Monthly Archives: februarie 2014

În Cafeneaua turcească- o artă de suflet. Ebru


Dragi prieteni, dacă aveți câteva clipe de răgaz, vă invit în Cafeneaua Turcească să vă delectați cu frumButton CTusețea unei arte orientale mai puțin cunoscute noua, europenilor. Arta Ebru, o pictura pe apa folosind o tehnică specială transferă imaginea unei compoziții ce nu mai poate fi copiată.
Am găsit un text care mi-a dat o explicație pentru acest cuvant. Ebru. Așa sunt turcii, prietenoși, spontani, deschiși fața de prieteni, devotați, uniți. Dar dacă se întâmplă însă să îi superi, nu te vor ierta și nu se vor mai întoarce spre tine vreodată.
Ebru este o artă. Arta simpla a existenței. A fi. Pur și simplu!

Dovstoievski- blogerul


Am descoperit, pe blogul Melaniei, pe care o cunoașteți și voi, Silavaracald, un articol interesant. Poate că, dacă ar mai trăi în zilele noastre, titanul literaturii ruse ne-ar fi dat clasa, chiar și la blogging. La jurnalism ne-a dat o lecție de neuitat.

Surorile


Drumul spre casă fusese golit de miresmele, cu care le întâmpina, de fiecare dată. Pentru prima oară, se întorceau în oraș cu pașii celui care ar fi vrut să plece iar picioarele ar fi vrut să le poarte, în orice altă direcție. Cu privirea ațintită la doi metri în față treceau, umăr la umăr, două fete frumoase ca două picături, o apă cu reflexe aurii,sisters_by_mariannainsomnia-d4d0lpk o apă cu reflexe arămii. Doar ochii le scânteiau, diamante albastre sub frunțile lor mătăsoase și fragile. Absorbite în gânduri, nu remarcau privile admirative ale trecătorilor. Mergeau așa, două umbre în lumina verii iar tăcerea se îngroșase, având aroma prăjiturii cu vanilie, din care gustau fericite, cu o săptămână în urmă, când primiră vestea aceea. Picaseră amândouă examenul și știau că asta nu se putea repara. Mama nu le va ierta niciodată, pentru că i-au înșelat așteptările. Tata va începe să urle și să dea vina pe toate trei. Înțelegerea a fost să nu rămână restante. Deși aveau note bune și ar fi putut trece în anul trei, examenul acesta le-a distrus visele. Revedeau amandouă privirea indiferentă a profesorului de Drept Comercial, ce se impusese cu teamă și teroare printre studenți, celebru prin faptul că îi pică pe toți studenții, ca să vină la toamnă. Cum ar fi putut ele să îi spună bătrânul profesor, că dintr-un condei, dintr-o încruntare le-a distrus viața? Cât valorează orgoliul prostesc al unui profesor universitar? Cine îl pedepseste pentru mutilarea vieții unor studenți, doar pentru a-și satisface el ego-ul?
Intrară în cele din urmă în curte. Florile din stratul de pe langă casă, cel la care mama ținea foarte mult, se legănau bezmetice in adierea unei brize. ”Cat de fericite sunt ele!” gandi Mălina.
”Cât de liniștite sunt ele!” gândi Crina.
Dincolo de prag, liniște și întuneric. Mama aruncă o privire dezaprobatoare. Tatăl, le privi cu un dispreț ce tăia ca o lama fierbinte, lăsând în jos colțurile buzelor vineții. Îl mai auziră scrâșnind printer dinți:” Ne-ați făcu de rușine! În camera voastră să stați!”

Măriuța abia călcase pragul celor patruzeci de ani. Viața se scursese, în neștirea ei, așezându-i, pe ascuns, un rid, un buchet de ghiocei în păr, o umbră de tristețe în ochi.
Bărbatul veni acasă pe la cinci. Îi zărise silueta de departe, legănându-se ușor, de pe un pas pe celălalt dar prezența lui nu îi stârnea nici o emoție. Intră în casă mormâind ceva și își scose hainele de stradă. Îl așteaptă să se așeze. Puse masa, ca de obicei, zdrăngănind tacâmuri. O vreme nu scoase o vorbă. Își luă inima în dinți și îi dă du vestea cu oarecare reținere, pentru că îi cunoște reacțiile. Bărbatul izbucni plin de furie.
– Ce facultate?! Să se mărite! Locul unei femei e în familie, lângă bărbatul ei. Să spele, să aibă grijă de copii și de casă. Pentru asta v-a lăsat Dumnezeu pe lume, pe voi, femeile! Eu am așteptat să termine liceul, ca apoi să își aibă fiecare rostul ei. Numai o minte de femeie se poate gândi la asta!
Pumnul său greu, bărbătesc, coborî lovind masa cu putere. Paharul de apă se răsturnă, lasând lichidul să se scurgă într-o baltă mică. Măriuța era deja învățată cu felul lui de a-și arăta autoritatea. Șterse apa. Își puse o mână în șold, semn că e hotărâtă să continue discuția și nu va ceda. Fruntea ei e încruntată și o expresie de îndârjire îi e așternută pe chip. Pe Petrică, nu îl putea convinge altfel. E mai încăpățânat decât un catâr și, decât să gândească cum să rezolve împreună treburile casei, el se împotrivește mereu.
În tinerețe fusese un om tare aspru. Mâna lui poposea deseori pe obrazul ei, nu ca să mângăie, ci ca să-i frământe în carnea ei furia lui, amestecată cu durere, lăsându-i pe trup urme vineții, ce abia apucau să se vindece până apăreau altele noi. Nu știe când s-a transformat în bestie, nici ce l-a făcut să fie așa. La început, fusese doar tăcut. Pe măsură ce începea să vorbească și să se deschidă, scotea din el tot ce era mai negru și mai violent. Spunea mereu colegilor de serviciu cu zâmbetul omului care știe rosturile lumii:” Muierea trebuie bătută. Nu strică niciodată să îi dai o palmă, înainte să ieși din casă. Chiar dacă tu nu știi de ce, ea știe!” Nici bețiile nu-i erau străine lui Petrică. Mai mereu, pașii lui, ce se întorceau acasă, se împleteau cu pietrele drumului ori buruienile de prin șanțuri. O vreme Măriuța își căutase alinare în brațele altor bărbați. Dar, de fiecare dată, trebuia să se întoarcă acasă, lângă omul ei, lângă fetele ei. Mălina și Crina, gemenele ei, îi aduceau lumina și bucuria în suflet. S-a temut întotdeauna să își părăsească bărbatul, de teamă să nu dea peste altul, mai rău. Trebuia să facă ceva și într-o zi, tot cu mâna în șold și privindu-l fix în ochi, încrâncenată, i-a spus:” Ori ne pocăim, amândoi și ne schimbăm viața ori, ne despărțim! Nu mai merge așa! Mereu beții, scandaluri, bătăi. Ce să învețe fetele acestea de la noi? Acum trebuie să alegi! Pe drumul spre mântuire ori fiecare pe drumul lui!” Speriat de ideea de a pierde tot Petrică acceptă și se pocăi. Furia lui s-a mai domolit cu vremea. Nu a mai bătut-o pe Măriuța dar în vocea lui de tunet, mai simțea încă amenințările unei furtuni a sufletului, ce nu voia să se liniștească. Rudele i-au privit ciudat, au șușotit pe la colțuri apoi s-au obișnuit cu ideea. Neam de neamul lor nu avuseseră sectanți în familie! Acum, aveau!
– Bărbate, pe ce lume trăiești tu? Fetele din ziua de azi trebuie să aibă și un servici. Cu un singur salar în familie, nu se poate ține casa iar dacă nu ai facultate, salariul e foarte mic. Eu zic să te mai gândești și să le trimitem mai departe, la școală.
Măriuța ieși învingătoare și de data aceasta. Ea știa că viitorul fetelor depinde de îndârjirea ei de a rezista împotrivirii bărbatului ei. Petrică acceptă în cele din urmă ca fetele să se înscrie la facultate. Dar exista și o condiție. Să își ia toate examenele. Toate! Altfel le va interzice să mai calce pe acolo.

Paula se pregătește de nuntă. Nu în fiecare zi ți se mărită fata. E mândria sufletului ei și îi e draga ca ochii din cap, că seamănă cu Ionică. Se uită cu îngijorare peste drum.
– Bărbate, eu mă duc la Măriuța. O fac eu să-mi spună unde sunt fetele.
– Poate că sunt în Spania, așa cum a zis ea.
– Dar de ce nu au dat un semn de viață? De ce nu i-au scris Ioanei, ca s-au iubit toate trei, de parcă ar fi fost surori?
– Cine știe? Poate nu au putut.
– Nu cred. Și nici măcar tu nu crezi. Mă duc. Acum e doar Măriuța acasă.
– Ai grijă femeie. Nu îți face probleme singură.
Paula își dădu ușor cu un piaptăn peste păr și trecu drumul la sora ei. Se vedeau rar deși erau vecine. De când se pocăise, parcă era alta. Nu îi mai intrai în voie și parcă se înrăise. Intră în curte cu îndrăzneală și apoi în bucătărie. Măriuța tocmai ieșea dintr-o cameră.
– Noah soră-mea, ai venit în vizită?
– Am venit să-ți spun că Ioana se mărită și vreau să le chem pe nepoatele mele la nuntă.
– Le spun eu că le-ai invitat.
– Nu. Da-mi adresa lor și numărul de telefon că le sun eu.
– Nu știu pe unde sunt.
– Cauta-le.
– Le-oi căuta când voi avea vreme.
– Măriuță, tu nu vrei să pricepi că nu plec, fără să știu de ele?
Paula aruncă o privire spre camera fetelor. Sigur acolo va găsi un indiciu. Văzu perdeluța de la ușă tremurând ușor și se repezi la ușa înainte ca Măriuța să poată face o mișcare. Deschise ușa cu un gest brusc iar priveliștea ce o întâmpina o făcu să încremenească. În fața ei, două figuri cenușii: Mălina și Crina. Fetele acelea frumoase și fragile stăteau acum în fața ei. Două umbre, cu obrajii trași, cu ochii triști și părul în dezordine, cărunte pe jumătate. I se făcu rău. Își simțea tâmplele presate ca într-o menghină. Se întoarse spre sora ei și îi aruncă o privire turbată.
– Ce ai fost în stare să faci, nebuno! Cum ți-ai putut închide fetele în casă zece ani?
– Ne-au făcut de rușine, șopti ea.
– Zece ani! Te-a făcut dracul de rușine, nebună ce ești, cu barbatu-tau cu tot!
Paula ieși din casă valvârtej. Hohotea! Trecu drumul și îi spuse bărbatului ei.
– Sună la poliție! Nebunii le țin pe fete închise în casă. Ca la închisoare! Doamne, cum îi poți lăsa pe unii să îți bată joc de proprii copii!
Jumătate de oră mai târziu, polițiștii își făcură apariția. Paula se duse și ea cu îndrăzneală.
– Dragele mătușii, haidați la noi. Nu vă mai uitați înapoi și de azi sunteți fetele noastre.
Le luă de mână și le trecu strada. Erau ascultătoare ca nișe copii mici deși aveau silueta femeii de treizeci de ani. Zâmbeau ușor stânjenite de situație, pășind alături de mătușa Paula. Vecinii priveau de la porți dar ele pășeau în soare. Era cald și plăcut iar pe drum, mirosul ierbii și a trandafirilor se risipea într-o simfonie de esențe și frumusețe.

Cartea vrajită


E duminică și sunt la capătul unei săptămâni plină de evenimente, așa cum e orice săptămână din viața mea. Nu am chef de plimbări și nici să văd chipuri. Vreau să mă bucur doar de liniștea zilei. Arunc o privire către cărțile împrumutate de la Biblioteca Județeană, trei la număr, un teanc destul de gros, luate de la raftul cu literatură turcă. Parcă mă așteptau. Am nevoie de o mai bună rezonanță, cu ceea ce scriu și mi-am spus că, asta o să mă ajute. Orhan Pamuk. Puțină lume îl cunoaște. Scriitor turc, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în 2006, un virtuos al scrisului.
Mai arunc o privire către blog și răspund unor comentarii la ultima postare. Am scris puțin pe blog în ultima vreme și simt o remușcare. WordPress-ul mă anunță că am împlinit patru ani. Patru ani de blogging. Mă așez în pat, cu una dintre cărțile de pe birou, în mână:” Viața cea nouă”. Încep să citesc. Niciodată nu am citit o carte care să mă fascineze de la primele cuvinte. Mereu am avut nevoie de timp să trec peste introduceri. Citesc. Fața mi se luminează și simt degajându-se din ea o energie extraordinară. Cartea aceasta a fost scrisă pentru mine, special. Îi iubesc fiecare cuvant. Citesc alert primele treizeci de pagini. Nu! Se va termina prea repede, iar eu vreau, să simt fiecare literă și fiecare imagine, fiecare idee, ce mi se conturează în minte. O reiau, cu un caiet de notițe în față.

”Într-o zi am citit o carte și întreaga mea viață s-a schimbat. Încă de pe când magic bookmă aflat pe la primele pagini, am simțit atât de intens forța cărții, încât am avut impresia că trupul mi se desprindea și mi se îndepărta de masă, de scaunul pe care stăteam. Dar, deși socoteam că trupul meu se detașase și se îndepărtase de mine, părea că mă aflam, mai mult ca niciodată, cu întreaga mea existență și identitate, pe scaun, la masă iar cartea își arăta înrâurirea, nu numai asupra sufletului meu ci asupra a ceea ce mă făcea să fiu eu însumi…Era o înrâurire atât de puternică, încât am crezut, că din paginile cărții se revărsa asupra mea o lumină, care îmi întuneca mintea și care o făcea totodată să strălucească din răsputeri…Stăteam la masă, eram conștient, cu o parte a minții mele, că stăteam la masă, că întorceam paginile și citeam noile cuvinte, noile pagini, în timp ce întreaga mea viață se preschimba…Și de vreme ce trăiam acolo, cartea vorbea pesemne despre mine. Iar aceasta se petrecea pentru că, cineva se gândise înaintea mea ceea ce gândeam eu și așternuse totul pe hârtie.
Așa am priceput că vorbele trebuie să fi fost ceva cu desăvârșire diferit de lucrurile pe care le exprimau ele. Pentru că simțisem, dintru început, că acea carte fusese scrisă anume pentru mine.” (Orhan Pamuk-Viața cea nouă)

Voi ați simțit vreodată aceasta? Ați simțit că o anume carte s-a scris exact pentru sufletul vostru? Ați trăit vreodată în acea carte ca și cum viața voastră s-ar fi întîmplat acolo și doar dintr-o întâmplare, trupul vă este conectat la lumea acesta?

Psihologia eșecului la români


Succesul și eșecul nu sunt pentru tine, sunt pentru ceilalți.beraria 2 E modul tău de raportare la oamenii din jur, e felul în care te oglindești în ei. Asta îți dă senzația unei împliniri sau dezamăgiri. Ținând cont de părerea celor din jur poți fi motivat ori demotivat, în ceea ce intreprinzi dar asta înseamnă să cedezi controlul propriu influenței factorilor din afară, opiniei publice ori mijloacelor media de informare-dezinformare. Teoriile despre eșec și succes sunt exploatate de societate, pentru a face individul sa devină un element al ei. M-am întrebat, retoric evident, de ce societatea nu e preocupată în primul rând de dezvoltarea individului din punct de vedere intelctual, profesional, emotional, spiritual? De ce i se pune mereu în față ca obiectiv, devenirea, transformarea într-o persoană de succes, inducându-i-se astfel ideea că în acest moment este o persoana marcată de eșec? Individului i se stimulează Ego-ul, ceea ce îl face un caracter slab, maleabil, nesigur, ușor de manipulat prin diverse sisteme, in interesul unora. Societatea, cea românească în cazul de fața nu vrea un individ puternic, cu convingeri, opinii și acțiuni proprii.
Succesul sau eșecul sunt rezultatele unor acțiuni pe care le intreprindem, în atingerea unor obiective. Multă lume confundă succesul ori eșecul cu a avea bani, a avea o poziție socială, recunoaștere publică, notorietate, etc.

Miercuri seara, am asistat la o dezabatere interesantă, în Berăria Culturală. Evenimentele acestea ale Berăriei, desfășurate sub organizarea și moderarea lui Ion Novăcescu, reputat jurnalist și istoric clujean au devenit deja cunoscuteberaria 3 si deosebit de apreciate, de un public clujean iubitor de cultură și dezbateri constructive de idei. Prezența invitaților într-un număr peste așteptări a dovedit, dacă mai era nevoie, simpatia de care se bucură această manifestare, în spațiu public. Invitatul serii a fost academicianul Daniel David, o personalitate marcantă în lumea științei românești, profesor de psihologie clinică și psihoterapie, în cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca. Subiectul dezbaterii s-a referit la Psihologia eșecului la români, temă inspirată dintr-un studiu de cercetare la care profesorul David participă, împreună cu un grup de profesori. Domnul Novăcescu a încercat să lege această temă de un eveniment care a răscolit cu ceva vreme in urmă, opinia publică românească, acel accident aviatic soldat cu două decese, a pilotului și a unei tinere ce făcea parte din echipa medicală. Fără prea mare success însă pentru că profesorul a preferat doar o concluzie simplă, aceea ca totul se datorează unei grave difunctionalități între structurile care și-au tot pasat responsabilitatea de la una la alta lasând timpul să treacă fără să intervină.
Eu aveam in minte un exemplu foarte simplu, de reacție al autorităților din Germania, în urma un apel la 112. O situație simplă la care am asistat cu admirație. Într-un cartier, într-un orășel la 40 de km de Frankfurt, copiii descoperă, jucându-se, un șarpe. Speriați, le comunică părinților și aceștia sună la 112. În decurs de 10 minute la fața locului apar Pompierii și Poliția și după încă 20 de minute, o specialistă în șerpi ( schlangen spezialist), herpetolog. Șarpele se ascunsese. În timp ce pompierii și polițiștii îl caută, doamna adună copiii din cartier și părinții care vor să participe și acolo, în stradă, organizează rapid o discuție despre șerpi, instruindu-i pe copii cum să procedeze în situații similare, avertizându-i să nu atingă șerpii, că unii pot fi veninoși. O discuție de informare și de prevenție. Șarpele a fost găsit în cele din urmă și dus la o gradină zoologică, din apropiere. Eu încercam să îmi imaginez un eveniment similar în România. Cred că și voi puteți face același exercițiu de imaginație.
Raportat la pozitia lor față de eșec, profesorul David spunea că oamenii se împart în trei categorii: beraria 4negativiștii, care nu au obiective precise ori resurse proprii, informationale, educaționale, profesionale, ca să intreprindă. A doua categorie ar fi pozitiviștii care se supraevaluează. Ei au scopuri definite, se consideră foarte buni in ceea ce fac dar in realitatea, resursele lor profesionale, intelectuale, nu le permit sa își atingă obiectivele și atunci se simt subapreciați. A treia categorie ar fi formată din pragmatici, realiști, care au resurse și mijloace suficiente să îți atingă obiectivele. Problema românilor este că, într-o proporție foarte mare se încadrează în primele două profile psihologice descrise, trăind o realitate iluzorie și fiind usor de manipulat. Mai mult, instituțiile de învățământ, sistemele statului promovează aceasta stare. Statul nu vrea un cetățean puternic spiritual, instruit, independent. Soluția ar fi schimbarea de mentalitate, orientarea spre lectură, cercetare, spre inovație, spre instruirea noilor generații, revoluționând, actualizând miturile sociale, pentru că psihologii sunt de părere că, miturile, poveștile, eroii din poveștile noastre nu mai corespund profilului omului modern.
Voi ce părere aveți despre succes și eșec? E important să ai succes?

Pentru cei care vor și au timp să urmărească înregistrarea acestui eveniment, vă invit, să accesați link-ul  cu filmul postat pe youtube, prin bunăvoința Cluj-am Ro.

Am adus aici și opinia profesorului Daniel David postată pe blogul personal.

Foto: Cosim Ignat.