Monthly Archives: septembrie 2014

Minunată țară


Ahmet ajunse în firmă ca de obicei, cu întârziere. Lucrase până tarziu apoi stătuse câteva ore cu prietenii în cafenea, povestind, ascultând muzică. În ultima vreme își puse toate ambițiile în a se ridica din starea de lâncezeală și voia să atingă un standard financiar. Nu vorbea niciodată de bogăție. Voia doar să își plătească datoriile făcute din prea multa încredere în fratele său și din propria naivitate. Aproape că reușise. Cu ce preț? Al nopților nedormite. Serviciul îl solicita peste măsură. Multe ore pe drum, mulți clienți care sunau pentru reparații la masinile de cafea, termene, stres. La intrare șeful îl întâmpină arătând cu degetul spre ceas și cu o privire încruntată.
– Cine e șef în firma aceasta, Ahmet? Eu sau tu?
– Dumneavoastra, evident.
– Iar ai întârziat.
– Mă scuzați dar nu am auzit ceasul.
Îi făcu semn să între în hală. În ciuda figurii sale posace pe care o afișa, îl admira în taină pe tânărul turc. Era de o hărnicie rară, bine organizat iar clienții îl îndrăgeau pentru felul lui deschis și atitudinea mereu veselă.
Colegii munceau deja de zor. Pe bancul de lucru, fiecare robotea la câte o mașină de cafea iar a lui aștepta deja, așa că se cufundă îmediat în ea. Îi dădu de capăt. Începu să curețe filtrele de calcar. Pe la prânz se opriră. Își aduseră pachetul cu mâncare, fiecare cu specificul său national, pentru că echipa adunase muncitori din mai multe țări, emigranți fugind din calea sărăciei și muncind din greu pentru un viitor necunoscut. Ahmet întinse pe o folie de aluminiu niște brânză sărată, câteva felii de salam de vita, rosii, ardei, măsline. Dincolo de el, peste masă, Zvonko, un tânăr croat, se umfla în penele naționalismului.
– Noi, croații suntem un neam extraordinar. Țara noastra e minunată. Avem peisaje de vis, industrie.
Pentru ca veni vorba de națiune Ahmet se amesteca și el în vorbă. Și el își iubea țara dar nu făcea niciodată paradă de asta. Era un turc adevarat și asta îi era destul.
– Dar și alte țări sunt frumoase. Fiecare are frumusețea ei.
– Da, dar Croația e si mai.
– Zvonko, uite aici, zise el enervat de fanfaronada croatului și arătând spre legumele feliate, de pe folia de aluminiu. Aici e Turcia, zise, arătând grupul de roșii. Aici e Bulgaria, România, arătând spre feliile de ardei și brânză. Aici e Croația, și luă între degete o măslină. Uite ce poate face Turcia cu Croația!
Băgă măslina în gură, sub privirea siderată a lui Zvonko și în câteva secunde expulză sâmburele. Îl puse pe folie.
– Asta e Croația.
Din ochii senini ai lui Zvonko, de un albastru ca și cerul țării sale izbucniră flăcări amenințătoare, de parcă turcul tocmai îi mâncase minunata țară.
– Ahmet, ești nebun!
Pauza se sfârși însă. Echipa se întorcea la lucru cu zâmbetul pe buze, fiecare fluturând în suflet stindardul țării în care s-a născut.

Despre cărțile copilăriei


Nu am să vă vorbesc despre cărțile copilăriei, care au fost foarte multe.

Prima mea carte citită a fost pe la 6 ani, când incă nu terminasem clasa I-a: Aventurile lui Tom Sawyer și ale1899961_829593347066562_1366308186_n lui Hucklebery Finn. Tata mi-a deschis gustul pentru lectură și am citit tot ce se găsea pe acasă. Nu puțin. Eram abonați la Cartea prin poștă și primeam tot ce apărea în colecția Biblioteca pentru toți. Aveam o mătușă care lucra la librărie și ne recomanda noile titluri ale altor colecții pe care le și cumpărau părinții mei. Copilăria ne-a fost marcată de faptul că adevărata valoare este cea care izvorăște din lumea cărții. De acolo ni se formează personalitatea și educația. Nu am fost niciodată o familie bogată. Dar tata a făcut mereu sacrifcii pntru cărți și aveam în biblioteca de acasă peste 1000 de volume. În liceu, banii pentru un corn sau o gustare ii foloseam să cumpăr cărți. Îmi amintesc că aveam uneori pantofii scâlciați ori nu aveam hăinuțe noi decat de sărbători ori poate nici atunci, dar aveam acasă o comoară, cum nu avea nimeni. Am iubit lectura și am trăit în cărțile acelea viața fiecărui personaj, am plâns și am râs alături de ele, trăindu-le emoțiile, misterul și aș fi vrut ca acele cărți să nu aibă sfârșit. Mă furișam în diferite ascunzișuri să nu mă găsească mama să-mi dea ceva de făcut, lucruri casnice, să-mi fure din timpul de lectură. Am citit la lanternă, până noaptea târziu ori la lumina lunii sau a lămpii, ascunsă în pod, pe acoperiș, sub plapumă. Cei de vârsta mea vă mai aduceți aminte, cu siguranță cum era pe vremea lui Ceaușescu să nu ai curent decât între anumite ore, cum era să îți faci lecțiile după 10 seara ori să înveți. Așa a fost copilăria mea. Mi-aș fi dorit să urmez Facultatea de litere însă părinții mei erau îngrijorați că vor trebui să mă întrețină la școală încă patru ani așa că, au făcut tot ce au putut să mă convingă ori constrângă să nu mă înscriu. A fost una din marile mele dureri. Nelăsându-mi multe soluții m-am căsătorit. Fostul meu soț a venit cu o alta ciuntire. Mi-a interzis să cumpăr cărți ori să citesc, motivând că e o cheltuială inutilă și o pierdere de timp. Timp de aproape 15 ani am fost ca în beznă. La un moment dat, tineri căsătoriți, primisem un apartament de la stat și pentru că, nu aveam bani de cumpărat mobilă în toate camerele, făcuse el un fel de biblioteca din fier forjat cu etajere din sticlă. Am pus acolo cărțile mele, cumpărate în liceu. Părinții mei, între timp redecoraseră casă și biblioteca noastră ajunse în pod. Le-am cerut să-mi dea mie o parte din cărți. Răspunsul tatălui meu a fost năucitor: ”Nu îți dau nici o carte. Sunt ale mele și am să le dau Otilei, dacă o să vrea.” Otilia e sora mea mai mică. Nu a avut niciodată aplecare spre carte ori lectură. În copilărie, făcuse o răceală gravă, ori o meningită. Dragostea aceasta a tatălui meu pentru ea, i-a mutilat și ei sufletul iar pe mine și pe sora mijlocie ne-a îndepărtat. Tata a promis ca dacă scapă cu viață va face orice pentru ea și îi va da ei, totul iar biblioteca făcea parte din acel tot. Am fost supărată multă vreme și nu am reușit să îl înteleg și nu l-am iertat pentru asta. Între timp el s-a stins. Eu m-am mutat, am divorțat, m-am mutat. Dar uneori mă purta gândul la cărțile de acasă.
Zilele trecute, îi cer surorii mele mijlocii să caute în pod niste cărți de inspirație istorică, scrise de Rodica Ojog Brașoveanu. Știam că sunt pentru că le citisem demult și lucrez la niște povestiri în care trebuie să folosesc un anumit limbaj, arhaic. Am iubit-o pe scriitoarea aceasta și scrisul ei.
– Care cărți?- mă întreabă ea.
– Cum care cărți? Cele din pod. Știu precis că am citit.
– Dar cărțile acelea nu mai sunt.
– Cum nu mai sunt? Sute de cărți au disparut? Ce s-a întâmplat cu ele?
– Nimic. Mama le-a lăsat acolo. Nici pe mine nu m-a lăsat să iau din ele. Ani la rândul le-a nins, când viscolea pe sub tiglele din acoperiș și s-au făcut toate praf. Așa că atunci când am schimbat acoperișul, au fost aruncate cu lopata la gunoi.
Nu am mai zis nimic. Aș fi vrut să plâng în hohote. Lumea aceea minunată a murit. A dispărut ca și cum nu ar fi fost vreodată. Am simțit că toate legăturile mele cu trecutul au fost retezate cu brutalitate. Pentru mine, casa copilăriei era specială pentru biblioteca aceea magică. De fiecare dată mă gândeam la ea cu drag și cu mândrie. Acum, acolo este doar o casă goală. Niște mobile și atât.

V-am scris povestirea aceasta pentru că primise o invitație de la Ileana Giubelean, să fac o listă cu cele mai indrăgite cărți citite în copilărie. Acum îmi e greu să vorbesc despre cărțile copilăriei. Dealtfel, eu nu cred în astfel de liste. Toate au fost minunate și fiecare m-a purtat pe drumuri noi pline de învățături și de farmec. Probabil că acestea sunt de folos unor edituri. Dar am să vă spun ceva. Sunt foarte mulți oameni care citesc și din aceștia, o mare parte nu rămân cu mai nimic din ce au citit. Vă spun asta pentru că eu am un astfel de exemplu în familie.