Daily Archives: 21 august 2014

Traverseaza clipa


Soarele înroșise orizontul iar prin fereastra deschisă, lumina verzuie, proaspătă, se proiecta din ramurile copacilor, mângâindu-i cu degete translucide chipul, în timp ce ea, preocupată, se pregătea de plecare. Pe colțul mesei, cafeaua era în așteptare. Aroma ei fierbinte și neagră, ce amintea de ținuturi arse de soare, se înălța veselă din ceașcă și cutreierând în rotocoale misterioase încăperea învăluindu-i buclele întunecate. Pregătise totul. Pe scăunelul din fața ușii așezase geanta, în care puse cu grijă pantofii și halatul de spital. Acum putea sta în sfârșit, să savureze lichidul care îi va da energie pentru câteva ore. Era obosită deși ziua abia începuse. Turele lungi, nopțile nedormite, lupta cu secundele pacienților aflați în momente critice o obosiră peste măsură. Visa la o vacanță însă concediul era departe. Cu gesturi sigure, mâna fină a Marei, cu degete prelungi și unghii ojate în roșu, ridica la buze ceașca înflorată. Se bucura de clipele acestea de liniște și se lăsă în voia visării. Simți dorința de a inspira aerul dimineții și păși în balcon. Deodată un sentiment ciudat o copleși. Avu impresia că își pierde controlul asupra propriului trup și urma să se prăbușească. Făcu un pas înapoi, în cameră. Brusc își simți trupul ușor, ca o umbră. Plutea în acel spațiu al unor emoții fluide, blânde, calde. Totul în jur dispăruse. Trăia o ușoară uimire a faptului că dispăruse totuși orice formă de atașament față de oameni, de lucruri sau de orice din lumea reală. Până și trupul ei nu mai exista și se simțea făcând parte dintr-un fluid. Ar fi vrut să dea clipei pe care o traversa un nume iar gândurile îi spuneau doar frumusețe. Realiză că acest cuvânt atât de pământesc e atat de strâmt, pentru a descrie vârtejul de emoții în care se afla. Bucurie, fericire, iubire, o stare de beatitudine la niște intensități nepământești. Își văzu viața de până atunci, o particică dintr-o poveste mai lungă. Ar fi vrut să plece. Unde? Parcă trebuia să plece la serviciu iar la Secția de Terapie Intensivă e o luptă cu secundele.
Mara deschise ochii si un profund regret o încercă. Se simțise extraordinar în clipa aceea de sublim, pe care tocmai o traversase și nu ar fi vrut să se întoarcă. Era întinsă pe covor, lângă masă. Privea lucrurile din jurul său și nu îi venea să creadă că din acel paradis a fost trimisă înapoi, în viața de până acum ce îi părea măruntă și banală. Își ridică mâna într-un gest reflex și se uită la ceas. Trecuse déjà mai bine de o oră și era în întârziere. Se sculă cu greutate și mintea începu să caute răspunsuri pentru ceea ce trăise. Nimic din ce a fost nu va mai fi la fel. Trăia senzația că renăscuse iar în această viață ce îi fusese oferită este o nouă ființă. Poate primise un răspuns la frământările ei de până atunci. Își dorise atât de mult să afle ce este dincolo de viața cunoscută pe pământ.
Ziua abia se născuse dar dincolo de ușă știa că o așteapta lumea, o risipire de momente și de întâmplări atât de cunoscute și parcă de acum, văzute prin ochii altcuiva. Nu ar fi putut povesti nimănui aceasta experiență și nici nu simțea nevoia deocamdată să o împărtășească. Era doar pentru ea și sufletul ei, cel cu care tocmai se întâlnise. La serviciu, le spuse colegelor că leșinase. Doar ea știa că a fost cu totul altceva.
Clipa aceea, pe care o traversase o simțea mereu în gândurile ei. Parcă i s-ar fi deschis o ușă spre cunoaștere iar setea de a afla cât mai multe o copleșea . Orice citea i se părea déjà cunoscut, chiar dacă era la prima lectură. ”Dar știam asta” se trezea spunându-și. Nimic din ce citea, trăia ori simțea nu i se mai părea străin. Era doar ca și o rememorare a ceea ce trăise ori învățase cândva, știind că amintiri din alte vieți și experiențe ale sufletului se manifestau acum, în această existență. ” Ascultă-ți sufletul! El e mai bătrân decat tine și știe atâtea!”

Bătrânul călugăr ajunse la spital din mila unor cunoscuți, când durerile de mijloc deveniseră insuportabile. A îndurat el cât a îndurat, vreo trei zile, sperând că Dumnezeu îi va da putere să treacă peste această încercare a trupului său slab și uscat. A fost frig în ultima vreme dar nu i-a păsat. Ar fi vrut să se stingă. A trăit mult. Era pregătit. Niște oameni veniți să îl roage să îi ajute în necazurile lor, au dat peste el, căzut în cămăruța lui. S-a trezit înconjurat de halate albe dar în scurt timp și-a dat seama, cu regret, că nu e în rai. Aparatele și mirosul de medicamente au risipit repede impresia că a ajuns în Împărăția Cerului. Rosti în gând o rugăciune. ”Domne facă-se voia ta, mai presus decât a mea!” șopti el. Se simțea amorțit dar înțepăturile la rinichi tot îl sâcâiau. Urmări cu privirea asistenta ce îl trata cu blândețe. Citi pe chipul ei o îngrijorare ascunsă. Pleoapele îi coborâră grele peste ochii înfundați în orbite. Mâinile cu degete lungi, ojate în roșu, îi puneau pe braț manșeta tensiometrului. ” De ce se vor fi ostenind cu mine? Sunt atâția oameni tineri care vor să trăiască. Eu nu mai sunt bun de nimic. Mi-am trecut viața.” Mai simți împunsăturile enervante ale unor injecții. Auzi vânzoleală. O arsură pe piept. Încă una. ”Aștia fac ce vor din coaja asta a trupului meu.” Un țiuit prelung…apoi liniște. Cineva îi ridicase peste obraz un cearceaf alb iar el statea acolo, fără să poată face nimic. Trupul parcă nu îl mai asculta dar se simțea bine. Era liniște și pace. Nu era supărat că fusese lăsat singur în salon și că toată lumea plecase. Văzu că poate pluti, doar trupul lui pământesc rămăsese inert pe pat. Cineva îi închise ochii dar el vedea. Și se putea plimba atât de lin prin încăpere. Putea zări ce se întâmplă în salonul vecin. Pe coridor o văzu pe asistenta aceea tânără, cu părul negru și ochii adânci. Își dori să o mângâie părintește pe cap. ” E atâta viață în ea!”
Mara se opri în fața sălii de dializă. Voia să revadă fișa călugarului ce tocmai decedase. Nu era sigură că notase totul. Aruncă o privire spre fereastră și contemplă o secundă umbrele înserării apoi se întoarse spre patul în care bătrânul zăcea întins, înainte de a fi trimis la morgă. Încă o viață a zburat ca o pasăre. Unde vor fi zburând păsările acestea? În paradisul clipei? Ce rămâne în urma zborului? O poveste, un gând, o imagine, nimic? Îi văzu trupul slab acoperit de pânză. ” Neglijente, asistentele acestea. Uite că nu l-au acoperit de tot.” Prinse cearceaful și vru să îl ridice peste chipul bătrânului iar în secunda aceea pleoapele lui se mișcară și clipi.
Țipă scurt și făcu un pas înapoi. Deschise apoi ușa salonului și alergă spre cabinet. ” Domnul doctor! Veniti repede! Bătrânul trăiește!” După o oră, bătrânul fu conectat la aparate. Doctorul se minună. ” Uneori, viața trece de știință. Bătrâne, de ce te-ai întors? ” ” Mai am ceva treabă pe lumea asta, se vede. Dumnezeu m-a trimis înapoi. N-a venit încă vremea mea.” Mara citi pe chipul lui acea lumină blândă, cu ușor regret, al celui care și-a întâlnit déjà sufletul și trebuie să se întoarcă. Știa că prezența ei acolo nu fusese o întâmplare și că undeva, mai sus, sufletele lor erau conectate. Câte păsări mai sunt pe cerul acesta! Unele plutesc în înalt, altele călătoresc spre alte lumi.