Clubul Psi- Interviu psiriduș cu Roxana Dumitrache


Dincolo de bloguri și cuvinte sunt oameni și povești de viață. Uneori suntem prea grăbiți să îi cunoaștem mai bine, alteori ne protejam gandurile și emoțiile limitandu-ne la scris. Tema de azi, a Clubului Psi mi-a dat ocazia să o cunosc pe Roxana Dumitrache, cea care m-a suprins cu o tehnica a reportajului excelentă, o specie literară prea puțin exploatată în blogging. Recunosc că pasiunea pentru lumea orientală, cu care amâdouă am făcut cunoștină, în ipostaze foarte diferite ne-a marcat și ne-a apropiat.

-Aș vrea să o cunosc pe Roxana Dumitrache în copilărie și apoi în adolescență. Cum era ea? Ce așteptări avea de la viitor și ce anume s-a împlinit din ce a visat?

Roxana Dumitrache: Copilăria şi adolescenţa mea au fost minunate. Grădiniţa şi apoi şcoala mi-au dat posibilitatea să fiu ceea ce am ajuns astăzi. La grădiniţă, când eram la grupa mare a venit o comisie de la Şcoala de muzică nr.1, să caute copii cu înclinaţii muzicale. Printre cei selecţionaţi am fost şi eu şi astfel, am început studiul muzicii. Un an pregătitor şi alţi 8 ani de studiu al pianului, au hrănit pasiunea mea care altfel ar fi rămas neştiută, împărţindu-mi ziua între şcoala generală şi şcoala de muzică, între studiul pianului şi joaca în faţa blocului. Legat de aşteptări aş spune din toată inima că s-au împlinit. La sfârşitul clasei a XII-a a venit de la RADIO o echipă. Doreau să ia un interviu câtorva viitori absolvenţi. Emisiunea se numea parcă “100 de ore pănâ la şfârşitul anului şcolar”. Printre elevii care au vorbit am fost şi eu şi am spus că voi deveni inginer. De multe ori mi-am propus să le scriu, să văd dacă pot da de urma acelui interviu.

De ce ai devenit inginer? Este meseria un tipar al personalității? Devenim ceea ce ne place, ceea ce ne oferă viața ori ceea ce așteaptă alții de la noi?

R. D.: Aş spune că suntem un pic din toate. Eu am continuat meseria mamei, dar am devenit inginer. Crescută într-o perioadă în care copii făceau vizite la locul de muncă al părinţilor, pot spune că am crescut printre cei care, peste ani aveau să-mi fie unii şefi, alţii colegi. Tatăl meu, machetist la Studioul cinematografic “Animafilm”, mi-a dat posibilitatea să intru în contact cu lumea fascinantă a creaţiei artistice. Astfel, am crescut printre păpuşile animate, spectacolele de operă şi tehnicitatea mamei. Fără a fi obligată, fără a mi se sugera, am ales singură. Mama mea a aflat abia când m-am întors de la înscriere, că doresc să urmez Geodezia.

Viața te-a purtat prin diferite locuri. Ai locuit o vreme la malul mării. Cum a fost perioada aceea? Ce amintiri legate de ea îți stârnesc nostalgii?

R.D.: Malul mării are un loc special în inima mea. Trebuie să spun că la început am bocit zi de zi despărţirea de familie şi izolarea mea forţată într-un oraş în care nu aveam rude şi nici cunoscuţi. Ori la Constanţa, ori la Paris ar fi fost la fel. Lucram pe şantier la Canalul Dunăre-Marea Neagră program de 11 ore, o oră pauză la prânz şi două ore pe drum. Plecam dimineaţa la 5.50 şi ajungeam seara la ora 20.30. Mâncam şi adormeam. Când mă apuca dorul de casă, mergeam pe malul mării şi stăteam pe o bancă până îngheţam. Şi totuşi, iubeam marea pe care o cunoşteam, marea vacanţelor cu mama: caldă, calmă sau cu valuri minunate de zbenguit şi multă, multă lume veselă. Acum am început să cunosc şi să iubesc marea constanţenilor: cea din octombrie până în luna mai. Marea cu o mie de feţe: acum calmă, acum plină de valuri. Acum luminoasă ca cerul, acum întunecată ca pământul sau încremenită de ger. Mi-e dor de ea mereu, mi-e dor de răsăritul de soare, de strigătele pescăruşilor, de mirosul mării, de valurile sfărâmate de digul de larg. Cred că îmi lipseşte mai ales sentimentul de libertate pe care îl avem atunci când lucram la diguri. Acolo pe capul unui dig, înconjurată de apă, pescăruşi şi având o legătură cu pământul nu mai lată de 5-7 m, mă simţeam liberă. Şi ar mai fi un aspect: multiculturalitatea pe care am întâlnit-o aici, ca niciunde în ţară: turci, tătari, aromâni, moldoveni, dobrogeni, lipoveni, ardeleni, strânşi laolaltă de mult timp sau doar aduşi de munca la canal. Ortodocşi, catolici, musulmani, evrei. Acolo am învaţat că toleranţa se naşte din cunoaştere şi numai dacă doreşti. Nu te naşti tolerant, devii.

Când ai simțit că ai devenit ”Călător prin țara mea”? E un loc anume, din țară, de care ești legată? Citind o postare mai veche, despre Cetatea Enisala, am rămas fascinată de frumusețea descrierii. Un reportaj în care peisajul a fost umplut cu istorie și metaforă

R.D.: Călător prin ţara mea am fost de mică, atârnată de mâna mamei sau purtată în cârcă încă de la nici doi ani. An de an am plecat prin ţară şi probabil că astfel s-au adunat impresiile în mintea şi sufletul meu. M-am hotărât să scriu după o călătorie pe malul Dunării, la Rasova. Veneam de la Adamclisi unde vizitasem muzeul dar şi vechea cetate şi atunci m-am hotarât că trebuie să povestesc tuturor celor dornici să mă asculte, ceea ce mie, îmi umpluse sufletul de bucurie. Aşa mi-a venit ideea de a scrie. Blogul l-am făcut la îndemnul fiicei mele Ioana. Istoria m-a atras mereu, consider că nu voi ştii niciodată totul dar pot încerca să aflu cât mai multe. Nu uit nicio clipă că nimic din aceste frumuseţi sau învaţaturi nu sunt numai ale mele şi atunci trebuie, am obligaţia să le împărtaşesc.

Cum se împacă personalitatea omului de formație tehnică și cea a scriitorului de proză ori poezie? Când începe scrisul, de unde îi sunt izvoarele? Ai o tehnică anume?

R.D.: Soţul meu spune mereu că nimic nu există fără matematică. Îi dau dreptate. Muzica sferelor este o ştiinţă şi de altfel orice ştiinţă îşi are muzica sa. Scrisul începe când inima mea cântă. Apropo, eu cânt în permanenţă. Uneori doar mental, dar cânt pentru că mă simt bine şi sunt bine dispusă. Mereu le spun celor apropiaţi şi copiilor mei, să aibă grijă să nu-mi ia cântecul din inimă. Mi-am cumpărat chiar un reportofon pentru a-mi înregistra gândurile care nu-mi dau pace pe drum. De poezie m-am apropiat din şcoală dar cea care m-a încuraj a fost profesoara mea de Limba română din liceu d-na profesor Margareta Ionescu. Ascultându-mă recitând m-a îndemnat să merg la Şcoala Populară de Artă. Am ascultat-o, am dat examen şi am intrat la secţia teatru. Am vrut doar sa învăţ să recit poezie. Cred că atunci am înţeles că există poezia autorului dar mai este şi poezia celui ce citeşte. Uneori cei doi nu se întâlnesc şi parcă nu recunoşti versurile, alteori sufletelor lor rezonează şi atunci poezia este una singură.

Ce fel de bloguri urmărești și dacă sunt importante comentariile pe care alți bloggeri le fac la postarile tale?

R.D.: Îmi plac blogurile de călătorii bineînţeles, care mă poartă pe meleaguri necunoscute şi poate nu vor fi niciodată de mine călcate. Citesc blogurile unde îşi află culcuş loc poezia şi proza, cele printre ale căror rânduri mă regăsesc, ale unor oamenii care îşi doresc să cunoască alţi oameni. Mă interesează comentariile căci nu cred că poţi scrie doar pentru tine. Vreau să cred că rândurile mele nu sunt un mesaj închis într-o sticlă şi aruncat într-un ocean pustiu. Vreau să cred că undeva, cineva aşteaptă aceste rânduri.

Cât de important este scrisul pentru tine? Ce lecturi preferi? Un poet sau un scriitor preferat? În afară de scris, ce anume te pasionează?

R.D.: Scrisul a devenit foarte important. Aş vrea să cred că timpul petrecut scriind este marele meu câştig. Citesc cu plăcere beletristică, cărţi de amintiri sau poezie. Ca o curiozitate, citesc mai multe cărţi simultan, funcţie de starea mea sufletească. Îmi plac în mod deosebit Isaac Asimov şi Jules Verne. Îmi place să realizez decoraţiuni de iarnă şi de Paşti, colecţionez bani, şerveţele şi timbre încă din copilărie şi mai nou îmi ador grădina cu pitici.

Interviul este o specie literară comună spațiului jurnalistic. Ți se pare ușor de abordat din postura de intervievat ori de cea a persoanei care pune întrebările?

R.D.: Recunosc Gabriela că mi-a fost mai uşor să răspund la întrebări. Am însă un defect: nu ştiu să fiu concisă şi de aceea se adună atât de multe cuvinte în jurul meu! Uneori le mai iau la goană dar, de cele mai multe ori se strâng fără număr. Cam ca acum. Dar le iubesc pe toate şi le las să iasă în lume păstorite de condeiul tău. Primeşte mulţumirile mele pentru răbdarea de a mă fi citit.

Eu îți mulțumesc și mă bucur că azi, o părticică din sufletul tău a fost expusă la lumină, altfel decât ai face-o în alte ipostaze. Dincolo de asta am învățat lucruri noi, mai ales că” că toleranţa se naşte din cunoaştere şi numai dacă doreşti. Nu te naşti tolerant, devii!”

Dragi prieteni, daca v-a plăcut interviul și vreti să redescoperiți alți bloggeri care au fost intervievați în cadrul temei, Interviu Spiridus, vă invit sa consultați tabelul lui Psi.

Posted on 31 Martie 2014, in Povestiri din Cartier and tagged , . Bookmark the permalink. 17 comentarii.

  1. Cu mare drag, Roxana! Mi-a placut si ce ai spus despre scris. Canti mental. Trebuie sa incerc si eu.

  2. Cantecul ma insoteste mereu si asa nu ma simt singura niciodata. Cantecul este o stare de spirit. Bucuriea sau tristetea se nasc in suflet si fie canti de bucurie, fie jelesti. Cuvintele iti vin atat de usor cand sufletul iti este plin! Cand il simti gol, taci.

  3. Nu pot crede că articolul acesta nu are comentarii. Încep şi eu să cred că suntem prea ocupaţi şi din ce în ce mai puţin virtual. Încă nu am citit interviul cu Gabriela, dar acesta m-a umplut de bucurie. Roxana, am intuit demult firea ta complexă, dar eşti de departe o surpriză plăcută: inginerie, muzică, teatru, poezie, scris, mamă, colecţionar, iubitor de pitici, dar mai ales de istorie şi călătorii. Să mă iertaţi, dacă scriu de parcă fac rezumat celor spuse mai sus. Departe de mine gândul. Îmi place interviul. Mi-a plăcut atât de mult încât l-am citit de două ori, menţinându-mi privirea pe pasajul cu toleranţa, dar şi cel cu marea şi şantier. O viaţă de excepţie care curge şi se dezvoltă, un exemplu, o mândrie să vă fi întâlnit aici. Doar pentru asta şi merită a avea blog. Vă mulţumesc.

    • Adriana, zambesc citind randurile tale. Am zarit dealtfel comentariul in momentul in care l-ai postat si am avut aceeasi reactie. Scrisul, reactiile tale, entuziasmul cu care citesti ori comentezi un text imi inspira atata fervoare, atat energie. Esti o persoana foarte pozitiva si printr-o singura fraza poti motiva ori demotiva pe cineva. Cuvintele tale au forta. Sa stii ca, ma gandeam si la tine, sa te invit la interviu. Dar intre timp, m-am gandit la altceva. Cunosc multi oameni, deosebiti, si mi-ar place ca, din cand in cand, sa ii ivit pe unii la o discutie, care cred ca o sa va placa. Ce sa fac? Nu-mi pot nega meseria (natura). Am jurnalismul in sange.🙂

  4. Mulțumesc și eu, Gabriela. Am aflat multe lucruri noi despre Roxana. Dar am și redescoperit-o exact așa așa cum o știam.

    • Draga Sonia, cu mare drag. Chiar daca noi cunoastem oameni, cuvintele altora pot sa le scoata in evidenta anumite trasaturi, pe care nu le-am remarcat, tocmai pentru ca suntem prea aproape de copaci ca sa vedem padurea.

  5. Cu multumiri si de la mine, Gabriela! ma bucur sa citesc acest interviu… si subscriu la cele scrise, mai sus, de Sonia… Rox e chiar asa cum o stiam! si eu chiar o stiu atat de bine…

    • Alexa T, bine-ai venit pe blog! Ma bucura ca ti-a placut interviul cu Roxana. Uneori, povestile vietii abia asteapta sa iasa la lumina. Au nevoie doar de un mic imbold iar interviul acesta, chiar a reusit sa deschida o fereastra, spre sufletul si viata Roxanei, o minunata fereastra, prin care sa privim noi, cei care o cunoastem mai putin.

  6. Eu am citit cu mare placere interviul de mai sus, care mi s-a parut chiar mai relaxant, asa ca ritm al intrebarilor si raspunsurilor decat unele interviuri ale dnei Eugenia Voda de la fostul TVR Cultural, (desi asta probabil si datorita mediului in scris mai degraba decat la TV), structura fiind oarecum asemanatoare prin facilitarea punerii in evidenta a
    trasaturilor personale si circumstantelor vietii
    persoanei interogate care au contribuit la
    formarea profesionala si cariera dansei. Chiar
    m-am gandit ca eu personal as fi inclinat sa
    votez pt o asemenea persoana, daca ar decide
    sa candideze pt o pozitie care s-ar obtine
    politic electoral, chiar si intr-un cadru
    academic public sau privat sau de guvernantade board corporatist particular, nu neaparat strict social-politic comun, (desi desigur ca nu sunt eu in pozitia de a fi chemat sa votez pe alte domenii decat ala larg
    popular, si pana si in legatura cu ala nu am
    fost deosebit de civic constiincios, in ciuda indemnurilor parintilor mei, insa nu e timpul pierdut si sper sa apuc macar sa votez la Europarlamentare, ca am primit indemn si prin posta sa nu neglijez aceasta alegere, numai ca nu am apucat sa studiez inca despre ce e
    vorba, si care sunt candidatii, astfel incat sa
    stiu pt ce si cu cine sa votez, insa daca doamna de mai sus candideaza, eu mi-am format deja o impresie favorabila despre dansa cu ajutorul acestui interviu, si daca nu candideaza, eu o indemn sa candideze in domeniul dansei de interes, deoarece pare a avea certe calitati de leadership si de comunicare).

    • Rudolph, nu stiu daca Roxana este interesata de politica insa are calitati de lider, asta e sigur. Mediul, viata, preocuparile i le-a format. Sunt incantata ca ti-a placut interviul si ai descoperit dincolo de cuvinte, un om deosebit. In ce ma priveste, nu ma pot compara nici pe departe cu Eugenia Voda, o doamna pe care o admir si o apreciez. Si sa iti mai spun un secret mic: reusita unui interviu consta in a sti cate ceva despre persoana pe care o intervievezi si sa scoti la iveala acele lucruri minunate pe care le considera aproape insignifiante ori neimportante pentru altii insa ele dau farmecul deplin al personalitatii persoanei pe care o intervievezi.

  7. Partea de început a interviului îmi amintește că și eu am ajuns la Liceul de muzică tot în urma unei astfel de selecții. Și ce bine a fost! Nu, instrumentul meu nu mi-a plăcut (vioara), dar mi s-a deschis astfel gustul pentru muzica simfonică, care e una dintre preferințele mele și acum.

    • Si eu ador muzica simfonica. Am considerat-o mereu ca o inalta vibratie a sufletului. Intamplarea ta, Mel, imi aminteste ca lucrurile in viata se intampla cu un anumit scop, nu intotdeauna cu cel pe care il dorim noi, dar fiecare „intamplare” ne slefuieste cate putin, intr-un mod unic.

  8. Cine este prieten cu Jules Verne este prieten și cu mine ! Mă duc să o caut pe Roxana Iordache !

    • Zina, Roxana este o fata extraordinara. Azi am zarit-o prin gradina, culegand fluturi. Se va bucura de vizita ta, cu siguranta.🙂

    • Si eu sunt un mare admirator al scriitorului Jules Verne…prieten nu as indrazni sa presupun…chiar si daca as fi trait la vremea lui…vreme la care e posibil ca eu sa nu fi stiut nici sa citesc chiar si traind in sect 2 Bucuresti cu cifre usor mai inalte de alfabetizare a baietilor decat in mediul rural..daca eram fata este chiar probabil ca nu as fi stiut sa citesc, nici macar in mahalaua Colentina, probabil, din pacate…dar poate ca observand ca nu eram eu prea bun de vreo ucenicie serioasa in ceva anume fiind lipsit de vreun talent sau inclinatie e posibul sa ma fi dat la scoala…cu asta ma consolez si eu ca poate, poate as fi stiut sa citesc povestile scrise de dl Jules Verne ! Poate m-as fi facut si marinar, cine stie…dar nu cred ca m-ar fi lasat mama…poate tata, ca lui ii place cu vaporul si I-a placut ff mult si
      geografia…desigur daca erau tot ei sau niste parinti ca ei sau ca bunicii…zau, nu cred ca m-ar fi lasat nici bunica paterna, ea precis ma dadea ucenic acolo in sect 2 la o bacanie poate…bunica din partea mamei insa, vazand cum decupasem ciorapii cuscrei, plus ei placandu-i modele, poate m-ar fi indemnat sa
      fiu ucenic croitor…dar eu nu as fi fost bun de croitor ca nu am indemanare cu foarfeca sau ata si acul…eu as fi vrut totusi marinar…si la 16 ani as fi fugit de acasa cu personalul tocmai la Constanta, la fel cum am si facut tot la 16 ani, lasand un bilet totusi parintilor sa nu se ingrijoreze de mine…ce poveste romantica…chiar si acum ma chinui sa invat sa fac noduri marinaresti…in sec 19 as fi invatat poate mai repede, nu ar fi trebuit sa astept pana la 33 de ani !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: