Arhive blog

1 mai cu martieni


Tata fusese foarte exigent cu noi, când eram mici. Eram trei fete în casa şi el ţinea foarte mult la reputaţia lui şi a familiei. Aşa că nu ne prea lăsa să ieşim în oraş, să mergem des la discoteci şi nici la petreceri. Exigenţa aceasta a lui ne-a marcat, pentru că ne-am simţit private de unele distractii si bucurii ale adolescenţei. Si cum adolescenţii sunt mereu tentaţi să facă exact invers de ceea ce le ceri, nu puteam să fac notă discordantă. Ştiam că în ziua urmatoare, de 1 Mai, părinţii mei merg la pădure, la iarba verde, fac gratare, culeg flori de câmp şi alte activităti din acestea. Eu nu vroiam la padure. Că nu-mi plăcea, pe vremea aceea. Era prea sec, nu era apa, nu te puteai dezbrăca prea tare că erau ţânţari aşa că, vroiam la Someş. Şi cum nu aveam voie sa merg singura, mai ales ca era să ma innec de vreo două ori, am optat să am grijă de verişoarele mele mai mici. Părinţii lor, lipseau câteva ore, de acasă. Cu o zi înainte, un coleg dintr-a XII-a, mă invită să merg, cu un grup de prieteni şi prietene, unde credeti? La pădure. Ei, aşa mai merge! Evident că accept. Ii povestesc mătuşii ce intenţii am, ea revine mai devreme acasă şi plec cu colegii. Foarte încântată, cu costumul de baie pe mine, “just in case”, cu pachete de mâncare si pătura. Pentru cei care nu au trecut prin Dej, va povestesc ca e un oraş, aşezat că într-o căldare între 7 dealuri, unele împădurite. Uneori il numeam în glumă, “oraşul celor 7 coline”. Undeva mai jos de gară, este un punct de confluenţa a Someşului Mic, de la Cluj şi Someşului Rece ce vine dinspre Beclean. De acolo, din punctul acela, curge Somesul, un râu cu ape adânci şi cu multe povesti. La ora stabilită, mă întâlnesc cu Daniel şi cu restul grupului. Urcăm pe strazile în pante pe un deal înalt, Bacău, unde câteodată au loc consursuri cu planoare. Cautăm un loc în care să ne aşezam, aproape de pădure. Facem un popas. Scoatem gratarul, facem foc, fum, prajeli, salate, muzică bună la casetofon. Ei, ne-am cam plictisit. Să fim şi noi ca bătrânii? Ne adunam bagajele şi coborâm pe Râpa Dracului, o vale deosebit de abruptă pe un teren accidentat si instabil, unde se produceau de multe ori alunecari. Daniel, mai nesigur pe picioare, aluneca si o distanta de cativa zeci de metri coboarî pe şezut, zgâriindu-se de lespezile de piatră.  M-a pufnit râsul spre enervarea acestuia, jenat de situaţie. Ajungem în şosea, aproape de Viile Dejului şi urcăm pe lângă Someş, vreo doi kilometri, cu rucsacurile în spate, mai pe cărare, mai prin stufăriş. Aveam părul lung, roşcat deschis, de culoarea aramei, pe care îl ţineam în nişte coade prinse în vârful capului, şi-mi ajungea până aproape de talie. Il prindeam cu biluţe sau buline. Se găseau destul de greu, pe vremea aceea. Erau colorate în galben şi roşu. Aşa era inspiraţia momentului. La un moment dat, una dintre fete exclama, undeva în urma mea.

–          Uite nişte cireşe. Noah, au dispărut.

Mă uitai atentă. Ce cireşe? Suntem in stufăriş.

–          Uite-le din nou. Nişte fructe roşii.

Pesemne ca o fi tras şi ea ceva din sticlele cu bere ale băietilor. M-am lămurit când mi-a pus mâna în păr.

Am ajuns pe un banc de nisip şi ne-am oprit. Un nisip fin, din aluviuni ne gâdila tălpile. Am facut baie în Someş. Era cald afară şi noi eram încălziti de drum. Am iesit din apă verzi, ca nişte marţieni dar răcoriţi. Apa Somesului mic, trecea pe langa combinatul de porci de la Bonţida şi acolo se deversau diferite chestii. Parcă era plină de mătasea broaştei. Statul la soare ne-a dat reflexe roşii. Când am ajuns seara acasă eram o combinaţie puternică intre un rac fiert şi un broscoi uriaş. Mama m-a întrebat ce am păţit, ca parcă fusesem sa am grijă de fetiţe, fara să-şi facă iluzii că îi voi da explicaţia adevarată.

–      Pai sa vezi. Am stat la plajă în balcon.

Reclame