Arhive blog

Amelie


(fragment din romanul Focuri)

Un miracol iti poate poate da o sansa intr-o boala incurabila dar nu iti poate trata propriul destin. Cand ai invatat acceptarea esti pregatit sa mergi mai departe si drumul ti se netezeste. Asa gandea Ahmet acum. I-au trebuit doi ani de contemplare. E greu sa te lupti cu tine insati, cu propriile idei cu care te-ai identificat pana nu demult si despre care ai afirmat ca nu nu ai renunta la ele nici daca se prabuseste cerul. Dar sa te transformi, sa iti reconstruiesti viata din temelie ca si cum ai inceput sa traiesti primele ore ale fiintei sale, i se parea incredibil. La fel de incredibila a fost intalnirea cu ea.
Dezamagit ca asteptase in zadar o jumatate de ora isi cauta un loc sa isi poata bea in liniste cafeaua dar toate scaunele din cafeneaua marelui magazin erau ocupate. La singura masa unde vedea un loc liber, o tanara, singura, citea zambind, plutind inafara universului, ca si cum aici ar fi fost o sala de lectura. Ceru voie sa se aseze. Ea ii invita, fara sa ii acorde importanta. Cand isi ridica ochii, il strapunse cu privirea. Il urmarise pe ascuns cateva minute.
– Nu a venit, spuse tanara, ca o constatare.
Ahmet o observa cu atentie. Avea trasaturi europene si parul de culoarea mierii ii era dat dupa o ureche, lasand sa se vada niste trasaturi fine. Ochii ei negri il studiara cu o privire vie. Nu ii placusera blondele. Prea sofisticate pentru el. Un parfum abia perceptibil il facu se vrea sa se apropie. Se opri insa.
– Cine sa vina?
– Cum cine? Femeia pentru care ai venit aici. Ea zambi cu un anume inteles, de parca ar fi stiut cursul evenimentelor.
– De unde stii ca trebuia sa vina?
– Mi-am dat seama. Te uiti in cinci in cinci secunde la usa. Calmeaza-te. Nu mai vine.
– De unde stii? Intreba el curios. Te-a trimis ea sa-mi spui?
– Nu. Cum sa ma trimita? Nu o cunosc.
– Aha. Ti-ai dat seama. Avu el o revelatie. Fu randul lui sa zambeasca.
– Da. Dupa disperarea ta, as spune ca ai iubit-o foarte mult.
– Ma pui pe ganduri. Iar ti-ai dat seama? Esti cititoare si de ganduri, nu numai de carti? Ce mai poti sa-mi spui?
– Forta sentimentelor ce au vazut lumina zilei nu mai dispare vreodata. Cu cat vei incerca sa o uiti cu atat durerea aceea va fi mai vie in sufletul tau.
– Cred ca esti un oracol modern.
– Nu. Sunt o simpla muritoare, cu o simpla carte, in fata unei cafele, la cofetarie.
– E cafeaua de vina? La mine nu are acest efect.
– Inseamna ca nu bei cafeaua potrivita ori te-ai impotrivit destinului. Lasa lucrurile sa curga de la sine si vei fi mai linistit. Vrei sa-ti schimbi viata ori vrei sa plutesti in aceleasi incertitudini si aspiratii fara speranta?
– Habar nu am ce vreau acum. Dar care e povestea ta? Banuiesc ca esti singura.
– In univers, nu.
– Atunci am dispozitie pentru o poveste. Povestea vietii unei necunoscute frumoase, intr-o cafenea.
– Viata mea e plina de povesti. Atat de multe incat nu incap in 1001 de nopti. Esti sigur ca asta vrei? Fii atent ce iti doresti!
– Aha. Suna incitant. Eu sunt un ”osmaniche man” asa ca am predispozitie pentru povesti cu talc spuse de o femeie interesanta. – Te invit la o plimbare.
– Uite cat de usor pot fi convinsa. Ma suprind pana si pe mine. Inchise cartea si se pregati de plimbare. Cred ca spiritul aventurii e de vina si eu nu fac altceva decat sa ii ascult chemarea. Apoi ii intinse mana cu naturalete. Ma cheama Amelie.

Reclame