Întâlnire cu scriitori


Dejul, un orășel de 30.000 de locuitori, cu o istorie veche, legată de exploatările10649507_1537683373169074_8479127447020058309_n de sare din vremea romanilor, așezat la confluența Someșului Mare cu Someșul mic, își trăiește viața netulburat și orice întoarcere aici, locul în care mi-am petrecut o parte din viață, este o întoarcere în timp. Am senzația ca nu s-a schimbat nimic, ca și cum aș fi fost doar puțin timp plecată, poate la o ședință de redacție, la Cluj . Mă aștept să îl găsesc la primărie pe domnul Man, cu atitudinea lui determinată de a nu-și lăsa ideile modificate ori omorâte de alții. La Spitalul municipal îl văd tot pe Mircea Botezan, chirurgul care mă pusese în încurcătură, spunându-mi cum ”dăduse colțul”, unul, în lift, în timp ce eu chiar încercam să-mi imaginez tehnic cum e posibil să dai colțul din interiorul dreptunghiului, a liftului. Muzeul municipal, cel în     care văzusem pentru prima dată fosile, colți de mamut și flinte haiducești, mi-l imaginez tot acolo, lângă mănăstirea franciscană, într-o atmosferă medievală, iar pe domnul Lazăr, renumit pentru pasiunea lui pentru femei frumoase, dar mai ales pentru dragostea sinceră, dovedită, în a păstra identitatea românească în istoria orașului, foarte activ în viața culturală, gata oricând să ofere cu dragă inimă o cafea. O clipă trăiesc cu convingerea că dacă aș da o fugă până la combinat, i-aș găsi pe cei doi directori, domnul Ungur și pe domnul Benea, în aceeași tensiune, care, în mod paradoxal, a păstrat în viață colosul industrial ce a ținut în spate un oraș întreg și a dat de lucru la 10.000 de oameni, de pe întreaga Vale a Someșului, înainte de Revoluție. Judecătoria, cu clădirea ei răcoroasă, în care, în verile în care lucram în ea, mi se păreau o adevărată desfătare, e modernizată. Fosta mea colegă de birou e pensionară, la fel și soțul ei iar în locul lui, grefier șef e o altă colegă de a mea, pe atunci o tinerică de 20 de ani iar președintele de atunci, domnul Breharu, ce nu omitea nici un 8 Martie fără să felicite ”fetele lui” și să le ofere câte o vaza de flori, lucrează în propiul cabinet de avocatură. Cartierul de blocuri în care am locuit, ”1 Mai” arată ca și atunci, cu blocurile acelea din beton gri, întins pe langă șoseaua de centură și Someș, deși prietenii și vecinii mei s-au risipit mulți, care încotro.
Încerc să mă identific cu orașul acesta mic, ce mi se părea mare și important când locuiam acolo, pentru că reprezenta o întreagă lume pentru mine. Între Frankfurt și Dej comparațiile sunt inutile. Trăiesc sentimentul că l-aș acoperi dintr-o privire, dar cu toată inima, pentru că mă leagă nenumărate întâmplări de viață, chipuri de oameni dragi, unii pe care îi mai port doar în gânduri, locuri minunate.
Când am ales să-mi schimb viața decisiv și am plecat de la judecătorie să lucrez în presă, domnul Breharu mi-a spus cu regret:” fata mea, o să îți pară rău că pleci și o să vrei să vii înapoi. Numai că asta e ca și cu amantele. Odată plecate, așa trebuie să rămână.” Dar am plecat, deși niciodată de tot, pentru că, fostele mele colege sunt tot acolo și le revăd cu drag, de câte ori mă întorc acasă. Sunt mulți, foarte mulți oamenii din viața mea și cei din sufletul meu și fiecare m-a modelat câte puțin. Ajunsă în lumea presei avusesem eu niște temeri că sunt un jurnalist, care va trebui să scrie despre locul în care nu se întâmplă niciodată, nimic. Dar lucrurile s-au dovedit a fi altfel și am descoperit că orașele mici trăiesc intens, arderi vulcanice, sub aparenta lor atmosferă patriarhală.
În centru, lângă Casa Armatei, se află strada Petru Rareș, o străduță medievală, fostă stradă a breslelor. La capătul ei, într-o clădire a cooperației, funcționează un studio de radio, Radiofir. Într-o încăpere din spațiul lor excendentar aveam sediul noului săptămânal, înființat de mine: Ziarul de marți. Lucram cu câțiva colegi, toți mânați de sentimentul de a fi buni jurmaliști. Pentru o publicație aflată la început și fără finanțări serioase aveam multă treabă. Nu e puțin lucru să scoți un ziar în timp ce concurența crește în jurul tău. Se mai înființase un post de radio și mai erau două ziare de Cluj, ce aveau mici redacții aici. Exploatam toți aceeași piață de publicitate. Redactorul șef, Dorin Petrișor, venea de la Cluj, făcând naveta. Absolvent de filologie, pasionat de literatură, cu contacte între oamenii cu preocupări în domeniul literaturii și al culturii era sclipitor pentru munca sa. În plus, era calm, avea răbdare cu toată lumea, știa să lucreze cu colegii încât să îi motiveze așa că îmi luase o parte din sarcini. Fusesem colegi la un alt ziar de la care am plecat amandoi, separat, din motive diferite, dar în condiții nu tocmai plăcute. Petrișor era un tip direct și implicat. Ajung într-o zi la serviciu și mă ia cu o propunere foarte vehementă.
– Gabriela, știu că ești foarte ocupată, dar m-am gândit să promovăm puțin imaginea ziarului.
Cuvântul promovare, din partea lui Petrișor, mi-a adus o tresărire, pentru că el nu era omul afacerilor și al negocierilor, ori promovările nu sunt niciodată gratuite. El sesiză reacția mea, deși nu apucasem să spun ceva.
– Stai, nu te ingrijora! Să-ți spun despre ce e vorba. M-am gândit să organizam o lansare de carte. Să invităm câțiva scriitori și poeți de la Cluj și să facem o lansare de carte. E o chestie foarte bună, care ne ridică imaginea.
– Da, numai că asta presupune organizare și bani iar momentan, nu am nici timp și nici bani pentru așa ceva.
– Ei, stai liniștită. Mă ocup eu de tot. Serios. Lasă pe mine. Tu nu trebuie să vii decât la eveniment.
Era atat de hotărât și de convins Petrișor încât am intrat în jocul lui.
– Spune-mi cum ai de gând să procedezi.
– Păi, lucrurile sunt ca și rezolvate. Am vorbit déjà cu câțiva autori, l-am invitat pe Radu Săplăcan de la Radio Cluj, pe Mihai Goțiu de la ziarul Clujeanul, ca să-și lanseze noul său volum de poezii, pe cunoscutul scriitorul Cornel Udrea și încă un scriitor român stabilit în Statele Unite, dar care se afla în țară și își lansează cărțile.
– Bun. Și partea organizatorică?
– E totul rezolvat. Nu-ți mai bate capul. Am vorbit cu primarul Ungur.
– Ei, asta cu primarul, nu știu ce să zic. Nu văd de ce e el interesat să ne ajute în lansări de carte, mai ales că, nu mă poate înghiți, de când am scris despre afacerile lui, într-o nota nu tocmai pozitivă.
– Da, dar asta e pentru cultură. Cine știe? Poate pentru câștigul la imaginea personală.
– Concret, spune-mi ce ai discutat cu el.
– Păi, mi-a promis că-mi pune la dispoziție Sala mare a Casei de Cultură, că și cei de acolo se ocupă să promoveze evenimentul și că va face promovare pe TV-Cablu, și va fi ceva la ”punctul trei” un aperitiv, suc, saleuri.
– Face el toate acestea?- întreb eu cu neâncredere.
– Da. Mi-a promis. Nu te mai gândi. Joi e lansarea. Tu vezi-ți de programul tău obișnuit și nu trebuie decât să vii, ca invitată, la lansare.
Bag de seamă că Petrișor pusese totul la punct. La urma urmei, nu avea ce să nu fie în regulă, așa că las lansarea în grija lui, și-mi văd în continuare de treabă, și drept să spun aveam destulă. Orașul era în forfotă: agitație de sfârșit de an școlar, de început de vară, de concedii totul sub căldura soarelui de iunie.
Joi după masa, la cinci, mă înființez la Casa Muncipală de Cultură, să particip la lansări de carte, cu oarece emoție, pentru unul dintre invitați, Radu Săplăcan îmi fusese în liceu profesor de filozofie. Era cunoscut în lumea literară drept critic literar, era membrul unor grupări literare deși la Radio Cluj coordona redacția de sport, una din pasiunile lui de tinerețe. El fusese și cel care ma recomandase, târziu am aflat asta, ziarului Monitorul, ca și correspondent și a fost un gest pentru care îi sunt mereu recunoscătoare, pentru că, există situații când, astfel de gesturi pot schimba viața cuiva.
În sala mare a Casei de Cultură ne întâmpină o răcoare plăcută și lumina puternică a verii era lăsată la ușă. Pe hol, un angajat, făcea primirile. Directoarea lăsase doar niște scuze, că nu va putea participa. În interior, lumina se proiecta pe scenă, pe masa care fusese pusă special pentru invitați. Aceștia sosiră cu un microbus. Se urcară pe scenă și așteptau.
– Mai așteptăm puțin, -zise Radu Săplăcan. În orașele mici oamenii se mișcă mai încet.
Mai trecură 15 minute lungi, timp în care nu mai apăru nimeni. Pe fața fostului meu profesor trecu o urmă de supărare.
– Nu mai are sens. Haideți să ne mutăm în sala mică. Nu mai vine nimeni, – conchise el.
Urcarăm în Sala mică. Era acolo o masă lungă, de sedință. Ne-am așezat cu toții într-un capăt. Radu a prezentat cărtile celor trei, timp în care mă gândeam căt de minusculă trebuie sa mă fac, pentru că eșuasem în organizarea unui eveniment minor, deși altă dată avusesem succes în organizarea unu eveniment de 300 de persoane. Eram toată roșie, contrastând puternic cu taiorul bleu ciel, în care eram îmbracată. Nu mai auzeam nimic. Numărul celor din echipa care îl însoțea pe Radu era mai mare decât numărul celor ce asistau la lansare. Noroc că adusesem cu mine o prietenă ce lucra la muzeu, pe Șeful Casei Armatei și încă două persoane. Deci se putea și mai rău de atât. Petrișor era indignat că primarul nu s-a ținut de cuvânt. La un moment dat, spre final, l-am tras deoparte.
– Ce ai făcut? De ce nu au venit oameni? Cum ai făcut promovare?
– Păi am lipit eu câteva foi listate pe stâlpi. Am crezut ca primarul face promovare pe cablu tv.
Simțeam că mi se zbat tâmplele și mă topesc încet pe tocurile pantofilor. Obținusem notorietate dar în sens invers. Nu trebuia sa ne facă nimeni de rușine. Ne descurcasem singuri.
Conduceam déjà invitații spre microbus, cerând scuze pentru lipsa de interes a cetațenilor față de eveniment. Radu însă mi-o tăie scurt.
– Gabriela, dacă ai vrut să ne vezi, de ce naiba nu ai dat un telefon și să vii la Cluj? Ieșeam la o terasă, la o poveste. Uite, domnul acesta, a venit din America. Și-a lansat cărți în marile orașe ale țării iar eu l-am adus aici, la Dej. Dar o să mă învăț minte.
Scriitorul Cornel Udrea, o figura mai blândă și înțelegătoare încercă să mă consoleze.
– Ei, lasă, Gabriela! Oricui i se putea întâmpla.
Nu am să știu niciodată dacă eșecul acelui moment s-a datorat lui Petrișor, ori a fost o răbunare din partea primarului, dar am învățat ceva, ca întotdeauna. Să nu mă bazez niciodată pe ceea ce nu am construit eu. În plus, întâlnirea mi-a dat ocazia să îi cunosc pe Cornel Udrea și pe Mihai Goțiu. Cred că undeva, sus, astrele începeau să se reașeze, deschizându-mi calea spre lumea scrisului și a scriitorilor, iar ca momentul să fie bine semnalat, a început cu o furtună.

Sursa foto:

Posted on 10 Iunie 2015, in Povestiri din Cartier. Bookmark the permalink. 8 comentarii.

  1. super! amintir! ! amintiri traite, frumos redate!

  2. Locuri frumoase, vremuri pe care le-am trait impreuna, cu drag. Ma bucur ca ti-a placut evocare aceasta, Cristina.

  3. Amintiri,amintiri…Cred ca retinem doar ceea ce a avut,sau are si acum un impact asupra evolutiei noastre.
    Ti-am simtit lipsa ! Povestesti tare frumos.

  4. Multumesc, Naica! Amintirile sunt legaturile noastre cu emotiile traite atunci, ceea ce ma face sa cred ca emotiile sunt vibratii care nu se sting cu trecerea timpului.
    Si mie imi e dor sa mai scriu pe blog. Scriu, dar nu ceva de postat aici desi imi propun sa mai aduc si aici cate o poveste.

  5. Rudolph Aspirant

    Bine ai revenit ! Asa e peste tot, in toate mediile corporatiste moderne, printre care si presa, in care nu mai exista post de organizator ci se presupune ca organizarea vine de la sine sau ca se va ocupa vreo secretara/vreun secretar de aceasta organizare, desi job description-ul persoanelor din secretariat s-a schimbat de cel putin 40 de ani, plus daca e vorba de un event ff important, se presupune ca vor fi angajate firme particulare specializate pe organizare de evenimente, (maj fiind de obicei conduse de consoarta/consortul unuia din CEO, insa nu toti directorii sau CEO au acest fel de relatii sau le e teama sa nu fie acuzati de coruptie, asa ca asta nu exista chiar mereu). Si atunci
    oamenii mai constiinciosi, cu atentie pt detalii,
    asa ca tine, se simt obligati sa preia ei munca
    de organizare pt ca stiu sau presimt ca altfel
    nu se va organiza nimica…si pe urma tot ei se simt vinovati daca totusi s-au bazat pe ce o fi zis CEO-ul din gura ca „se va face”, etc, (desi e la mintea cocosului ca ala era doar un raport de performante, nu o promisiune sau un program ferm de implementare concreta a unui obiectiv). Nu e o chestie de care e cineva anume raspunzator, sau vinovat, e o chestie care asa este in ffffffffff multe medii corporatiste moderne, chiar unele de succes.

  6. Maria era grozavă pe știri🙂

  7. Personal: felicitări, bine ai făcut că ai mers înainte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: