Arhive blog

Bicicleta bunicului


O clipă, mâna bărbătească, modelată în noduri, cu pielea de ceară gălbuie, peste care se împletesc vene întunecate și riduri, poposi pe creștetul câinelui galben, ce aștepta pe treptele casei.
– Măi Luțule, am îmbătrânit împreună!- îi zise bărbatul cu duioșie. În ani câinești, tot șaptezeci ai și tu. Suntem de-un leat. Bine că e cald afară, că ni se mai încălzesc oasele.
Câinele îl privi în ochi, senin, dădu din coadă, îndreptânu-și privirea spre poartă. Bunicul Eugen o porni pe alea scaldată de soarele vesel de mai. Înaintă cu pași târșiți și poticniri. Ce-au mai fulguit merii zilele acestea! Ninsori cu parfum dulce, de roade abia născute. Deschise poarta, pentru a șaptea oară azi și se uită lung, în josul uliței, apoi în sus. Peste privile lui albastre se cernu o umbră. ” Nu vine! Off! ” Râsetele copiilor ce se întorc de la școală umple văzduhul. Când micuții ajung în dreptul său, tumultul lor scade puțin.IMG_1434
– Săru’ mânaaaa!
– Bună ziua, dragilor! Cum a fost la școală?
– Bineeee!
Ștrengarii vor fi ajuns acasă. Bunicul șade pe banca de la intrare, cu privirea pierdută. Picioarele acestea, la care nici măcar nu s-a gândit cât a fost tânăr, nu-l mai ascultă. Parcă acum a fost copil! Cum au trecut anii aceștia, pe neobservate? Și tinerețea? Doar abia ce a fost student. Nu demult s-a însurat și a avut copii iar acum, ei sunt pe la casele lor, ocupați cu proprii copii. ”Timpul se scurge ca un fum. Ce e o clipă ori șaptezeci de ani în Univers? De ce nu mi-a spus nimeni ce repede curge timpul? De ce nu m-a învățat nimeni să fiu bătrân? Of! Picioarele acestea!” De o vreme încoace le simte ca de lut. Poate i le-a schimbat cineva. Doctorul a spus că e de vină vârsta, circulația, reumatismul, bolile. Dar cât de multe poate ști și el? Omul nu e un aparat, cu schemă la care, dacă se defectează ceva, poți înlocui un detaliu, o piesă.

Prin fereastra deschisă a bucătăriei, peste mirosul primăvăratic, de ciorbă cu leuștean, privirile scrutătoare ale bunicii se înalță îngrijorate. De o vreme încoace, bunicul nu e în apele lui. Cunoștea starea aceasta, neliniștea și știa că pune ceva la cale. L-a văzut la fel zilele trecute. Căuta de zor în magazie o sculă deși el nu le mai folosește, de ani de zile.
– Dar ce nu găsești? l-a întrebat.
– Flexul. Nu mai știu unde l-am pus, când am lucrat cu el.
– Când ai lucrat cu el ultima data? Acum cinci ani. Dar la ce-ți trebuie flexul?
– Vreau să-mi tai tălpile și să-mi pun patine cu rotile. Așa o să pot merge și eu. Nu vezi că abia mă mișc, cu picioarele mele de lut?
Bunica se schimbă la față. Nu glumea.
– Măi dragule, îi zise ea cu blândețe, hai în casă. Lasă că l-om căuta noi, mai încolo.
Acceptă îngăduitor. Bunica îl dojeni apoi îi distrase atenția povestind ceva despre nepoței așa că, bătrânul uită cu totul de flex. Ori cine știe? Bunica e încă în putere. A fost casnică, toată viața. Așa au fost vremurile dar a îngrijit mereu bolnavii familiei, căzuți la pat. Zeci de ani! Întâi părinții, apoi socrii, mai apoi un frate mai mare, rămas singur. ” Poate de aceea a trebuit sa trăiesc pe lume: ca să îi îngrijesc pe cei din familie.” Și-a asumat asta, ca pe o datorie, de care s-a achitat cu devotament și răbdare. Și când aceștia s-au stins, bunica a crezut că e, în sfârșit, liberă. Atunci a apărut boala lui Eugen. Bine că măcar nu a căzut la pat! Nu mai e tânără și i-ar fi greu să îl îngrijească. Acum, nu-l scăpa din priviri.
– Jenucule, ce faci dragă? De ce te tot duci la poartă? Ai bătucit déjà cărare. Ce ai pățit?
În loc de răspuns, bunicul oftă lung. Cum să îi spună? De când se știe, nu i-a ascuns nimic iar acum, îi e parcă teamă să îi zică.
– Haide, zi-mi ce ai pe suflet!
Tonul ei era blând, numai privirea îi era ca un sfredel. Îl cunoștea ca pe o carte deschisă.
– Ce s-a întâmplat?
Insistența femeii îl făcu să abandoneze și îi povesti, cu privirea plecată.horsey-bicycle
– Zilele acestea, trecea pe drum, un om, cu bicicleta. S-a oprit în dreptul porții și am stat de vorbă. I-am spus cât de rău mă dor picioarele. Pe el nu îl dureau. Bicicleta lui mergea foarte ușor, ca un fulg. L-am rugat să mi-o dea mie, că i-o plătesc. Nu a vrut dar a zis că-mi aduce una nouă, la fel cu a lui. I-am dat bani dar nu a mai venit înapoi cu bicicletă. Degeaba l-am așteptat!
– De unde ai avut bani? I-ai dat din banii noștri puși deoparte pentru înmormântare?
Bunica se înroși toată și își simți pulsul accelerând. Bău o înghițitură de apă, apoi îl străfulgeră cu privirea.
– Cum ai putut face una ca asta? La ce ți-a mai trebuit o bicicletă, doar ai acolo ,lângă poartă, două?
– Păi, aia a lui mergea foarte ușor, aproape că se ducea singură. Era o bicicletă cu aripi.
– Nu-mi vine să cred că ai putut face asta! De ce nu m-ai întrebat? Noah, acum o să te urc pe bicicletele alea, de-afară și să îți dau drumul pe stradă, în jos, să te saturi de biciclete!
Sub privirea plecată a bunicului se scurse un oftat prelung.
Offff! Și totul din pricina afurisitelor de picioare!

Reclame

Intre oglinzi paralele


Dumnezeu ne-a dat mii de calităţi şi dintre cele mai minunate, sunt mintea şi sufletul. Atât de complexe şi de delicate. Ne-a dat şi multă imaginaţie pentru a percepe realitatea în diferite moduri, pentru a ne face viaţa de zi cu zi să pară altfel, mai blândă, mai acceptabilă în propria noastră viziune şi posibilitate de percepţie. Realitatea dură ne răneşte şi atunci, creştem gânduri din praf de stele şi ne imaginăm lucrurile altfel. Suntem captivi toată viaţa între oglinzi paralele ce distorsionează realitatea. Construim mereu speranţe şi iluzii iar sufletul e un un filtru sensibil care le umple cu viaţă. Când realitatea rupe vălul visării şi iluziei, durerile sunt cumplite, ca şi o ieşire din anestezie.

Auzisem despre el de la un prieten. M-a invitat să îl cunosc şi am acceptat cu oarecare curiozitate. Era bătrân. Avea 75 de ani. Intâlnirea a fost simplă şi firească, aşa ca între doi oameni care nu s-au văzut demult şi asta în ciuda faptului că nu ne întâlniserăm niciodată până atunci.  Bătrânelul acesta slabut, cu mâinile muncite şi noduroase, cu zâmbetul pe buze, părea un bunic obişnuit. Mi-a arătat cu plăcere la ce lucrează, când boala chinuitoare îl lasă. Nişte tablouri sculptate în piele tăbăcită tratând, în special, teme religioase.

–         Tablourile acestea m-au ţinut în viaţa iar credinţa in Dumnezeu m-a ajutat de am scăpat cu viaţă şi cu mintea întreagă din încercările vieţii. Celelalte lucruri în viaţă le-am făcut singur muncind din greu de dimineaţa până seara. Prima încercare de viaţă şi de moarte a fost pe la 10 ani. Era în timpul războiului. Familia se pregătea să se refugieze iar eu, ca şi copiii întârziasem cu joaca. Părinţii nu m-au putut astepta şi au plecat. Decat să sufere toţi au preferat sa aleagă. Dureros. Când m-am întors acasă, nu mai era nimeni. Gyuri, un ungur bătrân, din vecini, mi-a strigat indemnându-mă să fug. “Fugi că vine Feri şi-ţi taie  gatul”. Auzisem de la părinţi că Feri, un măcelar ungur ce îi ura de moarte pe români, dacă prindea le copiii prin apropiere, le tăia gâtul şi îi toca, amestecându-i cu carnea de porc din măcelarie. Asta m-a speriat. Am fugit la gară şi m-am urcat într-un tren. Asa am ajuns dincolo de Turda, dincolo de linia frontului. Trebuia să supravieţuiesc. M-am intalnit cu familia dupa ce s-a terminat razboiul. Aveam 13 ani şi eram deja matur. Copilaria mea dispăruse undeva in trecut. Am muncit din greu.

–         Îi urâţi pe unguri pentru ce s-a întâmplat în copilarie?

–         Nu. Prima fată pe care am cunoscut-o, cu care am facut dragoste, era o unguroiaca, Rozsi. Roşcată, graţioasă, avea o faţa frumoasă şi o minte brici. Era prostituată la bordelul de pe strada Cotită, în spatele magazinului Central. Ne-am tocmit pe un căruţ cu lemne. Si stătea cu mine o noapte întreagă, învătându-mă din toate despre dragoste. A fost prima femeie pe care am iubit-o cu adevărat şi pe care nu am să o uit. M-am despartit de ea când am plecat din oraş să-mi caut o slujbă la Bucureşti. Când m-am întors, nu am avut curaj să o mai întâlnesc şi venisem cu gând să-mi fac un rost. Pe Tania am văzut-o într-un magazin. Mi-a plăcut înfăţişarea ei sfioasă de fată cuminte şi linistită. Ştiam că ea e aleasa. Ne-am văzut de vreo două ori. Apoi am cerut-o în căsătorie. Ne-am căsătorit doar la “Sfat”. I-am spus:” La ora 11.45 suntem programati la Starea Civilă. Ai grijă, dacă nu ajungi la timp, să nu mai vii deloc.” Dar a venit. Ne-am mutat împreună. M-a iubit foarte mult. Mă ţinea mereu de mână, cât timp era cu mine. Nici noaptea nu mă lăsa să mă duc singur la baie. Şi am iubit-o şi eu.

Batranul ofta pentru întoarcerea în timp, printre bucurii şi dureri.

–         Tabloul acesta- zise el arătând spre un potretul unui Crist răstignit, cu urmele suferintei înscrise pe chip- l-am facut în noaptea în care, nevasta m-a dat afară din casă, dupa divorţ.

–         De ce aţi divorţat?

–         Pentru că ea, cea pe care o iubisem până la nebunie, nu a înţeles că trebuie să mă asculte. Am rugat-o, printre altele, să nu fumeze. Si odată, pe neaşteptate, am venit dintr-o delegaţie iar ea era de serviciu în hotelul Napoca. O ajutasem să obţină o funcţie bună acolo. Am găsit-o fumând.

–         De asta aţi divorţat?

–         Da. I-am spus că nu pot săruta o femeie a cărei gura pute a ţigări şi a mizerii. Preferam să mă înşele cu altul decât să fumeze.

M-am uitat la el să văd dacă glumeşte ori dacă maschează alte păcate ale nevestei sub acest viciu. Faţa sa era implacabilă. Cum să divorţezi pentru că nevasta fumeaza?

       –    Şi ea ce a zis?

       –    Ce să zică? A plâns, s-a rugat în genunchi să o iert. Nu puteam. Oricât am iubit-o nu am putut trece pentru nesupunerea ei. Am facut totul pentru ea. Veneam din străinătate şi îi aduceam cele mai alese cadouri, de la lenjerie franţuzească la parfumuri fine şi bijuterii. Nici ei, nici copiilor nu le lipsea nimic. Şi ea, nu a putut face nici măcar atât pentru mine? Am suferit. Şi ea la fel. De durere, s-a stis după câţiva ani. Mi-am crescut singur copiii însă ei nu m-au iertat. Faptul ca i-am ţinut la şcoli înalte şi că nu le-a lipsit nimic, a contat prea puţin în ochii lor. De aceea sunt singur acum. Tablourile acestea, sunt cele care mă mai ţin în viaţă, şi prietenii care mă mai sună uneori şi mă întreabă de sănătate.

Chirurgie rudimentara


Cand a ajuns la urgente, batranul a facut furori la camera de garda. Cativa medici si asistente au venit sa il vada si sa se minuneze. Batranul, Vasile, are peste 60 de ani, dar e tipul omului fara astampar. A omului harnic care are mereu de facut cate ceva. El stie doar, ca la casa, nu ai de lucru doar atunci cand nu vrei sa lucrezi. Si lui ii place munca. Toate lucrurile de acasa ii sunt in ordine, incepand din curte pana in podul casei. Cum ceva functioneaza, cum este imediat reparat. Sa se vada ca e mana de barbat la casa.

–         Dar ia zi-mi dumneata, ce ai patit? Cum s-a intamplat asta?

–         Dapoi, domnu’ doftor. Cum sa va zic. Lucram in sopron. Aveam ceva de reparat. Dand sa iau niste scule, nu m-am uitat bine si am calcat stramb. Ceasul cel rau! Am auzit o paraitura. Mi-am rupt piciorul parca ar fi fost o scandurica de lemn. M-a durut. Si mi-am dat io sama ca mi l-am rupt.

–         Asa. Si ce-ai facut?

–         Dapoi ce sa fac? Am vrut sa mi-l pun in gips. Dar nu mai aveam ca mi s-o gatat cand am zugravit in casa. Da’ aveam niste ciment. L-am inmuiat cu apa, ca se intareste si mi-am facut o cizma, cum am vazut ca avusese Grigore din vecini.

–         Omule, cum ai putut face asta? Cimentul e acid, lucreaza si iti arde pielea. De ce nu ai venit imediat la doctor.

–         Noah, da-o dracului de treaba! Numai pentru atat? Eu repar tot si sa nu ma pot repara pe mine?

–         Pai, daca ai ajuns la spital, inseamna ca nu a fost tocmai in regula cu reparatia.

In ziua urmatoare, ortopedul si asistenta i-au scos gheata, cu o freza si o dalta. Parca erau pe santier nu la spital. Piciorul batranului se umflase si se albastrise. Putea pati mai rau. Dar a avut noroc. Norocul omului fara minte. Dupa operatiunea aceasta, l-au pus intr-un salon sa stea cateva zile sub observatie. Fara gheata de beton, Vasile nu avea stare. Se plimba, se uita pe fereastra, aranja toate noptiere bolnavilor. Verifica prizele. Totul era in regula. Se duse in vizita in camera asistentelor.

–         Ce faci nea Vasile? – Asistenta sefa il lua in primire cu un aer autoritar.

–         Ce sa fac? Am venit sa vad daca aveti ceva de reparat. Vreo clanta, vreo priza, incuietoarele la ferestre, la dulapuri.

–         Du-te nea Vasile inapoi in pat. Toate sunt puse la punct.

La vizita, medicul afla ca batranul are febra. Nu mare, dar asta putea sa arate o infectie in organism. Veni sa-l vada in special.

–         Cum te simti, Nea Vasile?

–         Sunt bine. Cand pot sa plec acasa, ca aici nu e nimic de facut?

–         Vedem noi. Dar ia zi-mi. Am vazut ca ai febra. Nu mai ai vreo “reparatie” recenta?

–         Am ceva. Da’ nu-i mare lucru.

–         Sa vedem despre ce e vorba.

Medicul se felicita ca il intrebase. Cine stie ce o mai fi facut batranul? Isi ridica bluza de la pijama. Batranul avea o sutura cu sarma. de vreo 12 cm lungime.

–         M-am intepat cu coasa. Io nu am acasa ata din aia pentru operatie. Da’ am niste sarma subtire si m-am cusut.

–         Pai de ce ai facut asta?

–         Noah bine amu. Io le repar pe toate si nu m-oi putea repara pe mine?

–         Si nu te-a durut? Doar te-ai cusut asa, fara anestezie.

–       M-o durut, ca nu-s de fier. D-apoi am rabdat. Oricum, nu era mare lucru.

Profesorul se uita cu ochii mari la “operatie”. Isi facu cruce, murmurand. Apoi trimise asistenta sa aduca un cleste. Ii facu apoi batranului niste injectii cu antibiotice si antitetanos. Era ca nou. Noroc ca nu se infectase si ca rana, se vindecase destul de bine. Doctorul vazuse multe la viata lui, dar asa ceva nu. Vasile a fost primul pacient caruia i s-au scos firele cu patentul. Pardon. Sarmele.  In doua zile i-au dat drumul sa plece acasa. Nu mai avea stare si nu mai era nimic de operat sau de reparat. Nici macar febra nu mai avea.

Vasile a dat peste cap toata invatatura din scoala si din facultate, ca o ciudatenie a naturii…umane…

Norocul din mana lui


 

Intre Somes si padure, localitatea Vad se intinde, imbratisand soseaua. Case obisnuite, nu prea mari, dar bine asezate si cladite, sa reziste. Constructii din caramida, curti generoase, garduri si porti metalice. O asezare de oameni gospodari. Spre capatul satului, badea Vasilie si lelea Floare au o casa frumusica. Batranul, are peste 70 de ani. Dar e un om in putere. Doar  mainile lui cu degete noduroase spun o poveste de om muncit. De la palma dreapta ii lipseste o falanga, semn ca batranul obisnuieste sa faca toate treburile barbatesti ce tin de gospodarie. Om harnic, ce nu se teme de munca si nici de provocari. Pe vremuri, Vasilie lucrase la Combinatul de hartie de la Dej. Se pensionase si acum, se ocupa de gospodarie. Singura lui neimplinire era nevasta. Aceeasi, de zeci de ani. Dar parca de la o vreme te urasti. De cand o stie a fost rea de gura si mereu nemultumita. Orice facea, femeia era impotriva si avea tot felul de obiectii. Atata doar ca Vasilie, nu se pierdea cu firea si o lasa pe ea sa dea din melita iar el isi vedea de treburi. E un batranel simpatic si cand te intreaba ceva, te sfredeleste cu privirea iar zambetul lui usor ironic, ar vrea sa zica:” esti sigur ca asta e adevarul”? E o atitudine specifica oamenilor de la tara, neincrezatori in oraseni care ii cam iau de prosti. Dar si ei, taranii sunt destepti. Poate mai dezghetati decat multi oraseni. Vasilie a umbat mult sa isi caute drepturile. Primeste pensie buna, mai are o pensie de refugiati iar acum, umbla sa isi recapete terenurile. Mai are o parcela de primit, pe care o ruda indepartata i-a ocupat-o. Se judeca pentru ea de cativa ani. A invatat care e mersul proceselor si acum ii place.

–         Doar nu am nevoie de bucata ceea de pamant. Am destul si nu-i cine-l lucra. Numa’ ca vara-mea mi-o zis ca nu crede ca voi putea vreodata sa i-l iau. Si vreu sa-i demonstrez. Am fost si la Pachetul General. Ma cunosc domnii aceia si doamnele.

–         Dar merita sa va judecati doar pentru asta?

–         Merita, cum sa nu! Nu a venit o data in toti anii acestia sa isi ceara iertare. Daca venea, ii dadeam terenul degeaba.

Vasilie, mestereste de cateva zile spre disperarea batranei lui. Ea nu are cu cine se certa. El e prea absorbit de demontat o Dacie veche si de construit ceva acolo, in hambar. Vrea sa isi faca un tractoras. Mai are nevoie de cate-o mana de ajutor. O striga pe femeie, care trebaluia prin casa.

–         Florica! Hai pana afara!

–         Da ce-ti trebe? De ce strigi asa?

–         Hai ajuta-ma un miez!

–         La ce sa te ajut?

–         Sa imping un pic masina asta.

–         Hai sa te ajut sa o imburzi in Somes, zise ea cu naduf si intra in casa sa termine de copt placintele.

Barbatul mormai ceva doar de el auzit, necajit ca nu se poate baza deloc pe suportul nevestei.

–         Daca stiam cat de afurisita o sa fie, dracu o ma lua de nevasta. Nici dupa 50 de ani de stat impreuna nu s-a imblanzit. Amu, ii prea tarziu sa o schimb cu alta. Si cand ma gandesc ce ficior fain eram si cate fete de gazde nu ar fi vrut sa se marite cu mine. Si eu, fudul nevoie mare, am ales-o pe cea mai rea. Asta mi-o fost norocul. Mi l-am facut cu mana mea, asa ca pe tractoru’ asta!

 

7 trepte


Batranul sta singur in apartamentul sau. Copiii au alte treburi. S-au marit, au copii, au trecut de facultate, au afaceri. Nu au timp si nici rabdare cu tatal lor. Dar el intelege. Sunt pe lumea asta, alte lucruri mai importante. Batranul a fost la frizer, singur. Aceeasi frizerita, de zeci de ani. Frizeria e la parterul unui bloc. Doar 7 trepte trebuie sa urce. Dar e foarte greu pentru picioarele lui tremurande. La plecare, femeia l-a incurajat si i-a urat sanatate! “ Ar fi bine, gandi el!” Incepu sa coboare treptele si la un moment dat, picioarele acestea, care l-au purtat in diferite colturi de lume si cu care a alergat cand era sportiv, nu l-au mai ascultat. S-au inmuiat ca si cum nu ar fi fost ale lui. Batranul se pravali pe ultimele trepte, rostogolindu-se pana la usa. Isi amortiza caderea cu cojocelul pe care nu apucase sa il imbrace. Frizerita auzi bufnitura si iesi repede sa il ajute. Batranul zimbi, usor jenat.

–    Mi-ar fi luat o vesnicie sa ma ridic. Noroc ca am invatat sa cad, cand faceam judo!

numaratorul


Batranul Gyuri, e pensionar de zeci de ani. Lucrase el pana la revolutie ca magazioner. Era obisnuit cu cifrele si numaratorile. Nimic nu-i scapa si trebuia ca toate lucrurile sa fie in ordine. Tinea situatii peste situatii ca nimeni altul. Cand a iesit la pensie, a inceput sa se plictiseasca. La un moment dat a observat cat de rispitori sunt vecinii. Tot vin si pleaca. Aprind lumina pe scara , folosesc apa de la robinetul din beci si spala covoare, pe cand el, are inca in boxa de la subsolul blocului, cutii de conserve, pe care le adusese fiul sau, fost preot reformat, cu niste ajutoare umanitare, in urma cu cativa ani. Batranul aduna totul. Nimic nu se risipea. Iar vecinii il scoteau din minti cu felul lor de a fi. Vecinii il banuiau ca pe vremuri ar fi fost turnator. Dar cum nimeni nu are o dovada clara, nu il poate acuza.
Cu acelasi jerseu verde si pantalonii de catifea maro, Gyuri a venit azi, la sedinta de bloc, cu o lista, scrisa frumos la masina de scris. Dupa ce nu a fost de acord sa contribuie financiar la montarea unui acoperis de tabla si a interfonului, pe motiv ca, preturile sunt prea mari si sigur cineva face smecherii, Gyuri si-a scos lista. „Si acum sa va spun de ce platim atat la bloc. Uite, la vecinul Costica, luna trecuta, au venit 23 de persoane diferite. Tot el a aprins lumina pe scara, impreuna cu familia de 167 de ori. A folosit apa din beci o data, si batatorul de covoare de 3 ori.”
Si astfel a luat pe fiecare vecin in parte. Mai putin pe el insusi. Toata lumea a ramas fara cuvinte. Nimanui nu i-ar fi trecut prin minte sa numere cine si de cate ori a aprins lumina pe scara. Darmite cati vizitatori au avut. „Ei, in cazul asta, zise Gyuri, eu nu platesc nimic, nici curent, nici acoperis, nici apa in beci.” Ce omise batranul, absolut nesemnificativ, din punctul sau de vedere, ca fiul lui locuia in apartament, de 2 ani, fara a fi trecut la cheltuielile de bloc.