Monthly Archives: Iulie 2015

Despre tinerețe și o casă


Despre tinerețea sufletului și o casă

Urcam scara pe întuneric, așa cum făcusem de multe ori, cu o ușoară teamă11088239_735647723199181_9070305727082438_n de a nu fi văzută, de locatarii din blocul de alături, ce stăteau mereu la pândă, oameni cu mult timp liber și plini de grija altora. Nu că m-ar fi interesat în mod special vorbele lor, dar preocuparea mea era de a nu-i creea lui probleme. În comunitățile de turci, conservatorismul obiceiurilor de acasă nu e diminuat cu nimic, iar prezența mea acolo ar fi fost jignitoare. O femeie singură și un bărbat singur nu au ce căuta împreună, decât în compania unei rude. Ușa de la intrare era întredeschisă și întunericul de aici, altul decât cel de pe scară, mă îmbrățișă cu o adiere caldă, aflat într-o infinită așteptare. Cunoșteam mirosurile casei, ce se înălțau subtile, din fiecare ungher, fiecare foșnet, abia perceptibil, ca respirația unei ființe. Mi-am lăsat sandalele pe hol. Tălpile mele simțeau pardoseala sticloasă și moale, de linoleum lustruit cu sârg, de trei ori. Am închis o clipă pleopele, zâmbind. Am inspirat adânc, deschizând brațele, larg. Nu simțeam nici un semn feminin, deși, energia locului era blândă. Atârnat în nemișcare, pe colțul oglinzii stătea unul din lanțurile mele, cu un mic medalion din zirconium violet. Metalul colierului, obișnuit, ce începuse să oxideze, înnegrindu-se pe alocuri, aproape că nu se distingea prin firul de lumină ce străbătea încăperea, doar scânteierea violacee, îl făcea vizibil, un fel de pendul, încremenit într-o clipă tremurătoare. Nu apucasem să-l port, deși mi-l dorisem o vreme. Îl lăsasem, așa cum lăsasem și alte lucruri, cu drag de locul acesta, dar purtând în ele, ascunsă, bucuria de a fi fost ale mele. Colierul îmi spunea că, nu trecuse pe acolo nici o femeie, ori dacă a fost, nu a fost atât de importantă, încât să schimbe, cu ceva, locul lucrurilor. In camera de zi, aceeași nemișcare. Parcă nu aș fi plecat niciodată, și anul scurs s-ar fi evaporat, cumva, în eter. Pe pervazul interior al ferestrei, cele trei lumânari decorative, în forma unor delicate flori de nufăr roz-violet, erau intacte, în aceeași poziție în care le lăsasem, alături de o lalea și o vază cu câteva globuri de mătase gri. M-am așezat o clipă, pe canapeaua acoperită cu o cuvertură roșu stins, cuvertură a cărei istorie o cunoșteam. O primise de la ea, cealaltă, cea pentru care aproape că înebunise la un moment dat. În ultima ei ședere, femeia a vrut să schimbe prin casă, să lase amprentele ei dominante, ca și cum, ar fi vrut să estompeze, cumva, faptul că eu locuisem acolo. I-a fost acceptată doar cuvertura. Parcă o vedeam atunci, în seara aceea, când insistase să mă cunoască și plină de generozitate, mă și invitase la ea. Abia mă văzuse de câteva minute. Reproșurile ei, felul în care încerca să îl domine, să îl controleze, știind ce efect avea asupra lui, îmi dădeau senzația unui personaj malefic. Fața ei cu osatura puternică, pielea ne o nuanță închisă, orientală, încerca să reflecte un calm și o stăpânire de sine. Ochii negri, mari și umezi erau însă niște scânteieri când devoratoare, când ucigătoare. Îi simțeam teama ascunsă, sub masca unor gesturi binevoitoare, mai apoi furia, ascunsă și ea, la auzul refuzului meu. S-a ridicat cu un oftat și a plecat. Yavaș, yavaș. Încet, încet. Dar a urmat-o disperat, simțind furtuna din sufletul ei. Nu o putea lăsa să plece. Eu nu aveam pentru ce să lupt. Nu era al meu. Ea credea că îl are și că e pe punctul să îl piardă. De fapt, el nu aparținea niciuneia, dar ar fi vrut, într-un fel doar de el știut, să ne păstreze pe amândouă. Așa că am ales eu.
A trecut o vreme. În timpul în care eu eram plecată, ea a dispărut din viața lui.
Acum, mă văd în locul acesta cu plecări și reveniri, deși, doar locul mi-a aparținut din tot sufletul și eu lui.
Din bucătărie răzbate parfumul cald și uscat de lămâiță și flori de munte, ceaiul acela care m-a vrăjit făcându-mă să doresc să îl beau în fiecare zi, cu dependență, ca o sevă a existenței mele tulburătoare. Nicăieri în altă parte, plantele acestea delicate de sideritis, nu aveau aceasta aroma, deși preparam ceaiul în același mod.
– Ai venit?- îmi zise lăsând deoparte telefonul mobil pe al cărui ecran urmărea niște clipuri despre războaie în Orient. Mă aștepta și asta îmi dădea un sentiment plăcut de confort. M-am așezat lângă el. Știa că sunt obosită și mi-a masat tălpile, apoi spatele. Mai târziu, stăteam cu ochii închiși. El urmărea, fără sonor, un film. Și atunci, am avut o viziune. Ca printr-o ceață gălbuie, se desfășura în fața mea un oraș. Îmi era cunoscut, de parcă mai fusesem acolo, în alte timpuri, undeva, în adâncul Asiei. Încercam să mă apropii. Vedeam aievea, cu ochii închiși, oameni, căruțe, clădiri sub un cer senin. Mai fussem aici, într-un vis mai vechi de-al meu și încercam să trăiesc momentele acestea.
– Dormi? – m-a întrebat el, văzându-mi expresia feței destinsă și pleoapele închise.
– Nu. Mă gândesc.
Și atunci, viziunea s-a închis, ca o poartă spre altă dimensiune. Aș fi vrut să o pot continua, și încercam senzația aceea, de ușor regret, pe care o ai când te trezești dintr-un vis frumos, ce îți creează senzații minunate și ceva, un zgomot ori lumina te aduce brusc în realitatea terestră. Am încercat să mă relaxez, dar am adormit.
Dimineața, m-am trezit devreme, așa cum făceam mereu, să mă scald în lumină. Mi-am făcut o cafea ness. Nu-mi plăcea ness-ul în mod special, dar în casa aceasta, totul e foarte simplu, și o cafea de altfel ar fi presupus aparate, vase. Stăteam în același colț al sofalei din living. Ascultam șoaptele vesele ale casei. Praful se așternuse peste tot, și nu simțeam nevoia să îl șterg, să îi stric prieteneasca învăluire. Aparținea și el locului. Fiecare fir de praf avea și el o poveste, orientală, și o  dramă. În biblioteca din fața mea, câteva cărți, citite și ele, respirau printre razele de soare, ce se zbenguiau prin ochiurile perdelei.
Mai dormea. I-am privit ochii inchiși, tăietura pleoapelor oblice, liniștea ce i se așternuse pe chip. Mirosea a flori sălbatice, de munte. Altă dată l-aș fi întâmpinat cu micul dejul. Acum aveam senzația că sunt în trecere. În hol, am mai aruncat o privire oglinzii și un zâmbet. Chipul meu întinerise peste noapte și în inimă o floare rară strălucea. Am plecat. Afară era soare, un soare de vară, poate adus din Turcia, ori de oriunde, iar lumina lui portocalie-verde, strecurată printre ramuri, mă îmbrățișa cu mii de brațe.

Anunțuri

Rezistența


Kurtuluș intră în cafenea, cu palmele în buzunare și degetul mare ieșit afară.10313476_762337280499055_493831981803780427_n Pășea dezinteresat, azvârlind picioarele înainte, cu vârful pantofilor ușor spre exterior, mimând poziția unui profesor care tocmai a dat un extemporal și acum așteaptă ca nevrednicii lui elevi să scrie. De când era divorțat, se bucura de libertatea de a avea femei contra cost. ” Ohne ende.” Fără sfârșit. Aspectul fizic nu îl ajuta deloc așa că pentru plăcerile lui fizice trebuia să scoată bani din buzunar. Un burdihan rotofei trântit peste niște bețe de picioare îți dădea senzația că îl poartă pe proprietar peste tot. Capul de bostan așezat strategic între urechile blindate de proteze auditive, îi era dat pe spate, semn că el, oricând e la vânătoare.
– Ce faci? – răsuna în limba româna, vocea lui pițigăiată, infantilă pentru cei 45 de ani ai săi. Bine?
– Ja. Ok. Du?- i-am răspuns nesinchisindu-mă de româna lui de doi bani, învățată de la prostituatele cu care se întreținuse prin FKK.
Nu mai catadicsi să răspundă, se îndepărtă cu superioară ignoranță și se așeză la masă goală să citească ziarul. Nevasta îl părăsise de ceva vreme când, de la balcon, îl descoperise, în mașina parcată la câțiva metri de bloc, făcând sex cu o alta. Era prea mult pentru biata femeie, care cedase, în ciuda îndârjelii de a rezista alături de bărbatul ei. Îi trecuse totul cu vederea, prostia, agresivitatea, plecările de capul lui, revenirile după o vreme fără explicații, faptul că nu îi dădea bani și nu o respecta, mizeriile lui sufletești și trupești, dobândite în lunga lui ședere la un internat din Ankara, unde părinții, o familie de kurzi, săraci lipiți, l-au lăsat în grija statului, lucru pe care dealtfel, el nu l-a iertat niciodată.Și-a luat fetele și a plecat, departe de el.

Kurtuluș nu vorbește de suferințele lui de atunci, dar poți ghici repede de ce fel de tratamente a avut parte. Peste tot în jurul lui împrăștie mizeria, verbala, fizica, umană. Cu toate acestea, e un om vesel și îți găsește repede auditoriu prin perlele ce le scoate, povestind despre aventurile lui amoroase, cu detalii, descriind reacțiile femeilor in anumite ipostaze, stârnind imaginația celor din jur. Retrăiește și el momentele despre care vorbește cu savoare, unele dintre ele niciodată întâmplate altundeva decât în imaginația lui. Amuzamentul celor din jur, atenția care i se acordă, fie și pentru puțin timp, il binedispune și îi dă încredere.
După o vreme reveni, și urmărind reacția mea și a clienților, încercă să îmi facă o elegantă, învitație, și bănuiesc că primise instrucțiuni serioase.
– Imi dai voie să îți fac o invitație la o masă romantică?
– Poftim?
– Să mergem să mâncăm amandoi, romantic, la Mc. Donalds.
– Regret, dar nu pot.
– Cum așa?
– Simplu, sunt la dieta. În plus nu manânc la Mc Donalds, îi răspunsei, nu pentru că aș fi acceptat o invitație în altă parte, dar încercam să-l menajez de reacția celor din jur care așteptau să vadă urmarea.
– Pai de ce să nu mănânci? Totul e bun, ketchup, maioneză, sandwich. Alle.
– Mănâncă-le tu, sănătos, dar imi amintesc ca abia te-ai întors din spital după niște probleme digestive, vrei altele? În plus, pot să-mi permit să mănânc unde vreau, nu musai la Mc Donalds.

Stătu o vreme descumpănit. Poate nu la fel de descumpănit ca atunci când fusese singur într-o vacanță în Antalya și se oferi să-i plătească masa unei românce, atât de frumoase, încât o păstrase vie în amintire. Ocupau camere diferite pe același palier al hotelului în care erau cazați. Se oferi să o conducă spre apartamentul ei apoi, ager, deschise ușa camerei lui și o invită să intre. Tânăra l-a apostrofat dând din deget dezaprobator. ” No, no! No sex!” Și trecu mai departe. Stătu pleoștit simțindu-se ca un prost, ce și-a cheltuit banii să hrănească o femeie și ea, nerecunoscătoare:” no sex”.
– Dar de ce nu vrei să vii?- continuă el, în timp ce cei câțiva clienți, dezaprobau lipsa lui de tact, în ciuda indicațiilor primite de la ei, în secret.” Uită-te la mine. Bărbat frumos, tânăr, fără dinți, jumătate surd, cu probleme de stomac, cu privirile strămbe, un ochi se uită spre Berlin și altul spre Istanbul.

Să-i mai rezist?