Despre cărțile copilăriei


Nu am să vă vorbesc despre cărțile copilăriei, care au fost foarte multe.

Prima mea carte citită a fost pe la 6 ani, când incă nu terminasem clasa I-a: Aventurile lui Tom Sawyer și ale1899961_829593347066562_1366308186_n lui Hucklebery Finn. Tata mi-a deschis gustul pentru lectură și am citit tot ce se găsea pe acasă. Nu puțin. Eram abonați la Cartea prin poștă și primeam tot ce apărea în colecția Biblioteca pentru toți. Aveam o mătușă care lucra la librărie și ne recomanda noile titluri ale altor colecții pe care le și cumpărau părinții mei. Copilăria ne-a fost marcată de faptul că adevărata valoare este cea care izvorăște din lumea cărții. De acolo ni se formează personalitatea și educația. Nu am fost niciodată o familie bogată. Dar tata a făcut mereu sacrifcii pntru cărți și aveam în biblioteca de acasă peste 1000 de volume. În liceu, banii pentru un corn sau o gustare ii foloseam să cumpăr cărți. Îmi amintesc că aveam uneori pantofii scâlciați ori nu aveam hăinuțe noi decat de sărbători ori poate nici atunci, dar aveam acasă o comoară, cum nu avea nimeni. Am iubit lectura și am trăit în cărțile acelea viața fiecărui personaj, am plâns și am râs alături de ele, trăindu-le emoțiile, misterul și aș fi vrut ca acele cărți să nu aibă sfârșit. Mă furișam în diferite ascunzișuri să nu mă găsească mama să-mi dea ceva de făcut, lucruri casnice, să-mi fure din timpul de lectură. Am citit la lanternă, până noaptea târziu ori la lumina lunii sau a lămpii, ascunsă în pod, pe acoperiș, sub plapumă. Cei de vârsta mea vă mai aduceți aminte, cu siguranță cum era pe vremea lui Ceaușescu să nu ai curent decât între anumite ore, cum era să îți faci lecțiile după 10 seara ori să înveți. Așa a fost copilăria mea. Mi-aș fi dorit să urmez Facultatea de litere însă părinții mei erau îngrijorați că vor trebui să mă întrețină la școală încă patru ani așa că, au făcut tot ce au putut să mă convingă ori constrângă să nu mă înscriu. A fost una din marile mele dureri. Nelăsându-mi multe soluții m-am căsătorit. Fostul meu soț a venit cu o alta ciuntire. Mi-a interzis să cumpăr cărți ori să citesc, motivând că e o cheltuială inutilă și o pierdere de timp. Timp de aproape 15 ani am fost ca în beznă. La un moment dat, tineri căsătoriți, primisem un apartament de la stat și pentru că, nu aveam bani de cumpărat mobilă în toate camerele, făcuse el un fel de biblioteca din fier forjat cu etajere din sticlă. Am pus acolo cărțile mele, cumpărate în liceu. Părinții mei, între timp redecoraseră casă și biblioteca noastră ajunse în pod. Le-am cerut să-mi dea mie o parte din cărți. Răspunsul tatălui meu a fost năucitor: ”Nu îți dau nici o carte. Sunt ale mele și am să le dau Otilei, dacă o să vrea.” Otilia e sora mea mai mică. Nu a avut niciodată aplecare spre carte ori lectură. În copilărie, făcuse o răceală gravă, ori o meningită. Dragostea aceasta a tatălui meu pentru ea, i-a mutilat și ei sufletul iar pe mine și pe sora mijlocie ne-a îndepărtat. Tata a promis ca dacă scapă cu viață va face orice pentru ea și îi va da ei, totul iar biblioteca făcea parte din acel tot. Am fost supărată multă vreme și nu am reușit să îl înteleg și nu l-am iertat pentru asta. Între timp el s-a stins. Eu m-am mutat, am divorțat, m-am mutat. Dar uneori mă purta gândul la cărțile de acasă.
Zilele trecute, îi cer surorii mele mijlocii să caute în pod niste cărți de inspirație istorică, scrise de Rodica Ojog Brașoveanu. Știam că sunt pentru că le citisem demult și lucrez la niște povestiri în care trebuie să folosesc un anumit limbaj, arhaic. Am iubit-o pe scriitoarea aceasta și scrisul ei.
– Care cărți?- mă întreabă ea.
– Cum care cărți? Cele din pod. Știu precis că am citit.
– Dar cărțile acelea nu mai sunt.
– Cum nu mai sunt? Sute de cărți au disparut? Ce s-a întâmplat cu ele?
– Nimic. Mama le-a lăsat acolo. Nici pe mine nu m-a lăsat să iau din ele. Ani la rândul le-a nins, când viscolea pe sub tiglele din acoperiș și s-au făcut toate praf. Așa că atunci când am schimbat acoperișul, au fost aruncate cu lopata la gunoi.
Nu am mai zis nimic. Aș fi vrut să plâng în hohote. Lumea aceea minunată a murit. A dispărut ca și cum nu ar fi fost vreodată. Am simțit că toate legăturile mele cu trecutul au fost retezate cu brutalitate. Pentru mine, casa copilăriei era specială pentru biblioteca aceea magică. De fiecare dată mă gândeam la ea cu drag și cu mândrie. Acum, acolo este doar o casă goală. Niște mobile și atât.

V-am scris povestirea aceasta pentru că primise o invitație de la Ileana Giubelean, să fac o listă cu cele mai indrăgite cărți citite în copilărie. Acum îmi e greu să vorbesc despre cărțile copilăriei. Dealtfel, eu nu cred în astfel de liste. Toate au fost minunate și fiecare m-a purtat pe drumuri noi pline de învățături și de farmec. Probabil că acestea sunt de folos unor edituri. Dar am să vă spun ceva. Sunt foarte mulți oameni care citesc și din aceștia, o mare parte nu rămân cu mai nimic din ce au citit. Vă spun asta pentru că eu am un astfel de exemplu în familie.

Posted on 4 Septembrie 2014, in Povestiri din Cartier. Bookmark the permalink. 35 comentarii.

  1. Oriunde ar fi acum isi pastreaza locul in amintire.Iar de acolo nu pot fi aruncate.
    E drept ca , uneori, simti nevoia sa iei cartea in mina, sa-i vezi copertile, sa-i simti mirosul, sa o frunzaresti- poate este un bilet, o frunza, o floare uscata-, sa incerci sa-ti amintesti ce ai trait in momentele in care ai citit-o.
    Frumoasa a fost lumea aceea…

  2. Mulțumesc, Fosile. Nimic nu poate fi înlocuit odată ce s-a pierdut. Lumea aceea mi-a fost dragă, ca o ființa vie. Sunt cărți pe care le-am citit de câteva ori încăt știam pe care pagină, din dreapta ori din stânge se află o anumita replică. Aproape că le învățasem. Erau cărți pe care nici nu am apucat să le citesc pentru că nu m-am simțit suficient de matură la vremea aceea.

  3. Te înțeleg perfect, Gabriela! Regret că tatăl tău nu a prețuit dragostea ta pentru cărți. Și casa părinților mei a fost plină de cărți, dar mama a înțeles ce înseamnă ele pentru noi și când fiecare dintre noi a părăsit casa părintească, ne-a îndemnat să luăm cu noi toate cărțile care purtau numele nostru: fie primite în dar de ziua noastră, fie primite ca premiu, fie că au fost cumpărate special pentru noi. Ai dreptate să spui că lumea copilăriei este lumea reală dar și cea pe care fiecare dintre noi ne-am alcătuit-o citind. Cum ar fi oare sufletul nostru fără poveștile citite în anii copilăriei? Eu citeam în baie și cum aveam una singură și noi eram șase în casă, îți dai seama ce strigături răsunau: ”mamă, spunei Roxanei să iasaaaaa!” Cu lanterna citeam seara sub pătură, după ce mama închidea lumina.

    • Mi-e greu să le înțeleg părinților mei atitudinea. Nu știu dacă are un raționament logic. Nu am vorbit deloc despre anii copilariei deși m-au măcinat mult. Întâmplarea aceasta a avut darul să mă rascolească. Partea frumoasă este că am avut acces la cărțile acelea, într-o vreme în care aveam timp și dispoziție să citesc. Ele mi-au format personalitatea. Nu mă imaginez fără comoara aceasta neprețuită.

  4. cat de norocoasa ma simt ca am inca la parintii mei acasa biblioteci cu cartile citite si iubite.
    e trista povestea ta dar faptul ca ai razbatut si ca dragostea ta pentru cuvantul scris te face sa scrii povesti minunate arata ca nici un obstacol nu sta in calea adevaratei pasiuni.

  5. Am avut norocul ca mama să iubească și ea cărțile. Chiar dacă în perioada anilor școlari mă punea să citesc prioritar cărțile pentru școală, nu a trebuit să mă ascund cu adevărat atunci când citeam. Iar cărțile, … multe mi-au fost tovarăși de drum în peregrinările mele, înainte de a ma stabili într-un loc. Acum, majoritatea cărților mamei se află la mine, căci ea nu mai vede atât de bine încât să mai citească.

    • Deci ai o mare bucurie , fărăr să realizezi. Să ai cărțile acelea, acasă. Pe mine nu m-au pus părinții să citesc însă tata îmi selecta în copilărie cărțile. Pe urmă am devorat tot ce am găsit. Chiar și acum, am cu mine, cărți de citit deși timpul îmi este limitat.

      • Cărțile sunt niște foarte buni prieteni. Adesea am frunzărit sau chiar am recitit cărțile copilăriei sau tinereții mele. Uneori îmi pare că recitesc un fel de jurnal personal în felul acesta, căci mii de amintiri îmi sunt declanșate de aceste lecturi

      • Te inteleg perfect, Mugur. Cum ar fi sa te trezesti intr-o zi ca toate au disparut si ca trebuie sa te multumesti cu amintirea?

  6. Gabriela, emotionante randuri! Leapsa era despre 10 carti de suflet, nu neaparat ale copilariei. Imi pare rau ca ai trait asa experiente dureroase, uneori parintii aleg sa nedreptateasca un frate la modul radical, si in familia mea (extinsa) exista astfel de exemple, deci stiu ce inseamna!
    Ceea ce conteaza pentru tine este ca acum esti in sfarsit libera si te poti intoiarce la dragostea ta din copilarie: cartile.
    Te imbratisez!

    • Povestea copilariei mele e una destul de grea si plina de lipsuri. Dar tatal meu nu este el singur responsabil de asta. Era pasionat de lectura si filozofie. Parintii mei au avut mereu probleme in a-si stabili prioritatile financiare. Cu toate acestea au facut sacrificii nu pentru noi, copiii, ci pentru lucrurile in care ei credeau atunci. Au investit in carti, sub deviza ca acesta este viitorul. E adevarat. Insa cand ma pregateam pentru facultate, nu ma lasau sa invat ci ma puneau la diferite lucruri casnice si sa ii ajut in mica afacere pe care o aveau la acea vreme, un mic atelier de croitorie, spunandu-mi ca de acolo voi bea eu apa, nu din carti. Am trait multe mizerii pentru ca ei sa poata achizitiona toate titlurile ce apareau. Primeau saptamanal colete. Nu a fost o gluma. Dar a arunca o biblioteca de peste o mie de volume, la gunoi, mi se pare o crima.
      Imi amintesc ca clasa I-a mergeam la scoala cu ghetute care aveau talpa dezlipita si in anii urmatori, cu uniforme scurte, ramase din anii trecuti. Imi amintesc de o seara de Mos Nicolae. Era ger, iarna. Aveam niste pantofiori de lac in picioare.Fusesem cu mama in oras. Isi facuse niste cizme la comanda, din piele, dupa un anume model si se incaltase deja cu ele. Si eu stiam ca Mosul trecuse deja dar totusi mi-am pus o dorinta. Sa primesc si eu cizmulite noi. Priveam uneori la colegele care isi cumparau hainute noi ori incaltari si imi doream sa am si eu. Dar eram fericita si cu faptul ca aveam ceva unic. Biblioteca. Discutia cu biblioteca aruncata in pod nu s-au incheiat dupa moartea tatalui meu. Mama a continuat, ceea ce ma face sa cred ca ea a fost mereu autorul din umbra. Sora mea, care locuieste in casa a incercat sa ia din ele insa a fost mereu certata de mama.
      Sora mea din Germania este cea care a fost mereu protejata. Nu atentia sporita pe care i-o acordau parintii m-a durut cel mai tare ci lipsa lor de maturitate si imposibilitatea de a se gandi ca viitorul lor suntem de fapt noi, prin felul in care reusim sa ne realizam in viata.
      Povestea asta mi-a eschis o rana veche. Am crezut ca m-am impacat cu trecutul. Cred insa ca singura solutia sa fac pace cu el va fi sa scriu despre asta. Povestile Danei, sunt ale mele, la fel si foarte multe din alte povestiri pe care le-am publicat deja. Si cu toate acestea, nu am scris foarte multe. Mai stiu insa, ca prea putine familii sunt perfecte si ca fiecare isi are drama ei.

  7. Rudolph Aspirant

    E vorba chiar de tine ? Sau e o poveste scrisa de altcineva ? Cum naiba sa te casatoresti, sa semnezi pe hartie un contract legal de casatorie cu o persoana care iti interzice chestii ? Erai minora sub tutela, nu aveai capacitate ? Ai fost data in casatorie impotriva vointei tale ? Ce e aia sa iti interzica partenerul de casatorie ceva ? Inteleg daca fusesi adjudecata ca fiind lipsita de capacitate…insa in scest caz nu ai fi avut dreptul legal de a intra in contracte, inclusiv unul de casatorie ? Sau ai fost declarata temporar incapacitata dupa ce te-ai casatorit si tutorele era partenerul de casatorie ? In acest caz avand obligatia legala de a avea interesul tau in minte si a judecat ca nu este in interesul tau sa citesti ? Care e faza, ca nu pot sa inteleg si pace. Ce e aia ti-a interzis daca erai om adult capacitativ dpdv medicolegal ? Ce, erai sechestrata si terorizata ? Era bolnav mintal, ori ala, ori tu, ori ambii ? Era caz de rapire sau sclavie ca la aia din IS sau Boko Haram ? Ce ti-ar fi facut daca ii radeai in nas ? Zau, ce naiba casatorie e asta ? Si in primul rand cum
    sa semnezi un contract atat de complex cum
    e unul de casatorie fara discutii preliminare
    serioase plus screening de capacitate
    medicolegala de ambele parti ? Zau, poate habar nu avea nici unul ce e aia casatorie ? Cine e raspunzator de asa ceva in afara de
    raspunderea personala de a se educa fiecare
    ? Sunt ff indignat si cer explicatii, ca nu ma pot linisti. Era caz de psihiatrie sau caz criminal penal ? Cazurile psihiatrice ar fi mai
    complicate din cauza clauzei „in sickness and in health”…insa nu stiu daca exista aceasta clauza la momentul semnarii contractului acelei casatorii si in acel loc. Ce a zis ofiterul de la starea civila, mot a mot ? Ca ma duc si caut Codul Familiei plus Codul Criminal plus ala Civil de la vremea si locul respectiv si pana nu aflu cine a fost neglijent si in ce proportie de responsabilitate nu ma las. A fost incheiat si un contract semnat in cadrul unei biserici organizate ? Care biserica (religie) si din ce loc si timp ? Nu ma las pana nu bag la apa si lucratorii bisericesti daca au dat dovada de neglijenta in cadrul incheierii parafarii acelui act, inclusiv obligatia de consiliere si screening spiritual prenuptial.

    • Rudolph Aspirant

      Zau, nu degeaba am fost eu poreclit „domnul inspector” in cadrul culturii din sectorul 2 Bucuresti.

    • Rudolph Aspirant

      Nu e o acuzatie. Insa nu ma pot linisti de cand am citit chestia aia ca un partener de contract legal civil de casatorie si inca aparent relativ recent incheiat interzice ceva partenerului. A folosit chiar aceasta expresie „iti interzic sa faci asta” ? Sau cum a fost, si de ce acea casatorie nu a fost anulata sau desfiintata sau pusa in discutie serioasa in acel moment ? Au existat sedinte de negociere sau rezolutie de conflic sau clarificare ? Ca poate ala era beat sau avea encefalita in clipa aia, si dupa aia si-o fi revenit, dupa tratament. Sau a ramas cu sechele ? Si din cauza obligatiei dificile de a-l declara pe el incapacitat si a-l baga sub tutela statului sa aiba altii grija de el nu s-a putut clarifica nimica ?

      • Rudolph Aspirant

        Ce face Ministerul de Justitie ? Zau, de aia o fi fost amanata intrarea Romaniei in Schengen. Ce naiba ! Sunt ff nervos. Cum am zis, nu ma pot linisti. Am baut si 4 cafele espresso azi. Naiba m-a pus. Ma duc sa muncesc ceva util pe blog mai bine decat sa imi creasca tensiunea prea rau de la atata stress. Si am avut si o saptamana grea la serviciu. M-au pus sa pazesc un card de rate si gaste si m-au ciupit si m-au fugarit pana cand nu am mai putut. Insa am gasit solutia. Plec in vacanta la capatul lumii. Sa nu mai aud nimica. Criza in dreapta, criza in stanga si eu cu batul in mana sa le rezolv pe toate. Plus tot pe mine m-au fugarit si m-au ciupit ratele alea, care acum de fapt sunt bine mersi pe lac. Si eu zac, plin de ciupituri si de zgarieturi.

    • Draga Rudolph, iti multumesc de ganduri si atentie. Acum, povestea aceasta e de domeniul trecutului. Parca as vorbi de viata altcuiva. E adevarat a uneori, mai razbat din strafunduri ecouri si tulbura apele sufletului meu. M-am casatorit cu fostul meu sot din dorinta comuna. Nu a fost marea dragoste dar nu a fost nici indiferenta. Decizia a venit dupa ce nu m-au lasat ai mei sa dau la facultate si nici sa ma angajez. Eram o mana de lucru gratuita si la dispozitia lor in atelier. Atunci mi s-a parut cea mai buna decizie. Dupa casatorie a realizat ca diferentele dintre noi sunt mari. Desi eu nu am facut caz de asta el era mereu macinat ca nu se ridica la nivelul meu in diferite considerente. Asa cred eu. A avut niste complexe. Si ca sa ma coboare sub nivelul lui, mi-a interzis sa citesc si sa cumpar carti, considerandu-le o investitie neprofitabila, mai bine zis, o cheltuiala inutila. Mi-a spus ca am permisiunea sa citesc cand in casa nu mai e absolut nimic de facut, lucru imposibil, pentru ca aveam serviciu si copil. Dar nu a fost singurul lucru cu care a incercat sa ma puna in inferioritate. Nu am vorbit despre asta pentru ca, asa cum este, e tatal fiului meu.

  8. Emotionanta povestea. Ma regasesc in anumite aspecte, dar, din fericire, cartile tatalui meu sunt tot acolo, unde le stiu eu.

  9. Rudolph Aspirant

    Trebuie sa recunosc ca pe mine m-a afectat asa de tare povestea pt ca eu am fetish pt carti, (asa ca obiect, ca de citit nu prea mai citesc de cand m-am luat cu alte chestii dupa ce am trecut de copilarie si adolescenta, insa uneori parca as vrea sa mai citesc si cate o carte, in special politista…am cativa autori preferati). Insa mi s-a parut de-a dreptul horror situatia ca eu personal sa fiu asa atasat de un teanc de carti si sa vina cineva sa mi le ia cu forta. Cred ca e posibil sa devin chiar fizic
    violent, mai ales daca acea persoana nu ar fi ruda biologica cu mine. Adica desigur daca ar veni mama sau tata si mi-ar zice ca e obligatoriu sa mai fac ordine si sa scap de niste carti, sa nu mai stea asacadunand praf daca tot nu le citesc, sa le donez de ex la altii, asa le-as da fara sa ma supar, si de fapt eu am donat si abandonat carti chiar si din proprie initiativa asa mai peste tot pe unde am
    fost din timp in timp, pt ca desi imi place sa achizitionez, sau sa le am la indemana, totusi nu-mi place sa acumulez, nu am tendinta de hoarding, ba chiar ma deranjeaza asa ceva, ma simt chiar neplacut sa fiu inconjurat de obiecte carora sa le duc grija, mai ales daca sunt obiecte de fetish fata de care am sentimente, mai bine sa le redau asa libertatea. Chiar mi s-a intamplat sa si arunc carti desi totusi le-am pus la reciclat, ca mi-ar fi fost cam nu stiu cum sa le pun la gunoiul obisnuit desi stiu ca maj sunt biodegradabile, adica nu polueaza mediul…desi nu sunt prea sigur in legatura cu unele coperti care au o pelicula mai lucioasa…insa, ma rog. Dar sa am eu un teanc de carti cu care inca interactionez, sau sa imi doresc eu sa achizitionez o carte pe care am de gand s-o ating eu personal cu sentimente de afectiune intima, si sa indrazneasca vreunul sa-mi interzica mie asa ceva, sau chiar sa vina si sa-mi dea sfaturi mie cum sa asez eu cartile alea sau cui sa le donez sau cum sa le utilizez eu personal cf preferintelor lui, nu ale mele, si chiar daca ala o fi un amant pt mine, zau dacanu m-as lua la bataie cu el. Ma rog, daca m-ar ameninta cu o arma periculoasa sau ar avea o putere Irarhica reala de ex sa ma bage la puscarie daca nu renunt la carti, atunci probabil ca as fi suparat, insa totusi nu as deveni agresiv, ca nu ar fi cazul…dar sa fim pe timp de pace si sa vina vreunul cu idei de manager asupra obiectelor mele de fetish legale plus care nu afecteaza pe nimeni in mod detrimental si de care am totusi grija sa nu le acumulez astfel incat sa devina, Doamne fereste, risc de incendiu…zau daca I-as permite asa ceva. Eu nu doresc sa incurajez oamenii la violenta mai ales daca s-ar afla intr-o situatie clara de inferioritate ierarhica, de aia mai sus te-am inyrebat de ce nu I-ai ras in nas acelui paryener, nu de ce nu I-ai tras un pumn in nas…numai ca doream sa marturisesc ca eu, daca eram in locul tau, fata de o persoana totusi egala cu mine de vreme ce am contract de consort, si care nu pare a avea o arma periculoasa indteptata amenintator catre mine decat asa ca face pe nebunul cu mine, zau, mai intai l-as fi intrebat, „tu vorbesti serios ?”, pe urma I-as fi facut un mic screening de sanatate, (ca nu se stie poate a dezvoltat vreo tumoare pe creier si mai bine chem Salvarea totusi, mai ales daca mi-e consort, sa nu-l am pe constiinta), dar daca vad ca totusi nu e bolnav terminal si chiar vorbeste serios, zau, eu ii trag un pumn in figura si-l dau imediat afara din incinta acelui loc spunandu-i sa se duca la homeless shelter sa-l ajute aia daca nu o avea unde sa se duca, (ii arunc eventual adresa pe geam totusi daca e in miez de iarna, ca sa nu zic ca am lasat un om sa degere plus daca nu exista homeless shelter, ii fac eu
    rezervare 3 zile la un motel, insa nu mai ma intereseaza ce pateste dupa aia)

    • Rudolph Aspirant

      Zau, inca nici acum nu mi-am revenit din soc, asa de tare am fost afectat cand am citit chestia aia cu interzisul cartilor de catre un consort. De aia la inceput am si intrebat daca era ceva ce patisesi tu sau era scris de altcineva, din cauza de soc, am simtit ca asa ceva nu se poate, e prea ingrozitor, asa ca in filmul ala horror al lui Polanski, Rosemary’s Baby, cu mine exclamand asa ingrozit ca dna Mia
      Farrow, „This is really happening !”

      • Am uitat sa iti spun de faza cand, o data, vazandu-ma cu o carte in mana, mi-a aruncat-o pe fereastra, in noapte, in ploaie. Tin minte ca se numea :”Corigent la limba romana”.🙂 Pana la urma, toate intamplarile acestea au avut un sens. M-au facut sa fiu cine sunt acum.

  10. La fel ca si Rudolph, sunt inca in stare de soc, desi anumite pasaje din povestea ta imi sunt tare cunoscute, caci le-am triat si eu, sub o alta forma. Poate tocmai din acest motiv am simtit cum o gheara rece mi-a sfasiat inima…
    Te-as imbratisa acum, sa iau asupra mea o parte din durerea ce te macina. Dar ai mai fi tu, cea de acum, daca ai uita aceasta poveste cumplita?

    • Vienela draga, viata mi-a adus, odata cu trecerea timpului si traversarea atator experiente, mai multa intelepciune. E si firesc. Pana la urma e important ce facem fiecare dintre noi, pentru noi insine, nu ce fac altii pentru noi. Am avut marele noroc de a fi citit foarte mult. Eu spun ca e un noroc, pentru ca, locuind la sat, chiar daca e la 2 km de oras, viata e altfel. Puteam sa ma nasc intr-o familie simpla, fara aplecare spre carte si sa fiu o femeie obisnuita, cu o casnicie si viata banala. Nimic pe lumea asta nu e pura intamplare. Cititul acela mi-a format personalitatea. Nu demult, un prieten, m-a pus sa fac o lista cu cartile citite, cele care m-au marcat. Si la final, zambind, am remarcat ca am citit foarte multe carti de aventuri. Viata mea este o continua aventura. Odata ce ai fost cladit asa, nimic nu te mai schimba. Asa sunt si eu. Cu toate greutatile si am facut ori am incercat multe lucruri, chiar daca toata lumea mi-a fost impotriva. m-am considerat totusi o persoana foarte norocoasa. Mi-am ascultat mereu instinctele Sunt norocoasa ca am intalnit in viata mea oameni minunati, de exceptie, cu care am pastrat peste timp legaturi de prietenie.
      Sunt o persoana adulta si am ajuns sa imi fie accesibil sa cumpar carti. Pot reface biblioteca dar pe cea din copilarie nu. Asa cum zicea si Fosile,traiesti niste emotii unice cu fiecare carte. In memorie iti este intiparita o anumita editie a unei carti si tu te astepti ca asa sa arate toate. Ea e cartea citita, nu alta, aparuta in alta colectie ori sub alta editura. Dealtfel, emotiile ne fac speciali. Ele sunt reactiile sufletului nostru la tot ce ne inconjoara si nedefinesc personalitatea. Datorita acelei biblioteci sunt eu, cea pe care ma cunoasteti.
      Iti intorc imbratisarea si gandurile prietenesti. Si cum sa nu fiu norocoasa cand am aproape atatia prieteni dragi ca tine si ca toti cei care imi trec pragul blogului ori cei pe care ii am dincolo de lumea virtuala?🙂

  11. Sfasietoare confesiunea ta…Nu cred ca poti uita, dar vei ierta ca ti-a fost calcat in picioare sufletul.
    Ai un talent deosebit in scrierile tale,profunde,sensibile, rascolitoare…
    Nu reusesc sa nu fiu impresionata de toate povestirile tale.
    Ganduri bune !

    • Naica, stii mereu sa suprinzi mereu esenta a ceea ce scriu si asta e la fel e impresionant. Multumesc. Nu pot uita, e foarte adevarat. Nu am uitat nimic in viata mea, ca dovada stau scrierile mele. Unele nu sunt inca pregatite inca, sa fie asternute pe hartie. Multi cititori sunt convinsi ca tot ce scriu e pura fantezie. E viata mea traita, secunda cu secunda, emotie cu emotie. Bucuria mea este faptul ca reusesc sa impartasesc emotiile acestea cu voi, pentru ca, unul dintre cele mai grele lucruri din lume este sa impartasesti emotii.
      Iti multumesc pentru timpul acordat lecturii acestei povesti si ma bucura prezenta ta. Toate gandurile mele bune sa te ajunga!

  12. eu am reușit să păstrez multe volume din colecția veche a POVEȘTILOR NEMURITOARE…

    ce am fi fără poveștile din cărțle copilăriei ?

  13. Draga mea, draga mea… Iubesc cărțile și îmi închipui cât ai suferit.
    Sunt o mare norocoasă, am păstrat cele mai multe cărți care mi-au încântat copilăria, adolescența, toată existența. Am cumpărat cărți toată viața, am preluat cărțile părinților mei, după ce s-au dus într-o lume mai bună (sper), am primit multe cărți de la soacra mea, mare cititoare și colecționară de cărți. Am umplut trei biblioteci cu cărți dintre care foarte puține au fost citite numai o dată, majoritatea sunt citite și răscitite. Ne-am mutat domiciliul de mai multe ori și cărțile au venit cu noi peste tot, ca membri ai familiei de care e imposibil să te desparți.
    De aceea, când m-am pus în locul tău, mi-au dat lacrimile de durere și de neputință. Ce amintire duci cu tine…

    Să ai zile senine, Gabriela !

    • Multumesc, draga Zina! Cartile sunt temelia personalitetii mele. Ma bucur ca in familia ta ele au primit un loc pe care il merita. Si eu am carti cu mine desi nu sunt acasa. Acum citesc si pe internet desi nu e acelasi lucru. Lectura din cartea pe care o tii in mana, careia ii simti mirosul si intre filele careia presezi o frunza sau o floare are un farmec aparte.
      Te imbratisez cu drag!

  14. Gabriela, esti frumoasa si tu stii asta; trecutul te-a facut sa fii cea de azi, priveste-l din prezent, zambeste si bucura-te ca ai devenit un om frumos. Ceea ce-ai citit nu-ti poate lua nimeni, iti poate taia o mana, iti poate lua libertatea, dar nu ce-ai in cap. Un gand cald, un zambet, un strop de cer senin si-o fluturare de mana de la mine. Zambeste, om bun, destinde-ti fruntea! Pentru ca meriti.

    • Simona, iti multumesc pentru trecere si pentru ganduri. Cartile acelea m-au facut sa devin cine sunt. Odata ce am patruns in lumea lor totul s-a schimbat. Am devenit o particica din lumina si raza lor de intelepciune. Asta ni se intampla tuturor.
      Iti trimit gandurile mele de bine si imbratisari.

  15. Marturisesc ca am lacrimat citind aceste rinduri dupa ce alesesem plina de optimism titlul pentru a ma inspira si a incropi o bibliografie pentru baiatul meu mare de 12 ani care este musai sa descopere si literatura romana, deocamdata a citit mai mult in araba si ebraica.
    Nu stiu daca o sa va consoleze, dar am o poveste oarecum asemanatore, poate de aceea am si avut „curajul nebunesc” de a-mi lua lumea in cap, de a muri putin si a ma rupe brutal de o matrice atit de puternica dar pe care nu o constientizam la momentul tineretii. Acuma parca imi aduc aminte cu duiosie de remarca taioasa a tatalui vazindu-ma „tolanita” cu vreo carte si transpusa intr-o alta lume, parca eram in transa. Tata Dumnezeu sa-l odihneasca, om hitru, simplu mecanic de locomotiva imi spunea dojenitor „Mai lasa fatu meu (isi dorise un baiat, eu fiind singurul copil si ma alinta in felul acesta) pune mina pe engleza si matematica…” parca avea un soi de gelozie pe carti care poate in opinia lui ma puteau modela o visatoare putin pregatita pentru viata.
    Totusi, desi biblioteca era a familiei, desi am plecat din tara cu o incuviintare mai mult cu jumatate de gura si cu stringere de inima, nu am simtit nici o impotrivire din partea parintilor cind am pus in „boceluta” cele mai dragi carti. De fapt am pus clasicii literaturii romane. Cartile pe care eu eram cea care le asezasera pe colectii in biblioteca, le stergeam de praf si le improspatam la fiecare sarbatoare.Cartile din „Biblioteca pentru toti” fiind numeroase le asezam in biblioteca undeva la baza piramidei (trebuie sa recunoastem erau mai putin estetice si rezistente, erau multe carti cu aspect mai uzat, iar pe rafturile de sus cele „mai aratoase” din editurile Eminescu, Univers, Cartea Romaneasca si bijuteriile de la Meridiane.
    Sper ca am reusit sa va inseninez putin, cu simpatie din „orient”, mai ales ca sintem concitadine din minunatul oras Cluj-Napoca.

  16. Dana sau Mara, mi-ai facut o mare bucurie cu mesajul acesta.Blogul, pasiunea pentru scris si literatura mi-a adus aproape foarte multi oameni dragi. Iti multumesc pentru ganduri. Biblioteca sufletului meu este mult mai vasta decat cea din copilaria mea si-mi aduce mereu titluri noi. E ceva magic. La fel cum este si cuvantul Orient. Desi locuiesc in Occident, traiesc intre orientali si Dumnezeu m-a binecuvantat sa descoper aceasta lume plina de frumusete si intelepciune, atat de diferita de ceea ce cunoastem noi europenii la suprafata.

  1. Pingback: Aprofundez | Fosile şi pietre

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: