Surorile

Drumul spre casă fusese golit de miresmele, cu care le întâmpina, de fiecare dată. Pentru prima oară, se întorceau în oraș cu pașii celui care ar fi vrut să plece iar picioarele ar fi vrut să le poarte, în orice altă direcție. Cu privirea ațintită la doi metri în față treceau, umăr la umăr, două fete frumoase ca două picături, o apă cu reflexe aurii, o apă cu reflexe arămii. Doar ochii le scânteiau, diamante albastre sub frunțile lor mătăsoase și fragile. Absorbite în gânduri, nu remarcau privile admirative ale trecătorilor. Mergeau așa, două umbre în lumina verii iar tăcerea se îngroșase, având aroma prăjiturii cu vanilie, din care gustau fericite, cu o săptămână în urmă, când primiră vestea aceea. Picaseră amândouă examenul și știau că asta nu se putea repara. Mama nu le va ierta niciodată, pentru că i-au înșelat așteptările. Tata va începe să urle și să dea vina pe toate trei. Înțelegerea a fost să nu rămână restante. Deși aveau note bune și ar fi putut trece în anul trei, examenul acesta le-a distrus visele. Revedeau amandouă privirea indiferentă a profesorului de Drept Comercial, ce se impusese cu teamă și teroare printre studenți, celebru prin faptul că îi pică pe toți studenții, ca să vină la toamnă. Cum ar fi putut ele să îi spună bătrânul profesor, că dintr-un condei, dintr-o încruntare le-a distrus viața? Cât valorează orgoliul prostesc al unui profesor universitar? Cine îl pedepseste pentru mutilarea vieții unor studenți, doar pentru a-și satisface el ego-ul?
Intrară în cele din urmă în curte. Florile din stratul de pe langă casă, cel la care mama ținea foarte mult, se legănau bezmetice in adierea unei brize. ”Cat de fericite sunt ele!” gandi Mălina.
”Cât de liniștite sunt ele!” gândi Crina.
Dincolo de prag, liniște și întuneric. Mama aruncă o privire dezaprobatoare. Tatăl, le privi cu un dispreț ce tăia ca o lama fierbinte, lăsând în jos colțurile buzelor vineții. Îl mai auziră scrâșnind printer dinți:” Ne-ați făcu de rușine! În camera voastră să stați!”

Măriuța abia călcase pragul celor patruzeci de ani. Viața se scursese, în neștirea ei, așezându-i, pe ascuns, un rid, un buchet de ghiocei în păr, o umbră de tristețe în ochi.
Bărbatul veni acasă pe la cinci. Îi zărise silueta de departe, legănându-se ușor, de pe un pas pe celălalt dar prezența lui nu îi stârnea nici o emoție. Intră în casă mormâind ceva și își scose hainele de stradă. Îl așteaptă să se așeze. Puse masa, ca de obicei, zdrăngănind tacâmuri. O vreme nu scoase o vorbă. Își luă inima în dinți și îi dă du vestea cu oarecare reținere, pentru că îi cunoște reacțiile. Bărbatul izbucni plin de furie.
– Ce facultate?! Să se mărite! Locul unei femei e în familie, lângă bărbatul ei. Să spele, să aibă grijă de copii și de casă. Pentru asta v-a lăsat Dumnezeu pe lume, pe voi, femeile! Eu am așteptat să termine liceul, ca apoi să își aibă fiecare rostul ei. Numai o minte de femeie se poate gândi la asta!
Pumnul său greu, bărbătesc, coborî lovind masa cu putere. Paharul de apă se răsturnă, lasând lichidul să se scurgă într-o baltă mică. Măriuța era deja învățată cu felul lui de a-și arăta autoritatea. Șterse apa. Își puse o mână în șold, semn că e hotărâtă să continue discuția și nu va ceda. Fruntea ei e încruntată și o expresie de îndârjire îi e așternută pe chip. Pe Petrică, nu îl putea convinge altfel. E mai încăpățânat decât un catâr și, decât să gândească cum să rezolve împreună treburile casei, el se împotrivește mereu.
În tinerețe fusese un om tare aspru. Mâna lui poposea deseori pe obrazul ei, nu ca să mângăie, ci ca să-i frământe în carnea ei furia lui, amestecată cu durere, lăsându-i pe trup urme vineții, ce abia apucau să se vindece până apăreau altele noi. Nu știe când s-a transformat în bestie, nici ce l-a făcut să fie așa. La început, fusese doar tăcut. Pe măsură ce începea să vorbească și să se deschidă, scotea din el tot ce era mai negru și mai violent. Spunea mereu colegilor de serviciu cu zâmbetul omului care știe rosturile lumii:” Muierea trebuie bătută. Nu strică niciodată să îi dai o palmă, înainte să ieși din casă. Chiar dacă tu nu știi de ce, ea știe!” Nici bețiile nu-i erau străine lui Petrică. Mai mereu, pașii lui, ce se întorceau acasă, se împleteau cu pietrele drumului ori buruienile de prin șanțuri. O vreme Măriuța își căutase alinare în brațele altor bărbați. Dar, de fiecare dată, trebuia să se întoarcă acasă, lângă omul ei, lângă fetele ei. Mălina și Crina, gemenele ei, îi aduceau lumina și bucuria în suflet. S-a temut întotdeauna să își părăsească bărbatul, de teamă să nu dea peste altul, mai rău. Trebuia să facă ceva și într-o zi, tot cu mâna în șold și privindu-l fix în ochi, încrâncenată, i-a spus:” Ori ne pocăim, amândoi și ne schimbăm viața ori, ne despărțim! Nu mai merge așa! Mereu beții, scandaluri, bătăi. Ce să învețe fetele acestea de la noi? Acum trebuie să alegi! Pe drumul spre mântuire ori fiecare pe drumul lui!” Speriat de ideea de a pierde tot Petrică acceptă și se pocăi. Furia lui s-a mai domolit cu vremea. Nu a mai bătut-o pe Măriuța dar în vocea lui de tunet, mai simțea încă amenințările unei furtuni a sufletului, ce nu voia să se liniștească. Rudele i-au privit ciudat, au șușotit pe la colțuri apoi s-au obișnuit cu ideea. Neam de neamul lor nu avuseseră sectanți în familie! Acum, aveau!
– Bărbate, pe ce lume trăiești tu? Fetele din ziua de azi trebuie să aibă și un servici. Cu un singur salar în familie, nu se poate ține casa iar dacă nu ai facultate, salariul e foarte mic. Eu zic să te mai gândești și să le trimitem mai departe, la școală.
Măriuța ieși învingătoare și de data aceasta. Ea știa că viitorul fetelor depinde de îndârjirea ei de a rezista împotrivirii bărbatului ei. Petrică acceptă în cele din urmă ca fetele să se înscrie la facultate. Dar exista și o condiție. Să își ia toate examenele. Toate! Altfel le va interzice să mai calce pe acolo.

Paula se pregătește de nuntă. Nu în fiecare zi ți se mărită fata. E mândria sufletului ei și îi e draga ca ochii din cap, că seamănă cu Ionică. Se uită cu îngijorare peste drum.
– Bărbate, eu mă duc la Măriuța. O fac eu să-mi spună unde sunt fetele.
– Poate că sunt în Spania, așa cum a zis ea.
– Dar de ce nu au dat un semn de viață? De ce nu i-au scris Ioanei, ca s-au iubit toate trei, de parcă ar fi fost surori?
– Cine știe? Poate nu au putut.
– Nu cred. Și nici măcar tu nu crezi. Mă duc. Acum e doar Măriuța acasă.
– Ai grijă femeie. Nu îți face probleme singură.
Paula își dădu ușor cu un piaptăn peste păr și trecu drumul la sora ei. Se vedeau rar deși erau vecine. De când se pocăise, parcă era alta. Nu îi mai intrai în voie și parcă se înrăise. Intră în curte cu îndrăzneală și apoi în bucătărie. Măriuța tocmai ieșea dintr-o cameră.
– Noah soră-mea, ai venit în vizită?
– Am venit să-ți spun că Ioana se mărită și vreau să le chem pe nepoatele mele la nuntă.
– Le spun eu că le-ai invitat.
– Nu. Da-mi adresa lor și numărul de telefon că le sun eu.
– Nu știu pe unde sunt.
– Cauta-le.
– Le-oi căuta când voi avea vreme.
– Măriuță, tu nu vrei să pricepi că nu plec, fără să știu de ele?
Paula aruncă o privire spre camera fetelor. Sigur acolo va găsi un indiciu. Văzu perdeluța de la ușă tremurând ușor și se repezi la ușa înainte ca Măriuța să poată face o mișcare. Deschise ușa cu un gest brusc iar priveliștea ce o întâmpina o făcu să încremenească. În fața ei, două figuri cenușii: Mălina și Crina. Fetele acelea frumoase și fragile stăteau acum în fața ei. Două umbre, cu obrajii trași, cu ochii triști și părul în dezordine, cărunte pe jumătate. I se făcu rău. Își simțea tâmplele presate ca într-o menghină. Se întoarse spre sora ei și îi aruncă o privire turbată.
– Ce ai fost în stare să faci, nebuno! Cum ți-ai putut închide fetele în casă zece ani?
– Ne-au făcut de rușine, șopti ea.
– Zece ani! Te-a făcut dracul de rușine, nebună ce ești, cu barbatu-tau cu tot!
Paula ieși din casă valvârtej. Hohotea! Trecu drumul și îi spuse bărbatului ei.
– Sună la poliție! Nebunii le țin pe fete închise în casă. Ca la închisoare! Doamne, cum îi poți lăsa pe unii să îți bată joc de proprii copii!
Jumătate de oră mai târziu, polițiștii își făcură apariția. Paula se duse și ea cu îndrăzneală.
– Dragele mătușii, haidați la noi. Nu vă mai uitați înapoi și de azi sunteți fetele noastre.
Le luă de mână și le trecu strada. Erau ascultătoare ca nișe copii mici deși aveau silueta femeii de treizeci de ani. Zâmbeau ușor stânjenite de situație, pășind alături de mătușa Paula. Vecinii priveau de la porți dar ele pășeau în soare. Era cald și plăcut iar pe drum, mirosul ierbii și a trandafirilor se risipea într-o simfonie de esențe și frumusețe.