Arhive blog

Azi impart ganduri cu prieteni


Locuiam pe ulița copilăriei. Am deschis cartea și anii mei tineri au sunat a cântec. Am închis-o și am pornit-o prin lume, călcând pe poteci necunoscute, fără țel uneori, cu scopuri altă dată. „Nu te uita înapoi!” mi-a spus cineva. Și m-am uitat mereu înainte. Am ajuns pe o culme și m-am oprit o clipă să mă uit înapoi. Pe chipul meu e scrisă iubirea față de cei dragi si lumina cunoașterii vietii.
Am deschis din nou cartea și am vazut că are multe file nescrise, de la jumătate încolo, așa că am luat o pană de foc și am scris mare: 46. A sunat un clopoțel de vânt și am pornit-o mai departe la drum, râzând. Am toți prietenii aproape. Azi am râs și am plâns, am zâmbit și m-am scăldat în amintiri și doruri. Sunt o fericită. Peste o sută de prieteni, de acasă ori risipiți prin colțurile lumii m-au felicitat pe facebook, pe mail, telefonic si am realizat că, trăiești cu adevărat atunci când, deși plecat de ani de zile din țară, prietenii îți sunt alaturi, mereu. Dragii mei, vă mulțumesc din suflet, desi cuvântul acesta a devenit prea mic, pentru câte sentimente frumoase am eu să vă transmit.Vă multumesc că existați și că vă gandiți la mine, uneori. Vă îmbrățișez cu drag și îmi împart anii aceștia binecuvântați, cu voi!

Reclame

Pana la stele si inapoi (4)


Ziua de sambata i-ar fi parut lui Alex lunga si plictisitoare, completata cu dogoarea soarelui de iulie, asa cum sunt uneori zilele de munca vara, cand lumea e plecata in concedii. Dar nu era asa. Cu telefonul in mana, forma numarul ei de zeci de ori si se razgandea de fiecare data de jena. In cele din urma, pe la noua, o suna. Se insenina de cum ii auzea vocea. Ii spuse doua bancuri sa o faca sa rada.
– Pot a te mai sun? se auzi el intrebad fara sine.
– Desigur.
– Sa nu te deranjez.
– Nu ma deranjezi.
– Ma gandeam ca ai musafiri, spuse el cu gandul la barbatul care urma sa vina si un gand incomod incepea sa ii incolteasca in suflet.
– Dupa amiaza. O sa iesim in oras la o piza, toti trei. Nu-i pot refuza invitatia. S-ar supara si ar incepe sa se indeparteze de copil. Si asa a fost distant o vreme.
– Bine. Fa asa cum crezi ca e mai bine. Vorbim mai tarziu.
Dana inchise telefonul. Urca doua etaj la prietena ei Bety, o doamna in varsta de care o legau doua pasiuni comune, pisicile si florile. Un afis in scara blogului, in care Dana ruga pe cine gaseste o birmaneza tafnoasa disparuta fara motiv intemeiatde la domiciliu, sa ii dea de stire, afisul, i-a adus-o la usa pe Bety. E genul de persoana fara varsta. Poti spune ca are 40 de ani ori 50. Calma si de o modestie ingrijita iti face placere compania ei si iti doresti sa o ai, pentru ca simti ca nu e genul care isi doreste prieteni neaparat. Fara o educatie inalta dar spirituala, cu o viata traita de una singura dupa ce sotul ei, s-a stins la cateva luni dupa casatorie, ea stie cum e sa fii singura si sa te zbati intre oameni. O intimpina zambind, de la usa iar pisicile vin curioase sa ia in primire musafira care aducea de afara mirosuri straine, de alte pisici.
– Stii ca pisicile asa fac cunstinta? Se miros, isi apropie nasurile reci unele de altele. E felul lor de a saluta.
– Interesant.
– Bety, cand am venit prima data la tine, am simtit ceva, nu stiu cum sa iti descriu, ca un fluid, o energie blanda, lina, ce mangaie in organism si urca asa ca o seva.
– E nomal. Sunt o persoana pozitiva.
– Nu e numai asta. Am simtit ceva asemanator la un bioenergetician, in urma cu cativa ani.
– Fac yoga de multi ani, ma rog la Dumnezeu si purific mereu casa. Uita-ta in jurul tau, totul e prietenos. Avea dreptate, totul respira a calm si a blandete.
– Bety, pot sa iti povestesc ceva?
– Stii bine ca poti. Abia astept povestea.
– Uite, ma intlnesc de cateva zile cu un barbat.
– Iti cauti un sot? Stii cum se spune:” sotul e acea persoana cu care iti imparti problemele…pe care inainte nu le-ai avut”. Zambira amandoua. Glumesc. E ceva in neregula cu el?
– Nu stiu. E casatorit. Asta nu-mi place. E singurul lui defect. Dar el ma atrage intr-un mod in care nu-l pot controla. Ii povesti intamplarea cu apelul acela si cand cu vocea lui gatuita ii spusese:” Trebuie sa iti sun ceva. M-am indragostit!” daca nu m-ar fi sunat, eram decisa sa nu il mai intalnesc. Dar clipa aceea a schimbat totul.Sinceritatea, vocea lui calda m-a facut sa vreau altceva decat vroiam.
– Ce as putea sa iti spun? Esti pregatita sa iti asumi relatia asta?
– Viata mea a fost mereu complicata. Nu ma tem de nimic.
– Ce te atrage la el?
– Cred ca felul foarte deschis si sincer de a spune lucrurilor pe nume. De a vorbi despre sentimentele sale. Apoi, imi da un sentiment de siguranta si stabilitate, de echilibru, ceea ce mie imi lipseste in momentul acesta.
– Si nu te deranjeaza a il imparti cu alta?
– Hmm… Asta nu-mi place. Prefer sa nu ma gandesc. Nu e deloc confortabil dar pe de alta parte, e de preferat unor relatii scurte. Viata mea a fost agitata in ultima vreme si simt ca mi-a iesit in cale exact atunci cand era momentul. Undeva in univers, s-au aliniat niste stele. Zambira amandoua.
– Atunci, eu zic sa lasi lucrurile sa curga de la sine.
– Asa gandeam si eu. Cautam o a doua opinie.
– Te servesc cu ceva sau doar o cafea?
– O cafea naturala si amaruie.
– O ora mai tarziu pleca de la Bety, cu o impacare de parca si-ar fi ascultat vocea propriei constiinte. Restul zile zbura ca si cateva clipe iar Alex o mai suna de cateva ori, doar asa, ca sa vada ce face si sa o inveseleasca. Musafirul ajunse si el si iesira in trei, asa cum n-o facura pe vremea cand erau casatoriti pentru ca lui nu ii placeau iesirile cu familia, decat de Paste si de Craciun. Totusi, racoarea serii, ambianta terasei i-a facut sa stea mai mult la discutii, evitand cu abilitate discutiile despre ei doi. L-a invitat sa ramana la ei pana dimneata, ca era o distanta lunga pana acasa. A acceptat cu o oarecare ezitare.
– Dimineata stateau prieteneste la cafea iar el avea pe fata imprimata expresia aceea in care ar vrea sa spuna” ei asta e, ce sa-i fac. Ce s-a dus, s-a dus.” Se pregati de plecare. Tudor e un barbat inalt cu tenul creol. Fusese chiar atragator dar ultimii ani i-au pus pe obraz niste santuri adanci. Slabise macinat de propriile neputinte.
– Acum am sa mi-o iau, ii spuse Tudor.
– Pai de ce?
– Sigur a fost mama sa verifice daca am dormit acasa. Nu imi da voie sa vin la tine. Nu te poate suferi ca ai divortat.
– Cum? Si te cearta ca nu dormi acasa? Acum ca ai aproape 40 de ani?
– Da. Asa e ea. Daca ai plecat, ai plecat.
– Atunci, du-te repede sa nu te certe daca ea ea iti controleaza viata in continuare, nu-si putu stapani Dana o ironie.
– Ma duc, ce sa fac? Cu aerul omului supus deciziilor altora.
– Imi pare rau ca viata nu te-a maturizat deloc. Iti doresc numai bine si sa ai grija de tine. Am uitat sa te intreb, ti-a reusit mancarea de mazare cu carne?
– -Da. Nu fost asa de greu. Am facut cum mi-ai spus tu la telefon. Poate te mai sun zilele acestea sa imi spui cum faci tu cartofii aceia care imi plac mie si friptura de pui?
– -Suna-ma oricand doresti si iti spun.
– -Bine. Am plecat. Dadu mana barbateste cu baiatul semn ca il considera matur de acum. Ar fi asteptat ca pe vremuri o imbratisare si un sarut dar Dana nu schita nici un gest sa ca pleca, tarand dupa el povara unor ani, amestecand furie, mila, ura, dragoste, disperare. Ranile erau inca vii. Pentru amandoi. Abia trecura doi ani de la divort. Ea se tinuse tare. Se batuse cu o lume intreaga. O mana de femeie dar puternica pentru a razbate prin drumul greu pe care a ales sa il urmeze. O nuca in invelis de catifea cum i-a spus odata cineva. El suferea de singuratate. Pierduse totul si se chinuia sa isi explice propria viata. Dana se intoarse spre Mihai.
– -Vrei sa merem la plaja pe malul Somesului, dincolo de Parcul Rozelor? E soare afara si nu e de stat in casa.
– Mihai se stramba usor. Nu era adeptul bailor de soare iar lui la padure nu-i place defel. E totul uscat.
– – Noah. E ca si cum te-ai sapuni sub dush fara sa faci baie.
– -Bine. M-ai convins. Hai la strand atunci, zice Dana incercand sa isi imagineze senzatia neplacuta de a te sapuni fara sa te speli. Plecara pentru a aseza inca un strat de bronz auriu, luat din razele fierbinti ale soarelui.

Pana la stele si inapoi


Dana se uita plictisita cum se deschid ferestrele pe calculator. Intrase pe un site de matrimoniale, pe care il descoperise recent. La inceput o amuzase, dupa aceea personajele care o contactau incepusera sa o agaseze. Minteau si se vedea asta de la o posta. O faceau insa cu atata convingere incat ei chiar credeau ca sunt extraordinari si pot emite pretentii. ”Ce e cu oamenii astia?” Ii mai lua in suturi, ii trimitea la plimbare. Era singura de ceva vreme, doar prietenii de cateva zile, incheiate brusc, pentru ca ”personajul” nu se ridica la nivelul exigentelor ei. Isi impusese un nivel desi inainte nu avusese unul. Considerase ca viata nu trebuia privita asa, prin prisma profesiunii, pentru ca nu mereu lucrezi ceea ce iti place. Fostul ei sot, lucreaza in constructii. E un muncitor simplu si harnic dar cu foarte multe vederi ingustate si principii invechite. Fostul ei prieten, ultima prietenie de lunga durata, e un tip care incercase multe, sa isi depaseasca statutul, dar fara succes. Se intorsese la reparat televizoare. Firea lui instabila si neputinta de a o accepta pe ea asa cum era l-a facut sa plece nu inainte de a-i arunca o replica zdrobitoare:”Sunteti niste increzuti, si tu si fiul tau, cu pisica aia in frunte”. Facea referire la pisica ei birmaneza, un animal de rasa cu o personalitate interesanta. Nu accepta persoanele dubioase iar pe el nu il suferise niciodata.Dana izbucni in ras. Poate ca ar trebui ca pisica sa le faca prietenilor ei niste teste de personalitate. Ar fi mai sigur. Nu e subiectiva. Se uita la barbatui care ii scria. Mai precis la scrisul sau pentru ca nu avea nici o poza. Ii raspunde politicos.
– Dar cu ce te ocupi, intreaba ea cautand repere sa ii faca rapid o caracterizare.
– Repar televizoare aparu raspunsul lui.
”Altul care repara televizoare. Cum ii gasesc eu pe astia? Am lipici la toti eletreonistii si electricienii din Cluj si dincolo de granitele judetului.
– Am inteles. Dar cred ca nu esti genul meu. Nu as vrea sa te supar spunand asta. Eu caut altceva.
– Uite, eu stiu ca pe internet, frazele scrise apar in alte note. – Da-mi te rog numarul de telefon sa te sun si o sa iti schimbi parerea. Promit sa nu te stresez cu telefoane. Sunt o persoana decenta.
Dana ii dadu numarul. Pe urma regreta ca nu se gandise. ”Ei, asta e. Uneori mai fac prostii.”
Barbatul o suna in cateva minute.
– Buna. Eu sunt Alex. Cred ca nu ti-am creeat o impresie prea buna. In schimb mie imi place de tine. As vrea sa te cunosc si sa te fac sa iti schimbi parererea. Ne putem intalni cateva minute? Intr-un loc public, unde doresti si cand doresti.
– Hmm…nu stiu ce sa zic. De ce ai vrea neaparat sa imi schimbi parerea?
– Pentru ca am senzatia ca esti genul de persoana pe care vreau sa o intalnesc.
– Ok. Sa zicem pe la 6. Alege locul ca nu am inspiratie.
– Ce ai spune in Parcul Babes, la Chios.
– Sunt de acord.
– Cum te recunosc?
– Te sun cand ajung. Dana inchise. ” Ce o fi cu mine? Nu mai sunt in stare sa spun nu?” Acum, daca tot i-am promis omului ma duc. Sunt o persoana de cuvant. O sa stau cateva minute de vorba cu el dupa care o sa plec”. Se uita la ceas. Azi are o aniversare, ziua fiului ei. Ea vrea cu orice pret ca azi, sa ia masa in oras. Doar ei doi. Baiatul implineste 15 ani asa ca e momentul sa iasa in public. Se imbraca in stilul ei, cu o tinuta intre sexi si decent. O fusta gri inchis, cu linia deasupra genunchilor, lasand sa se vada picioarele ei bronzate, cu glezne fine. Isi puse o bluza care se mula dupa formele ei, cu niste trandafiri negri pe un fond gri. Parul blond, ce ii depasea rebel umerii, il aduna intr-o coada impletita e jumatate si il lega cu doua bentite, crem si visiniu. Parul adunat lasa se se vada cerceii ei sofisticati, cu granate. Nu avea alte bijuterii. Nu ii placeau impopotonarile.
– Esti gata si tu, il intreba pe Mihai?
– Da, de cateva minute.
– Stai sa imi iau sandalele si plecam. Isi incalta sandalele,crem, cu tocuri inalte si subtiri, din 3 cureluse fiecare, prinse intr-o brosa de catifea bordeaux cu strasuri. Sandalele erau cea mai rafinata piesa a imbracamintii ei. Isi privi unghiile, o culoare laptoasa cu marginile albe, tipul de manichiura frantuzeasca, isi dadu cu o adiere de parfum, Kenzo Jungle. Ajunse si taxiul si plecara, fara a mai fi nevoiti sa circule prin caldura torida. Pentru ca baiatul vru sa testeze un mic restaurant cu specific ardelenesc, se oprira ”La cina.” Meniul era unguresc, ospatarii amabili, discutand prieteneste cu clientii incat i-au facut sa se simta bine. Mihai ii arata tabla pe care era scris ”avem castraveti covasiti”. Pufni in ras ca nu era obisnuit cu traditionalisme. Masa fu placuta. In cele din urma se ridicara si din atmosfera racoroasa, iesira in strada, unde caldura zilei de 15 iulie ii toropi.
– Vrei sa iesi cu prietenii tai azi? Ii inviti la o pizza?
– Da. Cred ca mi-ar place. Si asa nu am multi de cand ne-am mutat aici.
Ii dadu bani si se despartira. Brusc, isi aminti de intalnire. Dar daca nu m-as duce? Ce ar fi? Pe urma se gandi la barbatul care va veni si va astepta si la sentimentul de freaier pe care poti sa il ai in astfel de situatii. Statia de taxi era aproape asa ca nu era mare lucru. Daca tot a intrat in hora…sa fie bal. Se urca intr-un taxi care i se paru mai curat. Un mercedes gri metalizat. Se instala confortabil si astepta ca sofeul sa porneasca. Acesta insa se uita la ea. ”Ce o fi avand?”
– Unde mergem, doamna?
– Ah, La Chios.
– Unde la Chios?
– Nu stiu, mergm pana acolo si vedem la fata locului.
Masina demara. Intra pe stradutele de langa parc, trecu fasaind pe langa lac.
– Opriti doua minute sa dau un telefon.
Soferul opri.”Femeiea asta stie sa dea ordine” ii spuse el in gand.
– Buna. Sunt Dana. As vrea sa stiu unde esti, ca eu am ajuns. ”Poate ca a intarziat si atunci o sa plec. Si o sa ii mai dau si peste nas ca nu e punctual. Ce ma pot enerva cei care intarzie si care mint!”
– Sunt langa lac. Am o masina metalizata, gri.
– Aha. Te-am vazut. Se intoarse spre sofer si ii achita cursa. Cobori si se urca in masina barbatului, nu inante de a arunca o privire circumpsecta spre el. Intr-o fractiune il evalua. ”Un om onest”. Un barbat cu tenul bronzat, parul negru si cret. Ii placeau barbatii bruneti cu tenul creol, din motive inexplicabile. Tot din aceleasi motive nu ii placeau blonzii. Prea efeminati si cu pielea prea alba, uneori aspra. Ochii luminosi ai barbatului au privirea aceea a omului care nu stie minti. Se linisti si il aprecie ca pe o prezenta agreabila.Se aseza pe scaunul din dreapta.
– Vei sa mergem la un suc, ori la o cafea?
– Nu, multumesc. Nu doresc nimic special. Doar sa stam de vorba. Atat.
Masina se pune in miscare si, in scurt timp, opreste intr-o parcare, in parc, in fata unui hotel. Ea se gandea la o plimbare dar uitandu-se la sandalele cu tocuri si statu linistita. Vorbeau parca de la distanta de cativa metri. Despre copii, despre trecut, desre familii. ”Banalitati. Parca sunt la sedinta cu parintii.Ce caut eu aici?’ As putea cobori invocand ceva scuza.” Afla ca el lucreaza la televiziune si reparatul televizoarelor era doar un hoby, ceea ce o facu sa zambeasca. Dana isi mangaie usor genunchii, intr-un gest reflex, trecand degete subtiri peste o cicatrice din copilarie. Expresia lui era una calma si putin sobra. Ea nu ii vedea stralucirile din priviri. Se uita inainte la bunicile care isi plimba nepotii , la mamiciile cu copii in carucior.
– As vrea sa plec acum, daca nu te superi.
– Da, binenteles.
”Cred ca a fost o experienta. Sigur nu am sa ma mai intalnesc cu el. Unde mi-o fi fost capul? Si, asta ca asta, dar e casatorit. Dar a fost cinstit si mi-a spus cu toate acestea, ce sa caut eu intr-o astfel de relatie? Nu e pentru mine. S-a purtat frumos, deci nu pot decat sa ma port si eu la fel.” Masina parca in fata blocului ei. Cobori, dupa o despartire cam distanta. Isi dadura mana, ca la o intalnire de afaceri.
– La revedere!
Ea urca treptele incet. Intoarsa in racoarea casei simti nevoia unui ceai rece de menta, cu cuburi de gheata.Asezata in fotoliu, cu ceaiul in mana, trecea in revista momentele zilei.Telefonul o soase din amortire. Alex. ”Mi-am uitat ceva in masina?”
– Da? S-a intamplat ceva?
– Nu. Nimic grav. Trebuie sa iti spun ceva. Vocea lui era calda si vibra intr-un tremur usor.
– Spune-mi, zise Dana.
– Am tras pe dreapta. Nu mai pot conduce. Imi tremura picioarele. Ea crezu ca el se simte rau din cauza caldurii desi avea aer conditionat in masina. Trebuie sa iti spun, si vocea lui calda, vibranta, ii transmitea ceva prin difuzorul telefonului, ca un mesaj venit dincolo de inteegerea ei. M-am indragostit!

Domnisoara de la Casa alba


La cativa metri de o intersectie circulata, pe o straduta in panta, e o casa careia, rareori ii mai trece cineva pragul. Acoperita de vegetatie, ai zice ca dincolo de portile grele de fier forjat, strajuite de salpi de piatra cu sculpturi fine, nu mai locuieste nimeni. Cu arhitectura ei veche, somptuoasa, isi etaleaza generoasa o terasa de piatra. O usa masiva de lemn, cu geamuri peste care este asezat cu maiestrie un grilaj de lemn sculptat se deschide spre interiorul conacului. In interior, mobile vechi, de colectie, talbouri valoroase pe pereti, obiecte antice acum, de portelan si argint impodobesc cu maiestrie ca intr-o incremenire a secolului trecut, coltisoarele camerei. Vaze imense, asezate pe podea, si oglinzi de cristal, de inaltimea unui om, in rame din lemn de mahon, dau viata interiorului. Praful asezat fin pe mobile ori plutind in bataia soarelui care se filtreaza in incapere prin draperii fine si paianjenii adauga o nota antica si autentica acestui interior. Din livingul acesta impresionant se trece spre doua dormitoare cu paturi imense, cu baldachin. Si aici, aceeasi desfatare a privirii unui cunoscator. Bucataria are si ea locul ei si se deschide spre livada din spatele casei care si-a facut loc pe ceea ce a fost candva parcul conacului . Cateva tufe de trandafiri, risipite mai amintesc de gradina si atmosfera romantica de aici. In Casa alba, asa e cunoscuta de oraseni, locuiesc doua surori, Ana si Aurelia. Batrane, albe la par si la obraz, cele doua surori sunt locatarele casei. Fiicele unui grof, plecat in Ungaria de multi ani, unde s-a si stins, batranele isi traiesc viata, ca intr-o spatiu in care timpul pluteste intact, in cerc, repetand zilele cu obstinenta. Surorile au tabieturile lor cu care s-au obisnuit. Sunt domnisoare batrane iar anii par ca au uitat de ele. Ana e ma tanara. Are 97 de ani iar Aurelia are 100. I-a facut de curand si nici ea nu stie, uitandu-se in oglinda, unde au zburat. Pastreaza aerul si gesturile de noblete. E o femeie distinsa. Fusese prima femeie functionara la primarie, din istoria orasului. E plina de povestile oamenilor pe care i-a cunoscut si pe care i le spune uneori surorii sale. Amandoua sunt pasionata de arta. Ana citeste si acum, cu pasiune. Aurelia picteaza. In ani de zile a adunat sute de tablouri. Pe unele le tine intr-o camaruta, pe altele le are expuse in casa. Arta le-a ramas pentru a-si putea oglindi viata intreaga. Au fost crescute cu spiritul acesta, al valorii si a descoperirii lucrurilor frumoase. Desi au in casa atatea comori, ele traiesc modest, din pensia primita de Aurelia. Au abonament la Cantina Primariei si de acolo li se aduce mancarea acasa. Ele nu au fost niciodata bune gospodine. Dar le e suficient. Au toata vara fructe si legume care le ajung pana iarna, tarziu. Angajatii primariei au aflat de pasiunea Aureliei, care a ajuns la urechile primarului. Si cum nu e putin lucru sa implinesti 100 de ani si sa fii totusi in putere, primarul s-a gandit sa ii celebreze ziua. A organizat o expozitie la galeriile de arta. Un moment aniversar, cu invitati si masa festiva. Evenimentul incepe la ora 12. Invitatii asteapta dar domnisoara Aurelia nu mai apare. Primarul trimite soferul primariei sa o aduca cu masina. Dupa o jumatate de ora, soferul apare. Singur.

–          Dar unde e domnisoara? De ce nu ai adus-o? S-a intamplat ceva?

–          Nu neaparat. Nu vrea sa vina. M-a dat afara din casa.

–          Cum asa?

–          Zice ca nu vine pentru ca nu-si gaseste pudriera iar ea, nearajata nu se poate prezenta in fata musafirilor. Asa ca a trebuit sa plec.

Domnisoara a ramas la conac. La Casa Alba e bine si oricum, pentru ea nu mai conteaza ce spun oamenii acestia din viitor. Ea se simte in siguranta, aici, in timpul ei bland, printre visele tineretii.

Conacele romanesti, au un farmec aparte, asa ca va invit sa faceti o intoarcere in timp si o calatorie in lumea lor, vizitand:

http://scorpio72.wordpress.com/2011/02/07/provocari-papale-conacul/

http://redsky2010.wordpress.com/2011/02/07/conacul/

http://eclpsademart.wordpress.com/2011/02/07/conacul/

http://pisica07.wordpress.com/2011/02/07/conacul/

http://labulivar.wordpress.com/2011/02/06/conacu/

http://irenadaiana.wordpress.com/2011/02/07/provocarea-de-luni-conacul/

Calatorie placuta!