Surorile


Drumul spre casă fusese golit de miresmele, cu care le întâmpina, de fiecare dată. Pentru prima oară, se întorceau în oraș cu pașii celui care ar fi vrut să plece iar picioarele ar fi vrut să le poarte, în orice altă direcție. Cu privirea ațintită la doi metri în față treceau, umăr la umăr, două fete frumoase ca două picături, o apă cu reflexe aurii,sisters_by_mariannainsomnia-d4d0lpk o apă cu reflexe arămii. Doar ochii le scânteiau, diamante albastre sub frunțile lor mătăsoase și fragile. Absorbite în gânduri, nu remarcau privile admirative ale trecătorilor. Mergeau așa, două umbre în lumina verii iar tăcerea se îngroșase, având aroma prăjiturii cu vanilie, din care gustau fericite, cu o săptămână în urmă, când primiră vestea aceea. Picaseră amândouă examenul și știau că asta nu se putea repara. Mama nu le va ierta niciodată, pentru că i-au înșelat așteptările. Tata va începe să urle și să dea vina pe toate trei. Înțelegerea a fost să nu rămână restante. Deși aveau note bune și ar fi putut trece în anul trei, examenul acesta le-a distrus visele. Revedeau amandouă privirea indiferentă a profesorului de Drept Comercial, ce se impusese cu teamă și teroare printre studenți, celebru prin faptul că îi pică pe toți studenții, ca să vină la toamnă. Cum ar fi putut ele să îi spună bătrânul profesor, că dintr-un condei, dintr-o încruntare le-a distrus viața? Cât valorează orgoliul prostesc al unui profesor universitar? Cine îl pedepseste pentru mutilarea vieții unor studenți, doar pentru a-și satisface el ego-ul?
Intrară în cele din urmă în curte. Florile din stratul de pe langă casă, cel la care mama ținea foarte mult, se legănau bezmetice in adierea unei brize. ”Cat de fericite sunt ele!” gandi Mălina.
”Cât de liniștite sunt ele!” gândi Crina.
Dincolo de prag, liniște și întuneric. Mama aruncă o privire dezaprobatoare. Tatăl, le privi cu un dispreț ce tăia ca o lama fierbinte, lăsând în jos colțurile buzelor vineții. Îl mai auziră scrâșnind printer dinți:” Ne-ați făcu de rușine! În camera voastră să stați!”

Măriuța abia călcase pragul celor patruzeci de ani. Viața se scursese, în neștirea ei, așezându-i, pe ascuns, un rid, un buchet de ghiocei în păr, o umbră de tristețe în ochi.
Bărbatul veni acasă pe la cinci. Îi zărise silueta de departe, legănându-se ușor, de pe un pas pe celălalt dar prezența lui nu îi stârnea nici o emoție. Intră în casă mormâind ceva și își scose hainele de stradă. Îl așteaptă să se așeze. Puse masa, ca de obicei, zdrăngănind tacâmuri. O vreme nu scoase o vorbă. Își luă inima în dinți și îi dă du vestea cu oarecare reținere, pentru că îi cunoște reacțiile. Bărbatul izbucni plin de furie.
– Ce facultate?! Să se mărite! Locul unei femei e în familie, lângă bărbatul ei. Să spele, să aibă grijă de copii și de casă. Pentru asta v-a lăsat Dumnezeu pe lume, pe voi, femeile! Eu am așteptat să termine liceul, ca apoi să își aibă fiecare rostul ei. Numai o minte de femeie se poate gândi la asta!
Pumnul său greu, bărbătesc, coborî lovind masa cu putere. Paharul de apă se răsturnă, lasând lichidul să se scurgă într-o baltă mică. Măriuța era deja învățată cu felul lui de a-și arăta autoritatea. Șterse apa. Își puse o mână în șold, semn că e hotărâtă să continue discuția și nu va ceda. Fruntea ei e încruntată și o expresie de îndârjire îi e așternută pe chip. Pe Petrică, nu îl putea convinge altfel. E mai încăpățânat decât un catâr și, decât să gândească cum să rezolve împreună treburile casei, el se împotrivește mereu.
În tinerețe fusese un om tare aspru. Mâna lui poposea deseori pe obrazul ei, nu ca să mângăie, ci ca să-i frământe în carnea ei furia lui, amestecată cu durere, lăsându-i pe trup urme vineții, ce abia apucau să se vindece până apăreau altele noi. Nu știe când s-a transformat în bestie, nici ce l-a făcut să fie așa. La început, fusese doar tăcut. Pe măsură ce începea să vorbească și să se deschidă, scotea din el tot ce era mai negru și mai violent. Spunea mereu colegilor de serviciu cu zâmbetul omului care știe rosturile lumii:” Muierea trebuie bătută. Nu strică niciodată să îi dai o palmă, înainte să ieși din casă. Chiar dacă tu nu știi de ce, ea știe!” Nici bețiile nu-i erau străine lui Petrică. Mai mereu, pașii lui, ce se întorceau acasă, se împleteau cu pietrele drumului ori buruienile de prin șanțuri. O vreme Măriuța își căutase alinare în brațele altor bărbați. Dar, de fiecare dată, trebuia să se întoarcă acasă, lângă omul ei, lângă fetele ei. Mălina și Crina, gemenele ei, îi aduceau lumina și bucuria în suflet. S-a temut întotdeauna să își părăsească bărbatul, de teamă să nu dea peste altul, mai rău. Trebuia să facă ceva și într-o zi, tot cu mâna în șold și privindu-l fix în ochi, încrâncenată, i-a spus:” Ori ne pocăim, amândoi și ne schimbăm viața ori, ne despărțim! Nu mai merge așa! Mereu beții, scandaluri, bătăi. Ce să învețe fetele acestea de la noi? Acum trebuie să alegi! Pe drumul spre mântuire ori fiecare pe drumul lui!” Speriat de ideea de a pierde tot Petrică acceptă și se pocăi. Furia lui s-a mai domolit cu vremea. Nu a mai bătut-o pe Măriuța dar în vocea lui de tunet, mai simțea încă amenințările unei furtuni a sufletului, ce nu voia să se liniștească. Rudele i-au privit ciudat, au șușotit pe la colțuri apoi s-au obișnuit cu ideea. Neam de neamul lor nu avuseseră sectanți în familie! Acum, aveau!
– Bărbate, pe ce lume trăiești tu? Fetele din ziua de azi trebuie să aibă și un servici. Cu un singur salar în familie, nu se poate ține casa iar dacă nu ai facultate, salariul e foarte mic. Eu zic să te mai gândești și să le trimitem mai departe, la școală.
Măriuța ieși învingătoare și de data aceasta. Ea știa că viitorul fetelor depinde de îndârjirea ei de a rezista împotrivirii bărbatului ei. Petrică acceptă în cele din urmă ca fetele să se înscrie la facultate. Dar exista și o condiție. Să își ia toate examenele. Toate! Altfel le va interzice să mai calce pe acolo.

Paula se pregătește de nuntă. Nu în fiecare zi ți se mărită fata. E mândria sufletului ei și îi e draga ca ochii din cap, că seamănă cu Ionică. Se uită cu îngijorare peste drum.
– Bărbate, eu mă duc la Măriuța. O fac eu să-mi spună unde sunt fetele.
– Poate că sunt în Spania, așa cum a zis ea.
– Dar de ce nu au dat un semn de viață? De ce nu i-au scris Ioanei, ca s-au iubit toate trei, de parcă ar fi fost surori?
– Cine știe? Poate nu au putut.
– Nu cred. Și nici măcar tu nu crezi. Mă duc. Acum e doar Măriuța acasă.
– Ai grijă femeie. Nu îți face probleme singură.
Paula își dădu ușor cu un piaptăn peste păr și trecu drumul la sora ei. Se vedeau rar deși erau vecine. De când se pocăise, parcă era alta. Nu îi mai intrai în voie și parcă se înrăise. Intră în curte cu îndrăzneală și apoi în bucătărie. Măriuța tocmai ieșea dintr-o cameră.
– Noah soră-mea, ai venit în vizită?
– Am venit să-ți spun că Ioana se mărită și vreau să le chem pe nepoatele mele la nuntă.
– Le spun eu că le-ai invitat.
– Nu. Da-mi adresa lor și numărul de telefon că le sun eu.
– Nu știu pe unde sunt.
– Cauta-le.
– Le-oi căuta când voi avea vreme.
– Măriuță, tu nu vrei să pricepi că nu plec, fără să știu de ele?
Paula aruncă o privire spre camera fetelor. Sigur acolo va găsi un indiciu. Văzu perdeluța de la ușă tremurând ușor și se repezi la ușa înainte ca Măriuța să poată face o mișcare. Deschise ușa cu un gest brusc iar priveliștea ce o întâmpina o făcu să încremenească. În fața ei, două figuri cenușii: Mălina și Crina. Fetele acelea frumoase și fragile stăteau acum în fața ei. Două umbre, cu obrajii trași, cu ochii triști și părul în dezordine, cărunte pe jumătate. I se făcu rău. Își simțea tâmplele presate ca într-o menghină. Se întoarse spre sora ei și îi aruncă o privire turbată.
– Ce ai fost în stare să faci, nebuno! Cum ți-ai putut închide fetele în casă zece ani?
– Ne-au făcut de rușine, șopti ea.
– Zece ani! Te-a făcut dracul de rușine, nebună ce ești, cu barbatu-tau cu tot!
Paula ieși din casă valvârtej. Hohotea! Trecu drumul și îi spuse bărbatului ei.
– Sună la poliție! Nebunii le țin pe fete închise în casă. Ca la închisoare! Doamne, cum îi poți lăsa pe unii să îți bată joc de proprii copii!
Jumătate de oră mai târziu, polițiștii își făcură apariția. Paula se duse și ea cu îndrăzneală.
– Dragele mătușii, haidați la noi. Nu vă mai uitați înapoi și de azi sunteți fetele noastre.
Le luă de mână și le trecu strada. Erau ascultătoare ca nișe copii mici deși aveau silueta femeii de treizeci de ani. Zâmbeau ușor stânjenite de situație, pășind alături de mătușa Paula. Vecinii priveau de la porți dar ele pășeau în soare. Era cald și plăcut iar pe drum, mirosul ierbii și a trandafirilor se risipea într-o simfonie de esențe și frumusețe.

Posted on 15 Februarie 2014, in Povestiri din Cartier and tagged , , . Bookmark the permalink. 39 comentarii.

  1. Spune-mi că nu-i adevărată povestea!

  2. Ce s-a intamplat mai apoi cu fetele? Parintii au fost pedepsiti de lege? Nimeni nu are voie sa ia libertatea nimanui! Cum de s-a putut intampla asa ceva in zilele noastre?!? Eu cred ca in locul Mariutei nu rezistam sa traiesc asa o tragedie, putea sa cheme sora ei politia imediat, sa-l denunte, nu sa astepte zece ani ca s-o faca din intamplare! Spune-mi, tu cum clasezi gestul mamei in situatia asta, nu zici ca e pura prostie? Doamne, chiar ca mare ti-e gradina!!

    • Acuarele, părinții fetelor sunt de vină pentru ca le-au ”torturat” psihic. Le-a indus sentimentul de vinovăție și le-au determinat să stea închise în casă, ascunse de ochii lumii, ”să nu îi facă de rușine”. Fetele erau adulte și nu au depus plângere împotriva părinților. Au fost copii crescuți în teroare, care nu gândesc ca și ceilalți. Despre sora, ce să spun? Poate că a fost convinsă că nepoatele ei sunt plecate. Oricum, e un exemplu despre reacția societății la suferința semenilor.

  3. Cateodata chiar e greu sa pricepi cum gandesc oamenii si ce ii face sa actioneze in vreun fel.

    • Viața nu e simplă și de cele mai multe ori te ia prin suprindere. Poți trăi liniștit fără să știi că, lângă tine cineva trăiește o dramă cumplită. Prejudecățile omoară conștiințe iar uneori, gura moralizatoare a lumii produce catastrofe în viața cuiva. Cred că ar trebui să fim mai atenți cu cei in jur și să judecăm mai puțin, să ne ascultăm instinctele și pornirile pozitive din noi. Natura umană în esența ei, e greu de înțeles. Suntem unici, fiecare construit într-un mod de gandire și manifestare aparte.

  4. Mai stii ceva de ele, si-au refacut viata?

    • Din păcate, nu știu mai multe acum. Stii, e trist ca se intamplă atâtea lucruri rele în jurul nstru și mulți dintre semenii noștri sunt nesimțitori și total lipsiți de reacție când vine vorba de a-i ajuta pe ceilalți.
      Sunt multe chestiuni delicate în povestire. Mama fetelor poartă, după părerea mea, cea mai mare responsabilitate pentru tot. Că a păstrat căsătoria cu un barbat nepotrivit, că a acceptat ca acesta să le trateze dur pe fete, că a acceptat compromisul în maniera aceea, că nu i-a păsat de sufletul fetelor ci doar de ” ce zice lumea”. Că a acceptat ca pedeapsă pentru eșecul copilor, ”izolarea”, ”sechestrarea” lor, pentru o perioada indefinită. Oameni care trăiesc superficial, pentru ce zice lumea.

  5. Brrrrrr! Ce poveste! Cum îi suportă pământul pe astfel de oameni?

    • Sunt atât de multe lucruri care se petrec în jurul nostru, fără ca să ne dăm măcar seama ori semnalele care vin către noi, sunt abia sesizabile și prinși de vâltoarea vieții, nu le remarcăm. Povestea mea atinge multe „puncte fierbinți” dintre relațiie de familie și cele sociale. Cred că avem de învățat fiecare și nu trebuie să permitem ca aceste să devină obișnuință. Acest caz a fost unul extrem dar secvențe din ele vedem mereu, in jur. Mă întreb, printre multe alte ganduri ce ma frământă în legătură cu povestea, ce valoare au rugaciunile și religiozitatea celor doi soți? Ce învață oamenii aceșta din a frecventa o biserică ori alta? Cât preț trebuie să punem pe ce spune lumea? Cum trebuie tratat succesul și eșecul?

      • Toate răspunsurile sunt racordate la „valorile” familiei şi la nivelul de educaţie!

      • E o remarcă foarte bună, Adrian! Si cine crezi ca poate face în sensul acesta ceva? Tocmai am văzut, din postările mele anterioare, că statul ne vrea proști iar cetațenii, nu sunt înzestrați cu toate cele necesare pentru a creea un standard ridicat, in familie și un nivel ridicat de educație al copiilor.

      • Societatea românească are în cârcă 45 de ani de minciună şi îndobitocire (nu mai luam in calcul si neajunsurile de dinainte de ’45), la care s-au mai pus încă 25 de ani de corupţie generalizată şi pervertire a valorilor morale, mai bine spus o răsturnare. Deci, societatea este incapabilă să ofere modele, familia la fel, şcoala e la pământ. Nu există o soluţie imediată. Poate doar o vindecare lungă, de vreo câteva generaţii… începând tot cu familia, plecând de la exemplul personal… şi în timp generaţiile că însănătoşească puţin câte puţin societatea. Din punctul meu de vedere nu există un orizont de timp optimist…

      • Adrian, sunt si eu de aceeași părere cu tine. Nu există soluție imediată, nici măcar pe termen scurt. Singurul aspect imbucurător e că există curente de opinie, din ce în ce mai multe și mai puternice, care dezvăluie starea de fapt a națiunii și încearcă să stimuleze cetățeanul, să se informeze citind si evitand mass media, in mod paradoxal.

  6. Ingrozitoare poveste de viata! Si sunt atatea multe altele, iar unele nestiute de nimeni. Parinti denaturati, care se poarta ca niste stapani cu proprii copii. Intransigenti cu ei, desi sunt departe de a se erija in modele.
    Intr-adevar, este o societate bolnava si putreda. Greu sa mai speram intr-o redresare. Familia nu mai e familie, scoala e la pamant, Biserica… iar autoritatile sunt la cea mai inalta cota de coruptie. Cu asa realitati…. greu sa mai speri ceva…
    Numai bine iti doresc, draga Gabriela!🙂

    • Totusi, ca sa fiu mai optimista, o sa invoc o idee care nu e nici noua si nici a mea. Cu referire la alte vremuri dar putand fi actualizat, cred ca totul se poate rezolva daca vom trece la fapte cu ideea ca, putem face totul posibil „prin noi insine”. Cred ca de acolo trebuie inceput. Este important sa citim, orice, oricat de putin. Asta va schimba lumea si perspectivele noastre.
      O saptamana minunata sa ai, Alex!

      • Bine ar fi daca oamenii ar intelege ca „schimbarea” trebuie sa fie mai intai in noi insine,in modul de a gandi si trai. Iar transformarea pozitiva trebuie sa plece si de la educatie, instruire, lectura – lucruri tot mai putin pretuite de catre cei mai tineri,din pacate….
        Sarut mana,Gabriela!🙂

  7. E o poveste impresionanta, si cu elemente de usor horror gotic, dar daca e vorba de o poveste adevarata, dupa parerea mea in acestcaz e vorba de boala/boli mintale. Desigur este Important sa se adreseze si raspunderea societatii, adica in vremuri moderne, a contribuabililor bugetari si a politicienilor alesi de acestia, fata de cei care au maladii psihiatrice, (ca de fapt epidemiologic nu sunt chiar asa de multi, cu exceptia depresiei, si de fapt depresia afecteaza cel mai mult economia nationala, nu celelalte maladii psihiatrice), plus a presei pt educarea populatiei despre diverse maladii mintale, si tratamentele care exista pt adresarea lor, (complexe, nu neaparat numai doctorii, desi si alea pot ajuta daca sunt prescrise in mod judicios de specialisti, nu asa aiurea, dar si diverse psihoterapii, printre care si cea cognitiv-comportamentala de care se ocupa la nivel academic profesorul Daniel de la Univ din Cluj prezentat in articolul anterior, desi desigur nu este singura forma existenta astazi, plus diverse forme de sprijin social, si chiar si de dieta si stil de viata, printre care si exercitiul fizic, care e ff important, plus relatia cu animale de companie, si caii, de exemplu, nu numai cainii). Insa e adevarat ca tocmai in cadrul acestor boli, persoanele afectate nu sunt prea interesate de tratament, si adesea se creeaza tragedii in care sunt implicate familii intregi, ca de exemplu si familia lui Ofelia (din Hamlet).

    • Clar ca era o problema de natura psihotica in familia respectiva, Rudolph. Tatal a fost primul care si-a mutilat psihic sotia, apoi cei doi soti, si-au mutilat psihic copilele. Le-au facut sa creada ca, ele sunt depenedente de ei si daca ei nu le-ar accepta in casa, ele nu s-ar descurca in lume. Altfel ele ar fi putut pleca oricand, ar fi putut incerca sa scape. Nu stiu sa spun care era solutia. M-am gandit dar nu am gasit-o. Sprijin social nu prea exista. Nu uita ca vorbim de Romania, in care nu exista un sistem pus la punct pentru asa ceva. Apoi, fetele erau adulte. Puteau pleca, teoretic.
      Daca vrei, poate ca intr-un fel special, a fost o discutie despre esec si succes. Ce inseamna pentru tatal si pentru fete esecul. A fost o poveste despre familie si viata, despre oamenii din jur si despe cat de repede vine ajutorul din partea semenlor, atunci cand ai nevoie de el.

      • Nu prea cred ca intr-o societate moderna urbanizata putem avea asteptari prea mari de la ajutorul semenilor, nu numai in Romania dar nici in alte destul de multe locuri, desi este posibil ca in anumite culturi in care exista un oarecare spirit de grup mai mare chiar decat ala de familie restransa sau de individ se mai poate intampla, dar nici macar in Germania, nici in Scandinavia, (germanicii fiind mai invatati cu clanurile plus si ulterior anumiti protestanti avand asa o cultura de altrusim si de intr-ajutorare, desi nu numai protestantii desigur, sunt chestii mai complexe, care tin in ultima instanta in ultimele 2 generatii tin mai mult de urbanizare decat de straturile culturale de dedesubt), daca oraselul respectiv depaseste un anumit nr de locuitori. Urbanizarea chiar reprezinta un posibil factor de risc ea in sine insusi pt maladiile mintale. Se anticipeaza o rata destul de crescuta aurbanizarii in continuare. Daca in cca 1960, cam 2/3 din populatia globului traia in rural, acum rata e de cca 1/2, si cam prin 2050 va fi 2/3 in mediu urban, in RP Chineza chiar mai devreme de 2050, din cate am citit, si desigur nu toate orasele sunt asa depregatite cu infrastructura sau serviciile necesare, dar asta de psihiatrie comunitara chiar e ultimul de pe lista, ca de fapt nu exista ca atare decat intr-o mana de tari, si nu prea cred ca se va extinde intr-un mod spectaculos acolo unde nu exista, pt ca de fapt e destul de costisitor, si nu e exact clar la ce ajuta, daca se pun cifrele pe hartie in mod ff riguros, desi desigur ajuta asa mai vag, dar nu ff clar, din cate am inteles eu personal, desi desigur depinde…dar daca e sa fie cumva un sifon din ala in legatura cu care unii se pot plange ca se cheltuie prea multi bani in mod cam inutil, zau, tot astia vulnerabili cad pana la urma prin plasa, si precis nu numai in Romania, dar si in Germania, in SUA nici nu mai zic.

        In cazul de mai sus nici macar nu e vorba de un caz deosebit de horror, adica gen cazurile alea care apar cam la 6 luni in presa din Austria sau RFG, cu aia gen Fritzl, etc. Desi desigur, povestea pare un caz mai aparte, un soi de „folie (nebunie) in 4” aproape, plus chestia cu gemenele victime asa cam fantomatice, oarecum ca in filmul ala Shining, (cu dl Jack Nicholson in rolul de tata nebun, desi in filmul ala nu al celor 2 fete…dar desigur ca mi-a venit in minte si filmul ala cand am citit povestea de mai sus !)

  8. Din toate astea deduc că nici Măriuța nu era cu toate mințile acasă. Adică, la o adică, a reușit să-l aducă pe căpos la masa negocierii când a fost vorba de viața ei, dar când a fost vorba de cele două fete, s-a raliat cu el. N-are nicio scuză.

    • Mariuța e o femeie simplă, tributară unor idei vechi. Nu divorțează, de teamă să nu o judece lumea cu toate că, trecând de la o confesiune religioasa la alta a intrat in gura lumii. Barbatul, în general, nu se simte atât de responsabil față de copii, în cuplu ca și femeia. Mama în schimb e cea care se sacrifica, face totul ca puilor ei să le fie bine. Am înțeles mecanismul întâmplării dar nu am înțeles-o pe mamă. Sunt de acord că nu a avut nici o scuză.

  9. Asta zic și eu. Motivele oricum nu (mai) contează.

  10. O poveste tristă ce se va repeta la nesfârşit. Astfel de situaţii apar din păcate în toate mediile sociale. Dăm vina pe educaţie, pe mediul social, pe influenţele exterioare ce pun presiune pe modul în care considerăm că „trebuie” să ne comportăm pentru a nu fi excluşi din viaţa socială. Realitatea este că fiecare individ are un parcurs personal în viaţă, determinat în primul rând de şansa pe care o are când vine pe lume. Apoi ţine de şansele de mai târziu, pe care le are de a întâlni persoane potrivite alături de care să meargă cum îmi place mie să spun „în acelaşi pas”: parteneri de viaţă, profesori, colegi de şcoală, colegi de serviciu, prieteni.Fiecare întâlnire lasă urme, ne schimbă chiar dacă nu realizăm sau nu vrem să recunoaştem. Apoi mai sunt visurile. Cele mai multe se pierd, rămân doar visuri. Alteori capătă o asemenea forţă încât aproape că nu mai contează nimic altceva dacă nu se realizează şi astfel, devenim nefericiţi, nemulţumiţi de tot ceea ce aveam şi părea a fi în regulă. Lăsăm să ne schimbe propriile neîmpliniri, atât comportamentul faţă de străini cât şi faţă de propria familie. Uităm cât de importanţi sunt pentru noi şi ne vărsăm neputinţa asupra lor iar ei, dintr-o greşit înţeleasă obligaţie de a fi loiali şi ascultători, acceptă uneori, să sufere. Nu ţine de epocă ci doar de fragilitate psihică a fiinţei umane, de neputinţa ei de a accepta că nu suntem zei, că nu noi decidem viaţa altei fiinţe umane chiar fiesoţia sau copilul nostru, că nu avem dreptul să facem pe cineva, cu bună-ştiinţă, să sufere.

    • Chiar si in societatile avansate, occidentale se poate intampla asa ceva, insa cu mult mai rar, pentru ca acolo sistemul de protectie sociala, este foarte bine pus la punct. M-am gandit de multe ori ca, „ravratirea” copiilor, modul lor de a face lucrurile interzise, cand si cum te astepti cel mai putin, „neascultarea” e de fapt modul lor de a descoperi lumea, de a fi independenti, lucru care ii va ajuta in viata. Oamenii invata experimentand. A fi un copil ascultator si supus deciziilor parintilor, inseamna, de fapt, a retrai viata acestora si nu a ta. Poate ca daca fetele nu ar fi fost atat de ascultatoare si ar fi iesit din „vorba” parintilor, viata lor a fost cu totul alta. Parintii romani sunt exagerat de protectori cu proprii copii. Uneori au senzatia autoritatii supreme. Exista si o expresie in popor:” Eu te-am facut eu te omor!” in sensul in care, parintele, exasperat de comportamentul odraslei, se simte responsabil de faptele acestuia si pentru a nu mai intra in gura lumii ia masuri… martiale. Protejarea si controlul copiilor e o traditie veche aceasta, si poate pentru faptul ca, in viitor, copiii lor realizati si asezati, au inradacinata ideea unei familii solide iar cand parintii vor fi batrani vor si ingrijiti de acestia.
      Se intampla insa si situatii ca si cea prezentata de mine, una extrema si ea apare in special in familiile cu un nivel de educatie scazut.
      Multumesc pentru comentariu, Roxana!

  11. Cumplite mutilari sufletesti, mutatii psihice,determinate de o indobitocire constanta, o influienta reciproca a celor doi indivizi,asa numiti parinti !Impresionanta aceasta tragedie, ireparabila cred,suferita de cele doua fete.

    • Naica, ai pus esenta povestii intr-o fraza. Am stat sa analizez care ar fi fost solutia, ce ar fi trebuit facut. Se pare ca sunt niste vieti desfasurate sub semnul unui destin implacabil.

  12. Doamne, ca ciudati mai suntem noi, oamenii, tot mai ciudati!
    Credeam ca doar in America sunt intamplari din astea numai ca nebunia nu are granita!
    Ce frumos povestesti!

    • Multumesc pentru trecere, Cita. Noi suntem ciudati si fascinanti, urati si frumosi, destepti si prosti in acelasi timp. Depinde cum stim sa ne gestionam calitatile si defectele. Suntem ceea ce lasam sa iasa la lumina, din adancul sufletului nostru.
      Te imbratisez cu drag!

  13. O poveste cu atât mai cutremurătoare cu cât este adevărată, după cum ai spus. ”Gura lumii” a făcut și mai face și astăzi multe victime, căci de aici a pornit totul.

    • Cuvantul care ucide ori morala publica, desi aceasta nu este mereu obiectiva. Eu nu traiesc pentru ce spune lumea. Nu ma intereseaza parerea lumii, decat in cazul in care simt ca am ceva de invatat. Toti suntem oameni si supusi greselii, toti avem experiente de viata, bune si rele, mici victorii si infrangeri si nu suntem doi la fel. Dar, in comunitatile mici si conservatoare, morala publica are puterea unei legi nescrise.

  14. Mariuța nu divorțează, de teamă să nu o judece lumea dar de umblat cu altii a umblat fara mustrari de constiinta. Imi pare ca femeia avea doua unitati de masura. Ambele gresite.
    Cred ca femeia aia e nebuna de-a dreptul. Langa un barbat care se comporta cam ca omul cavernelor nu stiu cate femei normale ar rezista.
    Citind ma gandisem, in prima faza, ca dupa ce fetele n-au luat acel examen pleaca cu toatele de acasa, lasandu-l singur. Asa as fi facut in locul ei. Orice chin si sacrificiu ar fi insemnat asta. Cred ca trebuia sa stie ca poate cere si familiei ei un ajutor, cat de mic.
    In fine, o poveste foarte intunecata despre oameni ca din Evul Mediu… Te cutremura atata prostie amestecata cu nebunie.

    • Elly, imi place finetea observatiilor tale, la lectura unui text. Mariuta, face ecact ceea ce fac majoritatea oamenilor. Traieste o viata dubla. Una publica, de ochii si de gura lumii, iar alta privata, total diferita, asa cum e ea in realitate. Pe de alta parte, a divorta, nu reprezenta doar umilinta pe care trebuia sa o indure din partea cunoscutilor, adoptand statutul de femeie divortata. Traim in Romania secolului al XXI-lea, cand statul nu protejeaza femeile singure. Poate ca ea se teme ca, ajungand singura, sa nu se poata intretina si sa nu isi intretina fetele. Gandeste-te cum e structurata societatea. Mariuta era casnica. Ce sanse avea sa isi gaseasca un serviciu intr-un oras mic? Costurile unui divort si impartirea de bunuri, durata proceselor, reactia sotului ei, toate acestea sunt lucruri care trebuie puse in balanta. E o scena desprinsa din fresca societatii in care o traim, cu spatii sumbre, aducand a Evul Mediu, asa cum spui.
      Multumesc pentru comentariu.

  15. Ah, cumplita poveste! Din pacate, nu este singulara, din cate vad uneori pe la televizor… De ce e viata asta atat de nedreapta uneori, de ce permite unor animale sa aiba copii si sa ii transforme in vietati fara personalitate? Cumplit!

    • In cazul lor, gura lumii nu a avut un efect moralizator ci opresiv. Cel putin asa vedeau lucrurile cei doi parinti care erau convinsi ca mai presus de orice sta felul in care sunt priviti de cei din jur. Le cereau fetelor o perfectiune, de care ei doi nu erau in stare. In siuatii din acestea nici nu stii cum sa procedezi. Nu pot fi evitate si nici nu prea sunt pedepsite. Cert este ca astfel de parinti mutileaza caractere.

  1. Pingback: Jurnal de femeie simplă 24- Idei pentru Martie | Iubesc Viaţa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: