Arhive blog

Banii


În încăperea modestă, ce găzduiește cu generozitate cele trei birouri și un dulap cu rafturi, lumina de afară intră prin geamurile înalte, șuvoaie sidefii, răsfirate peste tot. Patru tineri intreprinzători, toti in jur de 35 de ani, fiecare cu afacerea lui, împart același spațiu, într-o casă veche cu curte comună, de pe strada Napoca și costurile de întreținere. Toți sunt la început, cu modeste reușite în domeniu dar dornici de a face ceva. Lucia și soțul ei, Gheorghe, au o mică afacere cu mobilier personalizat. Recent căsătoriți, amândoi la a doua experiență, vor să treacă de la condiția de producător de mobilă în garaj, la cea de producător adevărat. Lucia e de un dinamism excesiv. Vorbăreață, convingătoare s-a format pentru comunicare, într-o agenție de asigurări. De multe ori nu are bani însă nici măcar de biletul de autobuz și vine din Gheorgheni până în centru pe jos, încălțată însă cu pantofi cu tocuri înalte. Trebuie să creeze aparența unei persoane sigure pe ea, cu o ținută ireproșabilă, cu o anume situație. ” Știi, in domeniul vânzărilor, totul depinde de impresia pe care o creezi. Clientul te scanează din clipa în care ai intrat pe ușă. Primele 13 secunde sunt decisive pentru decizia pe care el o va lua, de a colabora cu tine ori nu. Există un cod comportamental, nonverbal.”
Matei e designer la o tipografie și designer privat pentru clienții pe care îi poate lua singur, de multe ori dintre cei ai firmei la care e angajat. Adeptul lucrurilor făcute cu pași mici și siguri, nu se prea implică în ceva ce nu poate anticipa.
Dana are o mică agenție de publicitate și încearcă să intre pe piață pregătind un catalog pe domeniul auto. Între toți cei patru e o relație ciudată. Fiecare trebuie să urce, fiecare are nevoie de informațiile celuilalt și chiar sunt intr-o anume competiție.
– Dana, vino să îți prezint pe cineva.
Lucia avea un musafir dar Dana, ocupată cu un agent nu îl dăduse atenție.
– Florin Zărnescu, se prezentă el întinzând mâna.
Dana întinse și ea mâna, prezentându-se și îl fixă cu privirea. Un bărbat trecut de cincizeci de ani, purtând pe obraz povara unei suferințe. Părul cărunt, uleios, hainele șifonate și mâna lui uscată, cu unghiile tivite ușor cu negru, sprijită pe baston îi da senzația unui bărbat singur și bolnav. Întoarse privirea spre Lucia, așteptând să îi spună ceva despre bărbat.
– O să îl las pe domnul Florin să îți povestească singur. Are o poveste interesantă și cine știe, nu ar fi exclus sa îl poți ajuta cumva.

Danei îi plăcuse jurnalismul. Era viața ei. Trăise din plin anii lucrați în redacție, cu o tensiune maximă. Avea impresia că trăise pentru câteva vieți, într-atât de condensate i s-au părut evenimentele și tot ce acumulase. Meseria i-a fost marea pasiune. Dar până și marile iubiri au perioada lor de glorie, după care se îndreaptă spre asfințit ori poate doar spre linia orizontului. Ziarul la care lucra intrase în faliment, în momentul în care lumea era răvășită de atentatele din 11 septembrie, din Statele Unite. Apoi a urmat divorțul, mutarea în alt oraș, o viață nouă, luată de la zero, o lume nouă, dură, fără nici o persoană cunoscută în jur, în care cuvântul fiecărei zile se numea ”supraviețuire”. Făcuse, în timpul cât lucrase la ziar, câteva contracte de publicitate, pe oferte de materiale promotionale personalizate: agende, pixuri, calendare, scrumiere. A zis că e o bună idee să încerce acum. O va ajuta să treacă peste impactul atâtor schimbări. Chiar s-a dovedit inspirată ideea. Și-a găsit repede clienți, a făcut contracte, a inscriptionat materialele le-a dus clienților și sărbătorile au gasit-o optmistă, cu ceva bănuți în buzunar. Dar asta a fost pentru cadourile firmelor la sfârșit de an. Și acum? La început a avut senzația că are o agenție de publicitate dar acum, nu mai avea contracte. Doar nu era sa aștepte iar zece luni ca să caute iar clienți pentru acele materiale! Dar ce face oare o agenție de publicitate, în celelalte luni ale anului? Chiar așa! Ce face în general? Avu pe moment revelația unei mari tragedii. In ce se băgase? Își înființase o agenție de publicitate fără a ști măcar ce e asta? Pe cine să întrebe? Căută prin librării cărți de specialiate și chiar găsi una interesantă despre publicitate și marketing de gherilă. O citi de câteva ori. Ideile i se pareau absolut geniale. Cum să obții profituri maxime cu investiții foarte mici sau cum să relansezi o afacere ce se îndreaptă spre faliment, cu o strategie publicitară. Află că punctul de plecare în publicitatea de gherilă nu este grafica, titlul sau efectele speciale ci forța unei idei. A face publicitate nu înseamna a vinde un produs publicitar ci a stabili nevoia de promovare a firmei, a serviciilor ei ori produselor și a creea pe baza unor idei noi, campanii complexe, asociate. Filtră tot ce știa ea despre publicitate prin noile informații abia obținute. Și-ar fi notat cu atenție dar fiecare frază din carte îi părea interesantă. Începu să își facă prieteni pe internet persoane care lucrau în acest domeniu și află o mulțime de lucruri și idei noi. Apoi își cumpără cărți despre vânzări, pe care le citi cu aceeași ardoare, descoperind tehnicile și strategiile de vânzări. Înțelese că publicitatea e o industrie și nu una oarecare ci una în care se lucrează foarte inteligent, cu idei inovative și produse noi. În fiecare zi apărea ceva nou. Ca să intri pe aceasta piață era nevoie de investiții ori ea, nu avea bani de investit. Așa că îi veni ideea unei asocieri. Căută și chiar găsi repede un tip ce se afla într-o situație asemănătoare. Matei nu dorea, neapărat, să devină un om de afaceri. Lui îi era confortabil că avea jobul său, bine plătit și se mulțumea dacă mai ciupea câte ceva, suplimentar.

– Doamna Dana, știu că vă uitați la mine cu neâncredere. Omul pe care îl vedeți acum e atât de diferit de cel care eram acum cinci ani. Acum cinci ani, eram un milionar. Nu zâmbiți. Am fost milionar, de adevăratelea. Am câștigat la loterie foarte mulți bani. Am cunoscut fericirea de a fi foarte bogat, dincolo de ceea ce aș fi putut visa eu vreodată. Din angajatul unei fabrici de mobilă, am devenit cel mai invidiat om din țară. Căpătasem niște puteri nemaipomenite. Banii îți iau mințile. Cum s-a aflat că am câștigat la Loto, am început să fiu urmărit de diferite persoane care îmi cereau bani. Telefonul suna mereu cu tot felul de cereri, rugăminți și propuneri. Doar eram cel mai bogat. Mă așteptau la ușă măicuțe, oameni necăjiți, profitori, oameni care imi propuneau diferite afaceri. Din omul simplu care eram până atunci, m-am trezit peste noapte, un om cu geutate, cuvântul meu cântarea greu. Mulți doreau să îmi fie prieteni. Și multe femei frumoase îmi ieșeau în cale. Încet, încet nopțile mi s-au transfomat în zile. Mereu însoțit umblam prin restaurante și discoteci. Eu plăteam totul cu generozitate. Doar aveam bani! Apoi, am plecat din țară, cu prieteni. Am făcut câteva croaziere. În trei ani, am terminat totul. Toți banii. Trebui depus un efort să cheltui banii aceștia. M-am trezit singur, fără prieteni, fără bani. Dintr-o dată, am coborât din slăvi pe pământ, fără parașută și am redevenit cel ce fusesem înainte. Am avut o șansă care am lăsat-o să mi se scurgă printre degete, ca nisipul.
– Păcat! Ați avut o mulțime de bani și nu ați știut ce să faceți cu ei.
– Se spune că primim doar cât putem stăpâni.
– E posibil. Și ce pot face eu acum, pentru dumneavoastră?
– După ce am rămas fără bani, mi-a fost greu să mă obișnuiesc și am început să gândesc, să văd ce e de făcut. Mi-am amintit de cei care îmi propuneau diferite afaceri în care să investesc și eu îi refuzam. Uneori mergeam la întâlnirile cu ei din poliețe. Acum am o mulțime de idei de afaceri dar nu mai am bani de investit. Aș intra cu cineva într-o afacere. Asta vreau să vă rog. Poate că întâlniți pe cineva care sa se implice, care vrea un partener ori o ideee de afacere.
– Eu personal, nu am bani. Dar o să mă gândesc între timp. Dacă dintre cunoscuții mei sunt interesați, vă pun în legatură.
Bărbatul mai stătu puțin să-și termine cafeaua. Gestul cu care ducea ceașca la gură voia să pară rafinat însă înfățișarea lui creea o imagine total opusă. Se ridică și plecă în cele din urmă. Dana îl văzu cum se îndepărtează traversând curtea șchiopătând, sprijinit în baston și un moment îi fu milă. Cât să fii de iresponsabil, să te distrugi pentru bani?
– Ce spui? E un cunoscut al soțului meu. Și e inginer.
– Ce să spun? Trist. Ce energie uriașă pot avea banii? Cumpără și vând o lume întreagă. Doar sufletul omului nu-l pot cumpăra, pentru că nu poate fi atins.

Reclame

Din Frankfurt


Trecuseră doar trei ani de la Revoluție și românii încă nu se dezmeticiră bine ce e cu capitalismul în care au fost proiectați brusc. O avalanșă de schimbări și modificări întreține cu grijă o confuzie generală, de către cei care erau in funcții de conducere în institutii și la frâiele puterii. Directorul Popescu e în funcție de vreo douăzeci de ani și cunoaște toate șmecheriile partenerilor externi iar ceea ce se întâmplă pe plan intern era pe înțelesul său, numai că tace chitic, beneficiind și el de banul statului cum poate, ca să mai pună deoparte niște bani albi pentru zile negre.
Plecase cu lista nevestei în gând și cu sfaturile consistente despre ce trebuie sa aduca din Germania, finețuri care nu sunt de găsit pe aici: parfumuri crème de față, lenjerie, haine. La aeroport își găsi colegii, directorul economic și cel tehnic, veseli și puși pe gume, așteptându-l cu nerbdarea celor care văd Frankfurtul pentru prima dată. În interesul fabricii, fac toti trei o delegație de trei zile, ca să li se înmâneze un premiu. Știa despre ce e vorba, că doar avea o colecție de astfel de trofee, într-o vitrină din biroul personal și se mândrea cu ele, de câte ori avea ocazia. Făceau parte din seria de distincții pe care fabrica le primea în mod constant. Acestea erau insa niste trofee speciale, din plastic cu incritpii aurii și un mesaj relevant sa umple de mândrie orice director al unei firme de stat: ”Pentru merite incomensurabile la afacerile lumii”. carlsbergpearl1Pentru bucata aceasta de plastic și călătoria în străinatate fabrica plătea 20.000 de mărci. ” Ai dracului capitaliști! Cum știu ei sa faca bani. Ne invită la festivități exact cand hotelurile sunt in criza de clienti și ne fac oferte scumpe, valabile în plin sezon, nu acum. Dar daca statul plateste… De ce să refuzăm? În fond nu e din buzunarul meu.” Auzise că și directorul unei fabrici chimice, aflate în faliment primise o astfel de invitație dar știa că la nivelul directorilor, solidaritatea functionează și călătoria va trece în ochii curioșilor ca una absolut normală. Trecură de cheking și în timp scurt sunt în avion. O experiență unică pentru cei doi novici, care zburau pentru prima oară și care le erau recunoscatori șefului lor până peste cap pentru cinstea pe care le-o face să îi ia cu el, fărăr a ști că invitația era valabilă pentru delegații de trei persoane.
La aeroport, îi aștepta mașina hotelului care îi plimbă prin oraș cât să admire minunații zgârie nori din centrul financiar, sediile unor companii de renume, aproape de Main-ul ce curge liniștit de veacuri, fără să îi pese ca trei români se plimbă pe aici iar in cele din urmă automobilul îi lăsă, ca pe niște oaspeți de vază ce erau, la intrare. Tânăra de la recepție îi primește cu multă cordialitate, nesperată chiar, față de răceala nemților, de care ei auzira de atâtea ori și le oferă în engleză toate detaliile necesare despre facilitățile de care beneficiază pe durata cazării.
Ceremonia de decernare urmează să aibă loc abia mâine, timp suficient pentru plimbări și cumpărături. Cu cheile în mână cei doi directori primesc ultimele indicații înainte de a urca în camere.
– Dacă vreți sa va plimbați, vă recomand să luați un taxi și să vă notați de pe acum numele și adresa hotelului, că nu știți limba și s-ar putea să nu mai ajungeți mâine la conferință.
– Eu mi-am și notat, domnu Popescu, spune directorul economic arătându-i agenda în care scrisese cu litere de-o șchioapă, numele citit pe reclama verde de la recepție: CARLSBERG.

Intamplare programata


Abia a trecut un an de la Revolutie si lumea e agitata, cautand cu ferbilitate in stanga si in dreapta, minunandu-se de cate lucruri noi apar, la care nici nu visara. Ba o consignatie noua, ba un magazin alimentar, o rulota cu un mic bazar, vanzatorii de suc fresco, cei de vata de zahar. In fiecare zi aparea ceva nou si cate o noua mica afacere inflorea cine stie de unde si cum. Aveai senzatia ca fiecare zi e o noua revolutie, o noua revelatie si descoperire. Ba un anumit fel de haine, si o moda, ba electronice, produse alimentare. Nu erau bani destui sa poti cumpara tot ce vedeai si aveai nevoie. Dorina si Niculae venisera de la tara. Lucrau amandoi la oras si de la fabrica au primit un apartament. Oameni simpli, muncitori,in jur de 30 de ani, fara multa scoala, traiesc cinstit din munca lor. Dorina ar vrea si ea multe dar nu-si permit. Abia se descurca de la o luna la alta. Asa ca se gandi sa isi intrebe sotul si sa puna la cale un plan sa iasa din starea asta fara sa stie ca si el se gandea de multa vreme la acelasi lucru.
-Nicule, il intreba intr-o dimineata ea, tu ce ai vrea sa faci, ceva nou? Poate iesim si noi cu un pas inainte. Vad ca toata lumea mai face un ban in plus ba din Turcia, ba din Ungaria.
Fara sa stea pe ganduri, intrerupt de la o emisiune ce o urmarea cu atentie ii spuse.
– Vreau sa ma fac patron.
– Patron? Dar stii tu ce face un patron? Si apoi, de unde bani?
– Uite, eu chiar ma gandeam de ceva vreme. Imi fac o firma. Si apoi vad.
Dorina il privi cu mandrie. Nu s-a maritat cu un prost. Stia ea ca pana la urma va face ceva. Prea ii rad in nas toate proastele ca ei nu misca nimic si abia traiesc din doua salarii. Sa vezi numai ce o sa le rupa gura cand le va spune. Peste o saptamana, Nicu isi ceru liber de la serviciu cateva zile si incepu sa isi adune actele sa isi faca firma. Patruns de importanta misiunii sale, se duse la avocat, la cartea funciara de unde cu greu obtinut un extras CF, cu pile, ca acolo se astepta cu saptamanile, trecu pe la primarie, pe la finante. Cate nu face un patron si cate drumuri nu are! Si abia a inceput. Mai dura ceva vreme pana cand judectatoria ii inmana sentinta si gata! Era fericitul posesor al firmei “Nicu Prodcomserv”. Era musai sa ii puna asa ca legea spunea ca din denumirea firmei sa se vada ce obiect de activitate are. Acum, daca tot e patron, de ce sa mai mearga la servici? Ii er rusine de colegi. Un patron se imbraca elegant, la costum, are masina, sofer. Cum era sa mearga la serviciu, la atelier in costum. Asa ca se duse la director in audienta si isi lasa demisia.
– Dar unde mergi Nicule? il intrba directorul, gandindu-se ca poate si-a gasit o slujba mai buna ori mai bine platita.
– Nicaieri. M-am facut patron.
Directorul, un barbat la vreo 60 de ani isi dadu jos ochelarii de pe nas si se uita la el sa vada daca glumeste. Era serios.
– Nicule, esti patron? Felicitari. Se ridica si ii stranse mana, ca intre sefi, cu un zambet prietenesc pe fata. Si ce o sa faca firma ta?
– M-am gandit sa ma ocup de constructii.
– Foarte bine. Dar tu te pricepi la constructii?
– Da. Am cat de cat o idee.
– Atunci, succes!
Si Nicu pleca din fabrica, incarcat de mandrie, cu actele firmei puse frumos in mapa. Daca tot e liber, hai sa se apuce de organizare. Intai isi citi documentele, cateva zile. Apoi, gandi ca are nevoie de ceva scule si materiale, de o masina si de bani. Bani. Dar de unde? Ei nu aveau nici o economie iar imprumut nu avea de la cine lua. Auzise el ca la banca se dau credite. Poti gira cu casa, cu mobila ori cu niste cunoscuti. Asa ca incepu iar drumuri sa isi ia credit si parca banca abia astepta sa ii dea bani. Isi lua acolo un credit de 200.000 de lei, bani de 5 Dacii. Isi cumpara una si isi angaja sofer, ca el nu avea permis. “Si apoi, eu sunt patron, cum sa conduc masina?” Acum le avea toate pregatite incepu sa isi caute de lucru. Dar el om cu bani. Nu vrea orice maruntis. O scoala de zugravit, o fabrica din astea. Lucruri mari. Mai stie el firme de constructii in oras si numai lucrari mai au. Asa ca nici el nu se incurca prin maruntisuri desi cativa cunoscuti il solicitara pentru cat o casa, pentru zugravit, pentru cate un gard. Nu, el nu poate accepta. Asta ii scade lui reputatia. Cum il va pune cineva sa faca o scoala daca ar sti ca el a turnat un gard? Se mai inteersa el incoace-incolo, dar asa repede nu se putea. Avea doar promisiuni pentru anul urmator desi nimeni nu stie de unde veneau acele promisiuni. Ca sa ii treaca vremea pana in primavara, se gandi ca ar fi bine sa faca niste bani, cu diverse produse aduse din pietele din Ungaria. Asa ca incepu sa treaca granita la unguri si sa vina cu tot felul de produse. Casa lor era un du-te vino. Mereu venau vecine, cunostinte, cunostinte de ale vecinelor si cunostinte de ale cunostinelor sa cumpere de la ei, marfa ungureasca la cel mai bun pret din oras. Si cum sa nu fie cand Nicu vindea la acelasi pret la care cumparase din Ungaria. Nu poate face profit cerand un pret mai mare. Doar el nu era bisnitar sa se imbogateasca pe spatele cuiva. El nu e bisnitar. Apoi vazu ca schimbul valutar e in floare se apuca si de asta. Cumpara valuta de la valutistii de pe strada si o vindea in vama la un pret mai mic. Sa se poata bucura cei care faceau schimb.
– Domnul Nicu, de ce vindeti valuta mai ieftin? intreba intr-o zi, soferul suprins si el de usurinta cu care seful sau isi risipea banii.
– Lasa mai, ce stii tu? Eu nu sunt bisnitar si nici valutist. Sunt om cinstit si nu fac specula. Cunoscutii au inteles repede ca Nicu nu face afaceri bune pentru el si incepura sa zambeasca ironic, sa isi dea coate. Apoi veni anul urmator si inflatia exploda. Banii s-au demonetizat si preturile au crescut peste noapte cu pana 200 la suta. Cei care aveau rate la banci au fost si ei distrusi de cresterea uluitoare a ratelor si a dobanzilor. De unde sa plateasca bietii oameni? Multi si-au pierdut apartamentele, masinile tot ce putea fi vandut ca sa acopere datoriile. Nicu si-a epuizat banii de la banca, in cele din urma, ca sa isi achite creditul si-a vandut apartamentul si s-a mutat intr-unul mai mic. Si-a lichidat si afacerea si s-a intors la fabrica, acolo unde el stiuse sa lucreze, ca era muncitor priceput.
– Ce faci Nicule, unde te grabesti? Il intreba un vecin vazandu-l cum pleaca in graba, iesind din scara blocului.
– Ma duc la un cunoscut sa ii fac un cotet la porci.
– Pai, nu mai esti patron?
– Am fost patron dar am inchis firma. Nu mergea! Mi-am dorit atat de mult sa fiu patron dar acum sa nu mai aud.
– Stii cum se spune…ai grija ce iti doresti ca s-ar putea sa se intample!

Alte povestiri pe aceeas tema gasiti in tabelul de la Psi
Motanul pandalie scorpio Roxana

Cum sa fentezi un lider sindical


Copiatorul i-a schimbat viata. Nici macar nu trebuia sa fie al tau. Era suficient daca era inchiriat. Asa credea Gigel asteptand la masa, in restaurantul modest din orasel. Barbatii nu se lasara mult asteptati. Puteau comanda.

–         Luminita, cate o gratar mare de porc, cartofi prajiti, muraturi si cate o bere.

Fata, o bucatica apetisanta, cu fusta ultrascurta, machiaj strident si unghii colorate tipator, zambi lasciv deasupra decolteului proeminent. Gigel era de acord cu comanda facuta de barbatul inalt si bine facut. Se vedea ca era de al casei si ca era obisnuit sa comande.

–         Si ia zi, Gigele. Cum ne merge afacerea?

–         Bine, nea Mitica.

–         Cati bani avem?

–         Un sac. Nu stiu exact ca nu am evidenta la zi. In orice caz, foarte multi.

–         Ei vezi, stiam eu de cum te-am vazut, ca esti un baiat istet. Luam masa si apoi, mergem la tine sa facem socoteala.

–         Bine, ne-a Mitica. Mergem.

Gigel isi masca bine ingrijorarea. Cum sa-i duca el pe astia doi, la el, sa faca socotelile, cand el nu mai avea bani aproape deloc? E drept ca a castigat sume frumoase din afacerea pe care i-au propus-o ei. Dar distractiile, plimbarile, fetele, masina, prietenii, toti au avut nevoie de bani ca sa fie intretinuti. Si asa s-au dus pe apa sambetei sacii de bani castigati din afacerea inventata de cei doi lideri sindicali. Repede au venit, repede s-au dus. Dar cel putin a invatat cate ceva. Ca poti face bani din nimic daca ai in spate pe cine trebuie. Disponibilizarile din minerit i-au adus bani si gustul pentru afaceri. Ca sa poata beneficia de salariile compensatorii, sa fie trecuti pe listele de disponibilizati, minerii trebuiau sa isi faca fiecare cate un dosar care sa contina cat mai multe documente. Toate trebuau sa fie copii xerox, facute cu grija de Gigel, doar la papetaria lui. Dosarul complet costa cateva sute de lei. Dar cine sta sa se mai uite la banutii astia cand ei trebuiau sa primeasca zeci de salarii compensatorii, zeci de milioane. Amaratii isi cumparau dosarul, isi puneau copiile dupa documente si se duceau la sindicat. De acolo, lucrurile mergeau ca pe struna. Ortacii ieseau din campul muncii, cu “ordonanta” si se trezeau posesorii unei mici averi. Unii nu sperau nici in vis, atata banet. In valea Jiulu era forfota mare. Imbogatiti brusc, ortacii incepeau sa cheltuie. Puzderie de birturi aparusera ca si ciupercile peste noapte. Magazinele alimentare, de haine au aparut in peisaj cu zecile, in oraselul in care, pana atunci nu era mai nimic. La Casa de cultura veneau des si dadeau spectacole, manelisti care cantau pentru sufletul si creierul celor din vale. Gigel, devenise in tot peisajul acesta, dintr-un un tanar modest, de inteligenta medie dar cu multe ambitii un prosper patron de “librarie”. Nu ca ar fi avut multe in comun cu cartile. Si nici ortacii. El avea ce avea cu xeroxul. De acolo veneau banii. Si oricum, nu conta cum facea el banii. Important e ca avea sau ca dadea impresia ca are. Era foarte sigur pe el, stiind ca sindicalistii il sustin, ca e omul lor si ca altcineva nu ii poate sufla pontul afacerii lui. Numai ca sosise si ziua platii. Trebuia sa plateasca din incasarile lui, celor doi lideri sindicali, jumatate. Ori el nu mai avea bani. Aproape deloc. Acum realiza ca era bine sa mai fi investit in ceva, sa se diversifice. Dar in febra castigurilor, nu s-a gandit. Acum, cand presiunea platii il apasa apareau regretele si ideile. Parca statea pe ace, in timp ce “amicii” lui de la masa, mancau linistiti.

–         Ma scuzati putin. Trebuie sa merg la toaleta.

–         Nici o problema.

Gigel se ridica si pleca. In loc sa intre la toaleta, iesi pe usa. Cei doi nu-l observara din unghiul in care stateau. Gigel se urca in masina si demara in viteza. Trecu pe la magazin si lua ultimii bani, tot ce era in casa. O trimise pe vanzatoare acasa si ii ceru sa nu mai vina la lucru. Inchise si pleca. Disparu de tot din oras.

La restaurant, cei doi asteptara tacuti. Luminita veni sa le faca nota.

–         V-o trec in cont, sefu? Fata il avea trecut pe caiet pe lider si patronul restaurantului se descurca singur. Mai mult ca sigur le stergea datoriile astfel ca mesele aici erau gratuite. Sigur aveau vreun business si cu seful fetei.

–         Da trece masa in contul nostru.

–         Toate trei portiile?

–         Toate trei.

Liderul rosi putin. Trebuia sa plateasca si comanda lui Gigel. Cand se asteptau ca el sa suporte totul, daca tot l-au facut partener de afaceri.

–    Auzi Mitica. Asta ne-a tras teapa. Nu m-as fi gandit la una ca asta. Excrocul naibii! Daca-l prind, il fac bucatele! Nici macar nu pot sa-l dau la politie. Nu m-as fi gandit ca e atat de smecher. Si cand vedeai ce fetisoara vesela si deschisa avea!

Dupa o vreme, liderii s-au mai schimbat si el, s-a putut intoarce acasa, scapand de amenintarile cu bataia. Nestatornic, invatat cu drumurile si vazand ca in alte parti viata e mai frumoasa decat in saracia din Valea Jiului, a plecat din nou. S-a insurat si se chinuie inca sa devina om de afaceri. Smecheriile i-au ramas in sange.

Acum sta la masa, intr-un restaurant, la o cafea cu un bun amic.

–      Un oltean, nu e adevarat daca nu inseala macar putin. E un mare prost care nu trebuie bagat in seama. Ia stai putin…Uita-te la televizor. L-au arestat azi pe un mare lider sindical. Cica a luat mita mii si mii de euro. Sa-i aresteze pe toti, mama lor de lideri sindicali! Prea au ei acces la multe lucruri si prea multa putere!

Asa-i in tenis?


Am cunoscut recent un domn in varsta. A fost important la viata lui si atat de modest in comparatie cu ce a reusit sa realizeze. Mi-am amintit povestea aceasta, cand l-am vazut pe Antena 1, intr-un promo pentru o emisiune cu boxeri uitati de toata lumea, desi ei sunt campioni olimpici, din 1954. Intre cei doi boxeri, in ring, domnul de care va vorbesc. Era tanar, imbracat in costul alb, elegant, sportiv. Domnul Vasile Baciu, era arbitru international de box. Prin anii ’50, asistase din intamplare, la antrenamentul unui tanar. I-a admirat talentul pe terenul de tenis, daruirea, energia. Imbracat modest, cu echipamentul jerpelit, tanarul era sarac si nu avea nici bani de buzunar. Vasile i-a dat 100 de lei, sa iasa cu iubita la un suc sau la ce-o vrea el. Dupa vreo 10 ani, se intalneste cu acelasi tanar, pe un aeroport in Germania. Aflat in plina ascensiune, castigase deja trofee si era un sportiv de succes care promitea inca o cariera lunga si stralucita. Domnul Vasile, s-a apropiat de el sa il felicite pentru recentele performante obtinute. Intinse mana spre el, in semn de salut asteptand reactia similara a tanarului.

–         Buna ziua, domnul Ion. Ma mai cunoasteti?

Tanarul se intoarse brusc spre Vasile si i-o reteza scurt, cu dispret, fara sa stea de vorba sau sa vada cine i se adresase in romaneste, pe un aeroport strain.

–         Nu dau bani!

–         Pai nu ma intereseaza banii tai. Du-te dracului!

Vasile se intoarse spre grupul de sportivi cu care venise.

Vazand reactia neasteptata tenismanul se interesa:

–         Cine este domnul?

–         Domnul Vasile? Este antrenor si arbitru international de box.

Atunci, tanarul isi  aminti de barbatul care, fara sa il cunoasca, dupa un meci, vazandu-i hainele decolorate si incaltamintea scalciata, ii daduse 100 de lei, de buzunar. Cat de fericit a fost atunci!

A primit-o ca pe o lectie? Cred ca nu. Meschinaria oamenilor cu bani, nu are limite. Viata nu echilibreaza intotdeauna destinele. Tanarul tenismen s-a retras demult din sport, devenind un om de afaceri, de top. Vasile, e un pensionar care isi duce cu demnitate situatia lui modesta dar onorabila si anii, purtand in suflet printre atatea poveri si intamplarea aceasta.

ideile unui om de afaceri


Chelu, e un tanar de vreo 26 de ani. A terminat liceul in reprize. Nu e  de vina el, ci maistru, care a cerut exmatricularea lui in clasa a XI-a. Motivul, nu era unul foarte grav, in opinia lui. Mare lucru ca maistru si-a lasat in dulap o suma de bani, pe care o tinea ascunsa de nevasta-sa, si el i-a luat banii? Vreo 2000 de euro. Si cum Sorin, zis Chelu, pentru ca se tundea la zero de multi ani, cu inca unul au avut fericita inspiratie sa caute prin dulapul maistrului. A gasit acolo, ascunsi sub o carte, banii, in bancnote de toate marimile. De la 20 de euro pana la 100. A luat in prima zi doar 20 de euro, in urmatoarea la fel, in a treia luat 100. Apoi, daca a vazut ca nu a remarcat nimeni, i-a luat pe toti.”Dar ce dracu? Sa ma tot incurc cu maruntis. Tot aia e. “ Dupa vreo saptamana, maistru a vazut ca ii lipsesc banii. S-a prins imediat cine e autorul. Asa ca, a iesit un mare scandal. Sorin era indignat cand le-a cerut exatricularea.” Bine amu, dupa ce si-a lasat dulapul deschis si banii acolo, la vedere, tot el e cu gura mare?” Vrand nevrand, a trebuit sa inghita galusca. Tatal sau i-a aplicat o corectie demna de fapta lui si l-a mutat la alt liceu, ca sa isi poata termina studiile. La facultate nu s-a mai dus. El nu e ca toti “aricii”, cum le zicea el baietilor de varsta lui. Are probleme mult mai importante. Se ocupa de afaceri. Un amic, i-a propus sa isi faca o firma. Si el, a inteles ca e minunat sa fii om de afaceri. Stiind ca el nu e chiar sanatos la minte, amicul, l-a pus sa taie facturi pentru niste lucrari pe care le facea el. Si Sorin, taia facturi si chitante si pentru fiecare primea cate 100 de euro. Pai nu e profitabil? E drept ca i-a luat cam doua zile pana sa se prinda el cu se completeaza o factura si cum se calculeaza TVA-ul. Mai sa abandoneze ideea din cauza complexitatii. El nu stie ce e aia gestiune. Poate de aceea, dupa ca ii dadea chitanta si factura clientului, rupea copiile si le arunca la cos, ca il enervau. Lui ii placea sa fie curat in facturier.

Zilele trecute, Chelu, a fost la Frankfurt. Amicul care i-a cerut sa isi faca firma, avea acolo un business si partenerul german i-a cerut sa il duca si pe patron, sa cunoasca personal. Neavand ce face, l-a luat. I-a platit cazare, bilet de avion si toate cheltuielile. Prin metropola germana, s-au plimbat cu o masina inchirata, pentru ca aveau multe drumuri de facut. Pe Chelu il lasa in masina, sa nu faca vreo traznaie. In timp ce se intorcea de la un depozit, amicul il vede pe Sorin, ca apare dintr-o benzinarie, cu doua cornuri, ascunse sub haine.

–         Mai, ce faci? Ce ai acolo?

–         Noa, ce sa am. Mi-o fost asa de foame. Doar nu ai vrut sa stau sa mor aici de foame. M-am dus si am luat doua cornuri. Dar stii ce foame mi-o fost?

–         Le-ai platit?

–         Nu. Ca erau prea scumpe. Un euro bucata. Daca erau mai ieftine cred ca le plateam. Asa, ce dracu? Dar stii ce bune sunt? Imi pare rau ca nu am luat mai multe.

–         Mai, tu chiar esti nebun? Vrei sa ne ia politia? Stii ca colo sunt camere de filmat, peste tot?

–         Pai si ce? Aici nu ma cunoaste nimeni. De unde sa stie cine sunt eu?

–         Daca mai furi ceva, aici te las.

Apoi, amicul isi aminti brusc ca isi lasase banii in torpedou. Il deschise in viteza dar vazu ca erau acolo. Chelu ranji.

–         Te-ai speriat, asa-i? Chiar ma gandeam ce bine ma veseleam eu pe aici daca aveam cei 50.000de euro ai tai. Puteam trai vreo doua luni. Si pana ma intorceam, iti trecea si supararea pe mine.

Cu supraveghere atenta, au ajuns in cele din urma acasa, fara ate peripetii majore.

Ieri, Chelu se scarpina in varful capului sau lucios in care se reflecta soarele verii. I-a venit o idée. Intreba in stanga si in dreapta daca are cineva o masina mare, un camion.

–         Dar la cei ai nevoie, il intreba unul? Hai ca poate stiu eu pe cineva.

–         Am un pont tare. Am verificat déjà. Am descoperit ca la fabrica de produse ceramice este o portiune mare, nepazita. Acolo sta depozitata, pe niste paleti, marfa pregatita pentru export. Am verificat chiar, sa vad daca se prinde cineva ca iei ceva de acolo, si nimic. Iti dai seama ca poti lua de acolo cativa paleti si faci bani faini pe ei?

–         Dar iti dai seama ca daca te prinde politia, ii confisca aluia camionul si faceti inchisoare amandoi?

–         Noah bine si tu, riscul si profitul e “fifti-fifti”, spuse el calm, dand din mana.

Azi, Chelu a abandonat cu regret ideea aceasta, ca nu a gasit pe nimeni interesat. Nu-i nimic. O sa-i mai vina idei. Ca el e un tip cu idei multe si e un om de afaceri versat, la cei 26 de ani ai sai. Acum e ocupt. Isi face bagajele ca pleaca la mare. Cu avionul. Dar daca aveti probleme, la telefonului lui raspunde zilele acestea prietena. Spuneti-i doar ca il cautati pe Chelu si ce probleme aveti, si ea va ajuta, ca si cum ar fi el acolo. Pentru ca are si el un om de incredere in apropiere. De ce nu merg impreuna la mare? Pentru ca el are intalniri cu “afaceristi” si apoi, nu trebuie sa mearga si femeile peste tot. Nu de alta, dar si la mare sunt femei. Libere. Iar putina diversitate nu strica niciodata.