Monthly Archives: iunie 2014

Norii


Hasan stă pe scăunelul său, cu ochii negri, arzători, tiviți cu cearcăne privind în gol printre trecători, fără să îi audă. Căruciorul său cu legume și fructe e așezat la o întretăiere de drumuri dar oamenii nu cumpără mereu și de multe ori, trebuie să mănânce fructele, ca să nu le arunce. “Sărăcia nu vinde și nu cumpără” gândește el. Ziua de azi e la fel de tristă, ca și ziua aceea.
Era o dimineață înnorată, ca aceasta, și în coliba din satul său îndepărtat, sărăcia și lipsurile puseseră stăpânire de multă vreme. I se făcuse rușine să stea între ai săi, să îi audă plângându-se de foame și lipsuri iar el să nu poată pune nimic pe masă. Copiii se agățaseră de picioarele și de pieptul lui. Hotărârea de a-și căuta de lucru, dincolo de granițele satului, venise tot într-o zi disperată. (continuarea in Cafeneaua turceasca)

Sufletul meu, pasăre cântătoare


430753_359017624118312_1774523443_nAzi am vorbit cu cineva. O cunoșteam din școala generală. O fată frumoasă, delicată, sofisticată, cu un părul un val tremurător ce îi ajungea pe talie. Mintea îi era toată o scânteiere. Nu am fost prietene. O cunoșteam, doar atât dar azi, ne-am redescoperit, după ani, între spații. Am fost mereu împreună și apropiate fără ca măcar să realizăm asta. Apoi mi-a spus ceva minunat. ” Ai vrea să trăiești dicolo de timp cu mine? Să căutăm cuvinte care nu s-au inventat și rime?” I-am răspuns repede, fără să-mi strunesc gândul. ” Bineânțeles!” ”Nu așa. Acesta e un răspuns pe care îl poți da oricui” mi-a spus fata de la capătul cuvintelor. ”Mie să-mi răspunzi cu Da sau Nu.” ”Da!” am zis eu și sufletul meu și-a desfăcut aripile, ca o pasăre cântatoare, umplând universul de triluri. Nu-i așa că le auziți și voi?

Iarăși cuvintele


Prietenilor mei

Nu mă întrebați de ce nu am scris. Mi-au fugit cuvintele, herghelii blande ori focoase și m-am așezat în mijlocul liniștii să mă ascult. M-am cățărat pe o movilă, pe un deal, pe un munte, într-o lume tainică, am străbătut mările și văile sufletului meu regăsindu-mă dincolo de ele. Uneori, o parte din călătorie simțim nevoia să o facem singuri. Eu asta am simțit. M-am întors. Pentru cât timp, nu știu dar vreau să știți că mi-a fost dor de voi și vă îmbrățișez cu drag pe toți cei care mi-ați trecut pragul, așteptând-mă să mă reântorc.

Oglinda


Ioana nu apărea deși obișnuia să fie punctuală sau cel puțin asta pretindea celor cu care trebuia să se întâlnească. De data aceasta, Dana își propuse să o aștepte și se aseză la o masă, pe una din terasele deschise în centrul orașului. Comandă o băutură rece. Chelnerul îi turnă cu îndemânare în paharul înalt încât lichidul învălui cuburile de gheață. Căldura transformase aerul într-o masă ce prindea densitate. Soarele se scurgea, pată de miere în albastrul senin, luminând ireal transpirația de pe chipurile trecătorilor. Îi studie pe furiș, încercând să intuiască ceva din expresia fețelor celor din jur. Un cuplu de studenți străini, vorbeau franțuzește despre examenele din sesiune. La o masă alăturată, doi bărbați, trecuți de prima tinerețe, discutau, aruncând priviri spre tinerele ce defilau pe trotuar, în drumul lor spre destinații știute doar de ele. ”Oglinda!” De dimineață, Dana se trezise cu acest cuvânt în gând, ca și cum cineva, i-l plantase și el încolțise repede. ”Cum adică ne oglindim unul în altul? E posibil ca omul să fie oglinda altui om? E adevărat că dacă mă uit la cineva, la Ioana, de exemplu, văd tot o ființă umană. Dar nu sunt eu. Poate că nici într-o oglindă obișnuită, dacă mă uit, reflexia aceea nu sunt eu. Doar o imagine ce seamănă cu mine, bidimensională: mâini, picioare, nas, gură. Reflexia mea nu are însă emoții. Poate că omul, e o oglindă specială pentru semenii săi. Apariția aceasta te poate atinge, are sentimente proprii si acționează după propria voință dar cel mai interesant lucru este că, în omul- oglindă mă regăsesc perfect. Văd la el doar însușiri pe care și eu le am. Tinerii studenți ce stau la masă, bunăoară, se țin de mână iar zâmbetul lor, concentrarea maximă la discuția lor îmi dă de înțeles că sunt îndrăgostiți. Pot înțelege asta pentru că și eu am fost îndrăgostită. Cele două funcționare de la masa din stânga bârfesc o cunoștință comună. Le înțeleg perfect ironia și disprețul pe care și eu le-am trăit. ” Dialogul celor doi bărbați însă, o smulse din gânduri și se concentră la el.
– Aș vrea o fată care să ma iubească necondiționat, doar pentru mine, pentru ceea ce sunt.
– Și tu?
– Și eu ce?
– Tu ce îi oferi?
– Ce întrebare! Compania mea, inteligența mea, notorietatea de care mă bucur.
– Ești lipsit de realism din acest punct de vedere. Nu o să găsești ceea ce cauți. Dacă până acum am crezut că femeile au ceva cu tine, acum cred contrariul. Tu ai ceva cu femeile. Ele vor mai mult pentru o relație.
– Ce anume? Bani? Dacă le ofer bani, să vezi cat de atente pot fi!
– Vrei să le cumperi sentimentele? Cele pe care le poți cumpăra sunt de fapt ieftine, indiferent ce ai plăti pentru ele. O femeie adevărată, de clasă, nu se mulțumeste cu atât. Știi, de fapt cred că ești destul de bătr08-povara-2010-ulei-pe-panza-73-x-60-cmân ca să îți mai dau eu astfel de lecții.
Dana și-l aminti pe bărbatul ce se credea neînțeles de femei, trăindu-și drama existențială. Era pictorul celebru ce deschisese o expoziție la Muzeul de artă. O frapaseră picturile în care el reprezentase femei. Privite din profil, din spate, în posturi ciudate, totul demonstra puternica lui frământare în a descoperi sensul a ceva, ce altora părea să le fie pe deplin înțeles: universul feminin. Acest maestru al culorii nu putea descrie în culoare, sufletul delicat al femeii. Arta lui demonstra această uriașă frământare. Poate că furtunile sufletului scot la iveală frumuseți și tocmai ceea ce credea el e un defect era mecanismul declanșator al potențialului său creator. Bărbatul acesta nu cunoscuse niciodată dragostea! Ce risipire uriașă de forță! Căuta de o viață ceva ce era peste tot în jurul său dar el nu putea percepe. Mintea lui refuza să accepte informațiile acestea. Oglinda lui era pe jumătate goală.
Ioana apăru zâmbind, așa că nici o șansă să îi mai critice întârzierea.
– La ce te visezi? Unde ți-e gândul?
– La oglinzi.

 

sursa foto, aici.