repede cu matura, pentru ca, asa din intamplare se mai facuse praf, se mai rasturnase cate ceva. Simona plecase deja asa ca batrana se duse la camara, apoi la frigider si isi umplu sacosa. Covrigi, prajitura, cate o conserva de pate sau chifle, fructe. Tot ce ei i se parea apetisant. Pleca dupa ce verifica usa de la intrare. Ajunse la primul colt de strada si vazu un om amarat.

–         Auzi, bre! Vrei un covrig?

–         Da tanti.

–         Ia de la mine. Vrei si un mar? Tine si sa te rogi pentru mine. Sa-ti amintesti de mine, dupa ce nu voi mai fi.

Barbatul se departa multumindu-i. Pana acasa, Pompilia imparti toate darurile. Nu mai avea decat o banana. O manca si se gandi pe cati oameni a facut ea fericiti, fie si pentru cateva ore.

Se lasa seara. Simona se intorsese acasa. Nutu o saruta pe obraz ca si la inceput si o trimise la frigider.

–         Du-te,  vezi ce ne lipseste si haide sa facem aprovizionarea.

Simona se duse zambind.  Asta era meteahna mamei ei. Si nu putea sa o supere. Dadea de mancare tuturor amaratilor zicandu-le. “Bre, sa-ti amintesti de mine frumos, dupa ce n-oi mai fi!”

Si-or mai aminti?