Arhive blog

Femeia cu naframa, din Bobalna- (desene pe asfalt)


S-a oprit timpul istoriei, in varful dealului cu Mausoleul de la Bobalna, monument ce aduce cinstire celor cazuti in Rascoala de la 1437, insa in satul de la poalele lui, viata curge ca un rau in clocot de parca mereu asteapta sa se intample ceva extraordinar. Satul are personalitatile sale puternice si evenimente de anvergura care i-au adus faima si i-au marcat existenta, fiind satul natal al lui Alexandru Vaida Voievod, politican ilustru si fost ministru de interne apoi de externe, in perioada interbelica. Tot aici locuieste un poet local, un tip visator si romantic, asa cum ii sede bine unui poet si care a chiar publicat volume de poezii. L-au lasat in umbra gazetele, pana cand, un incendiu ce i-a distrus casa, l-a scos din nou, din anonimat, pe acest modest si visator Don Quiote de Bobalna. Prin 1996, o televiziune a transmis in direct alegerile, de la sectiile de votare din comuna, eveniment foarte important, despre care s-a vorbit multa vreme in localitate, mai ales ca a venit special, sa ia pulsul istoriei si a vietii patriarhale, cunoscutul jurnalist si moderator Mihai Tatulici. Oamenii de aici au sangele fierbinte, al celor ce au luptat pe deal, impotriva stapanirii habsburgice.Seara de seara, barbatii se intalnesc la bufet, comenteaza filmele, despre politicieni si mondenitatile locale. Si au Doamne, ce povesti si dezbate, cu filozofia simpla a omului de la tara! Satul este imbracat in cascade de verdeata de cum da primavara, cu livezi si gradini, inconjurat de paduri. Miroase a verde si a ierburi, si pe inserat se aud talangile vacilor care se intorc din timp.
Soseaua strabate comuna prin mijloc, ca o axa serpuita, asfaltata, marcata proaspat cu vopsea alba, cum tebuie intr-o localitate unde primarul e bun gospodar, ca pe aici oamenii nu se pot face de rusine. Masinile sunt rare si oamenii circula nestingheriti pe sosea, scosi din amorteala din cand in cand de cate un tractor, ori cate un autobuz ce trece din ora in ora pe acolo. De=o parte a soselei e primaria si postul de politie, de cealalta dispensarul si magazinul cu bufetul, locul unde se aduna oamenii, la o vorba ori sa-isi cumpere cele de trebuinta. Ceva mai incolo, inainte de curba e scoala, o cladire cu etaj, incapatoare petru copii din comuna. Totul e ingrijit, vopsit, curat ca la o comuna cu renume trebuie sa fie toate puse la punct gospodareste.
Lelea Lucretie si Lelea Anica, sedeau de povesti de vreo jumatate de ora, in mijlocul drumului, nestingherite tocmai marcajul alb. Cele doua batranele de 70 de ani, erau bune prietene, de o viata dar nu isi terminau niciodata povestile. Universul se concentrase atent, acolo unde ele imparteau lumea in lung si in lat, cu povestile lor sfatoase. Si se aplecau una spre alta, sa isi vorbeasca in soapta, ca nu care cumva sa le auda cineva. Cine sa le auda, tocmai in mijlocul drumului?
– Noa spune tu, Lucretie, cu ce propunere o mai vinit si primarul asta! Io i-am zis barbatului, ca la sedinta de consiliu de maine, sa nu fie de acord.
– Ai facut tare bine, Anica… dar nu apuca sa isi termine fraza soptita, cand se auzit un scrasnet de roti. Masina neagra ce venea cu viteza, pravalindu-se pe sosea, scoase un scrasnet lung, lasand amprente negre, insa soferul le remarcase tarziu pe cele doua batranele si Lelea Lucretie fu “mangaiata” cu portiera pe sezut. Femeia cazu gramada. Tanarul opri, deschise usa si se repezi la ea sa o ajute. Era alb la fata ca hartia si mainile ii tremurau.
– Matusa, te-ai lovit rau? Te doare ceva?
Femeia, tacea, uitandu-se imprejur, naucita, cu naframa putin sucita, si cu fustele pline de praf. Lelea Lucretie, avea intiparita pe fata, expresia celui care cade din pom si parca fara voa ei, a fost asezata in mijlocul drumului, sa mediteze. De la dispensar asistenta alerga repede sa vada daca e nevoie de ingrijiri medicale ori de ambulanta. Ii lua pulsul, tensiunea. Nu parea sa aiba ceva.
– Matusa, vrei sa chemam salvarea?
– Da di ce? N-am nimnic, numa julitura. Da nu-mi dau seama ce am patit!
– Ati fost accidentata de masina, ii spuse si politistul de la post, aparut si el intre timp.
Cativa sateni curiosi, incepura sa se imprastie, semn ca nu a fost mare lucru: cateva zgarieturi si gata. Lelea Lucretie isi revenea incet, starea aceea de soc, se uita spre tanar, spre multime care o mai privea cu suspiciune, si suparata ca a fost deranjata si ca e in centrul atentiei se apuca sa il apostrofeze pe soferul inca speriat.
– Si tu?! Nu aveei loc pe drum, cat de larg era?! Trebuia sa te sui pe mine?!
– Pai nu m-am urcat. Ciculam pe sosea, regulamentar. Dumneavoastra erati in milocul drumului. Imi pare rau.
– No ni la el, iti pare rau. Sa ai grije alta data pe unde umbli! Si sa-ti steie mintea la drum, nu la fuste!
– Sigur nu vreti sa chem salvarea, mai intreba asistenta din comuna?
– Pentru ce? N-am nimnic, zise ea scuturandu-si fustele de praf.
Cum adica sa mearga la spital, ea care batuse tara in lung si in lat? Nici vorba.
– Noah, amu ma duc acasa ca omu cela a fi ingrijat.
Schiopatand usor de un picior, cat sa smulga urme de ingrijorare spectatorilor de pe terasa bufetului, se indrepta spre casa. Din poarta, badea Gheorghe o intampina ingrijorat.
– Noah, da ce-ai mai facut, tu fomeie?
– Io? Nimnic? M-o calcat unul cu masina, da’ n-am nimica.
Batranul o privi cu neincredere dar de la ea se putea astepta la orice. Lucretia era o femeie, frumoasa, cu ochi albastri, adanci. E faina si acum la batranete. Si la fel de aspra ca in tinerete. Cand venea vara, mergea in pelerinaj, batea tara, in lung si in lat. Pleca de acasa, fara bani, fara merinde, facand autostopul. Déjà soferii de tir o cunosteau. Era simpatica foc, povestitoare, vesela. Nu ii cereau bani pe transport. Iar la manastiri, primea mancare si cazare gratis. Se intorcea acasa linistita si impacata pentru un an, dupa o hoinareala de o luna. Era prima in sat, cand era vorba de organizare. Orice, punea la cale, avea strategii si rezolvari la o gramada de situatii. Chiar si cand trebuia sa mobilizeze oameni pentru lucrari in interesul obstei. Nu era chip sa i te opui. Purta bastonul de maresal in buzunarul sortului ei de taranca. Dupa Revolutie, curentul nationalist a patruns-o si s-a inscris in Partidul Romania Mare. Ca ea era romanca, pana in maduva oaselor. Daca Dumnezeu a vrut ca ea sa se nasca in Bobalna, intr-un sat istoric, inseamna ca a stiut de ce. A fost chiar si la Bucuresti, la un Congres interational al romanilor de pretutindeni. Intoarsa acasa, le povestea femeilor despre aventurile ei, iar ele, stateau cu gura cascata, auzind-o deruland peripetiile din calatorie. O invidiau si visau cum ar fi facut si ele, daca le-ar fi lasat barbatii sa plece de acasa.
– D-apoi drajile mele, cum sa va spui? Io eram singura fomeie cu naframa, in tata sala aceea mare. Restul erau numa doamne elegante. Dara, stiti ce frumos or vorbit toate, cu mine? Si mi-or lasat si numere de telefon si mi-o promis ca-mi scrie.
Si femeile visau. Ce fain trebuia sa fi fost! Bine ca macar Lucretia a fost acolo. Si asta e lucru mare! Se lasa seara in Bobalna, vacile se intorc din camp si oamenii se aduna prin case, iar in ultimele licariri ale soarelui, in asfintit, printre umbre, se mai vad desenele rotilor scrasnite pe asflat. Dar leliuca Lucretie a avut noroc, ca e „fomeie cu naframa”, din Bobalna.

Pe aceeasi tema au postat au mai postat in Clubul Psi.

Antologia gafelor


scrisa de mine- Fata din vis

Lucram la Judecatorie, o constructie veche in curs de renovare, pe vremea aceea. Tot personalul impreuna cu avocatii si notariatul, folosea aceeasi toaleta veche, functionala si nu prea. Renovarea nu ajunse la toaleta. Mai intrau acolo si altii, de afara, asa ca, desi se facea curat zilnic, nu era cea mai igienica zona. La femei, toata lumea se urca cu picioarele pe vasul de la WC. Nu ne puteam abtine 10 ore, cat stateam la serviciu, si macar o data trebuia sa mergem la baie. Si ma duc la baie, tocmai terminasem programul cu publicul. Aveam o fusta lunga si stramta, din patura. Va mai aduceti aminte de fustele acelea? Ma urc pe vasul de la wc, pentru ca nu se putea folosi altfel, si cand sa ma dau jos, imi trece un gand prin minte. “Daca s-ar strica toaleta?” Nu termin gandul si in secunda urmatoare, ma trezesc pe jos. Vasul crapat dinainte in bucatele mici, nu mai rezistase. In primele secunde credeam ca nu e adevarat. M-am ridicat, m-am scuturat. Si acum? Ce sa fac? Sa ma prefac ca nu stiu nimic sau sa ma duc sa il anunt pe grefierul sef? Apa curgea continuu, ca instalatia era defecta. La parter era sediul politiei si riscam sa ii inundam. Asa ca, imi iau inima in dinti, si tremurand, nerevenindu-mi bine dupa soc, ma duc la grefierul sef.

–         Domnul Mester, trebuie sa va spun ceva.

–         Da. Ai patit ceva?

–         Nu. Da. Am stricat buda.

El se uita la mine zambind, crezand ca e o gluma.

–         Cum ai stricat buda?

–         Bine. Toata e bucatele.

Tot nu credea, si il trimise pe paznic sa verifice si sa inchida apa.

–         Lasa ca vedem ce e de facut.

Dupa cateva minute, intra la noi in birou, domnul Mester si presedintele. Eu tocmai le povestisem colegelor ce patisem. Ma priveau cu uimire si admiratie, admitand ca ele nu ar fi recunoscut vreodata, daca asta li s-ar fi intamplat lor.

Presedintele un domn impozant, avea o mina serioasa. Se uita la mine si eu ma gandeam la cati bani va trebui sa duc de acasa, sa o platesc de buna. Tocmai terminasem de platit rate si acum, trebuia sa platesc o prostie.

–         Fata mea! – Asa imi zicea presedintele.- Ce ai patit? Te-ai taiat pe undeva, hai arata-ne sa te pansam! Tonul lui devenise grijuliu si zambea. daca nu as fi spus, ar fi banuit-o toata lumea pe notara sefa, o respectabila doamna la 130 de kilograme.

–         Nu am patit nimic. Si in momentul acela, am inceput sa rad, apoi sa plang, trecand de la o stare la alta.

–         Hai nu mai fi suparata, ca oricum trebuia inlocuita. Si acum, de ce plangi?

–         Pai cum sa nu plang. Acum o sa intru in istoria judecatoriei drept doamna care a daramat buda.