Monthly Archives: noiembrie 2014

Copacul (II)


Drumurile drepte sunt ciudate. Călcăm pe ele cu îndrăzneală și vedem parcă, destinația finală. Nu știu cum se face însă, că la un moment dat, trebuie să pășim pe cărări întortocheate ori drumul se strâmbă singur. În călătorii nu e vorba de spațiu și timp, doar de plecare și sosire. Iar la final constați că, nici tu, nici drumul, nici destinația nu mai sunteți ceea ce păreați a fi la început. Între primul și ultimul pas e doar povestea unei transformări.

Copacul II

În cerul spuzit de stele luna sticlește, înconjurată de un nimb argintiu. Copacii din jur, arătări alburii, fantomatice, dorm somnul de iarnă, ascunși sub pojghițe de gheață și nea. Trei siluete se desprind din întuneric. Omătul înghețat se sfarmă crănțănind sub pașii lor. Un bărbat și o femeie, în jur de 40 e ani, însoțiți de o adolescentă, pășesc în sala gării, încărcați de bagaje. Mâinile și obrajii le sunt arși de frigul de afară iar pe căciuli și gene poartă pudră de promoroacă.
– Fie iarna cât de rece, numai Făurar de-ar trece!- zice bărbatul, lovit de aerul din sală.
Mirosea ușor a petrol, ca în gările de pe timpuri, și a ceva îndefinit. Femeile căutară o bancă în timp ce el se duse la casa de bilete, așteptând să apară casierița.
– Trei bilete la acceleratul Timișoara- Iași. Vine la timp ori vine la timpul său?- întrebă el, în timp ce femeia în uniformă albastră, toropită de puterea nopții îi dă dădea restul. Îi spuse ceva o scurtă întârziere.
– Noah, de asta v-am și întrebat- continuă el. Nici nu m-aș fi așteptat să fie altfel. Aici nu e Japonia să ajungă trenurile la timp. Dar tot nu-i rău, că anul ăsta ajungem avem de mers.
Se îndreptă apoi spre banca unde săteau femeia și fata lui. Aruncă o privire spre ceilalți călători, adormiți și ei, între drumuri, pe picior de plecare către destinații de ei știute, pe care viața ori soarta le așterne dinainte. Radu era un cârcotaș fără pereche așa că vreme de căteva minute îi trie pe toti cei din gară și le găsi imediat defectele. Femeia era cu gândurile în altă parte, așteptând să se vadă în tren așezată la locul ei.
– Noah, Adeluță, dacă nu ar fi înghețat afară, ți-aș zice să iei o piatră în gură, că mergi pentru prima dată la Iași. Cred ca abia așteaptă oamenii ceia să ajungem noi să le ducem bucate de-ale noastre din Ardeal și palincă. Iară dacă te-or vedea pe tine or cumpăra mai degraba.
Adeluța flutură un zâmbet fugar, stingherită de remarca bărbatului. Era deja o domnișoară, gata să intre la vară la liceu și remarca nu o încântă. Deși își dorise călătoria aceasta, ora mică din noapte o făcu să tânjească după patul călduț de acasă. Totuși, gândul la lunga călătorie și la locurile pe care le va vedea îi șterse regretul. Privi în jur și călătorii îi părură niște oameni mereu pe drumuri, însoțiți de credincioasele lor bagaje. Câte povești vor fi având ele! Ca și poveștile bunicii ori chiar mai multe. Adeluța își lăsă capul ușor pe spate și închise ochii pe jumătate. Se auzi în gând întrebând.
– Mamă tână, îmi zici o poveste?
– Sigur, draga mea. Pe care să ți-o spun?
– Pe cea cu șezătoarea.
– Cu șezătoarea. Noah să-ți zîc dară. Era o iarna grea, ca și amu.
Omătul era până la streașina casei și ne făceam cărări cu greu, până la grajd, să hrănim animalele. Ca să ne mai treacă urâtul iernii, puneam de-o șezătoare și atunci, fete și feciori, neveste și bărbații lor se adunau la câte o casă. Și ca să nu steie degeaba, își aduceau caieru, să toarcă, ori ceva de cusut. Și vremea trecea pe nesimțite, între două hori, o placintă și un pahar de palincă. Ba ne și gătam lucru în vremea asta. În sara aceea, fusese un cer senin și luna lumina ca ziua. Eram și io acolo, cu bunul tău, fecior. Da ce fecior fain era, că să uitau tăte fetele după el, numa io nu. Mă uitam numa ase, o țâră, cu coada ochiului, să văd ce face. Și el, ce gânești că făcea? Horea de îți râdea sufletul. Lelea Florică, gazda, ne-o adus plăcinte și cozonaci. De-odată, s-o pornit o pală de vânt și-o răsturnat tăte lumânarile. Am râmas pe întuneric. S-o auzât o voce care o zîs așe:” Plecați! Satul ăsta-i blestemat!” Apoi, leliuca Florică aprinse o lumânare și toți am rămas tăcuți și spărieți. Ne uitam unul la altul și nimeni nu o scos o vorbă.
– Adeluță, iar visezi. Hai să ieșim pe peron că sosește acceleratul!- se auzi vocea scurtă și poruncitoare a tatălui.
Luară bagajele în măini. Un șuier ca țipăt scurt, urmat de altele două, sfâșiară amorțeala nopții. Pe peronul acoperit de geață, siluete ciudate, amorțite într-un dans fantastic se îndrepatau spre vagoane. Învălmășeală. Coboară, urcă, bagaje, fluiere, mirosuri grele, ciudate, străine o îmbrățișează de despărțire. Își găsiră locul în compartiment și Adeluța ceru să stea la geam. Voia să privească, să absoarbă imaginile ce îi vor defila prin fața ochilor, cu nesaț, ca un film documentar, înțeles doar pe jumătate. Compartimentul era gol însă mai pluteau căldura și mirosul celor ce abia au coborât. În oglinda mică, de pe peretele compartimentului, fața ovală reflectă un chip somnoros. Pe peretele opus, o fotografie înrămată cu un peisaj din Retezat voia sa dea o notă mai familială spațiului. Langa ea, cineva mâzgălise cu carioca roșie două nume, Rădica+ Marinică și le încadrase într-o inimă, ca un fel de legământ ce trebuia să circule prin lume.
Fata își eliberează părul lung, ascuns sub căciulă. O coadă lungă, împletită, i se așază pe spate. Formele trupului ei tânăr arată o femeie frumoasă, în devenire. Cu toate acestea, e ceva ce nu o mulțumește încât la școală e mereu emoționată și tristă. Ceva ce nu putea schimba și cu siguranță că era motivul pentru care colegii o cam țin la distanța. Dinții de sus îi era scoși mai în afară, ca și cum ar fi mușcat din ceva dur. I-ar fi plăcut și ei să știe că e frumoasă, ca alte fete și ar fi sacrificat bucuroasă multe din rochiile ei scumpe, cu care se mândrea. Dar nu avea ce face. Ca să compenseze, de 1 Martie, ea cumpăra cele mai frumoase mărțișoare băieților, sperând să primească de la ei atenție și să îi cumpere o saptamână mai târziu, un cadou frumos, așa cum cere tradiția, la începutul primăverii.
Locomotiva șuieră în noapte, purtând în spate atâtea suflete. Trenul se puse în mișcare. În spate rămânea gara și panoul acela albastru, pe care scria cu litere albe, înghețate: Năsăud.
Adeluța căuta în noapte, cu privirea flămândă. Treceau pe lânga sate, abia luminate și orășele. Din Vatra Dornei se urcă un călugar. Se așeză în compartiment ca un intrus în adunarea de familie. Veșmantul lui negru acoperea niște straie sărace și vechi. Pantalonii îi erau mai scurți cu o palmă. După un ceas, îl lovi toropeala. Își scoase încalțările, scâlciate și ele de drumuri bătute și de vreme. Șosetele i se vedeau gri, dintr-un material sintetic. Adela zări chiar și găurile din călcâie și se miră că omul nu părea deranjat de ele. Până și vorba îi era săracă de parcă ar fi făcut un pustiu imens în sufletul lui.Trupul lui uscățiv era proptit de fereastra ce dădea spre culoar. În curând, bărbatul începu să sforăie și Radu strâmbă din nas. Odorurile ce veneau dinspre încalțările monahului erau aspre. Nu zise nimic. Se aplecă, le prinse cu grijă, ca pe două bombe biologice și ieși cu ele pe coridor. Deschise fereastra și le aruncă. Se întoarse și se așeză liniștit la locul său.
Se crăpa de ziuă când intrară în gara din Iași. Radu și femeile se pregăteau de plecare. Călugărul își căuta încălțările.
– Știți cumva undi-mi sunt papucii ceia?- întrebă el îngrijorat, căutând către ferestrele vagonului, înflorite de ger.
– Da de unde? Doar nu le-am ținut noi evidența, zise Radu cu un zâmbet ironic întipărit pe chip. Poate s-o dus să îți cumpere alții noi, că cei vechi erau cam împuțiți.
Radu coborî. Și femeile de asemenea. Se amestecară în mulțime, lăsându-l pe sărmanul călugăr cu grijile încălțărilor, murmurând ceva, negru de supărare. În gară, tumultul regăsirilor, a navetiștilor, a studenților întorși de acasă, punea în mișcare o lume pestriță. O răscruce a destinelor si destinațiilor. Începu să fulguiască mărunt. Ninsoarea ce se așternea albă, acoperea zăpada înghețată și murdărită de atâția pași, de atâtea ecouri.

Reclame