Monthly Archives: octombrie 2013

H.-R. Patapievici la o întâlnire cu studenții clujeni de la Jurnalism


Bucurie și tristețe, două emoții pe care le-am trăit simultan, sâmbătă, la o întâlnire, unde a fost invitat cunoscutul scriitor român, Horia- Roman Patapievici. Facultatea de Științe Politice din Cluj, din cadrul Universității Babeș-Balyai a sărbătorit recent douăzeci de ani, de la înființarea primei secții de jurnalism. În acest context aniversar, prima dată după șaisprezece ani, H.-R. Patapievici este invitat, să transmită jurnaliștilor ”Câteva reflecții în experiența mea cu presa”. Introducerea a făcut-o decanul Facultății de Știinte politice și Comunicare, porf. univ. dr. Florin Hințea care i-a predat apoi rolul de prezentator al invitatului, profesorului Ilie Rad. Poate că sunt eu cam exigentă ori am niste false noțiuni, despre politețe dar distinsul profesor Rad a citit, de pe o foaie ce fusese împăturită în prealabil, postfața volumului de eseuri, Cerul văzut prin lentilă, postfață scrisă de Dan C. Mihăilescu. O fi obișnuit în spațiul academic? Un profesor al unei facultăți de jurnalism nu poate avea o opinie proprie și să scrie zece rânduri? Spune asta ceva despre superficialitatea meseriei de jurnalist? E adevărat că presa e arta superficialității dar nu poți face o scuza permanentă din asta. Și încă un fapt care m-a frapat pe mine, fost jurnalist. Absolut nici un student-jurnalist din sală nu lua notițe. Am văzut vreo trei persoane care au facut fotografii si două dintre ele mi s-a părut a nu mai fi studenți, de multă vreme. E adevărat că întâlnirea a fost filmată, pentru arhiva facultății. Evenimentul, în sine, a fost unul public. Presa locală a amintit de el, în fugă pentru că în oraș, se tăia o panglică și avea loc un spectacol aerian. Ba mai soseau niște politicieni de la București și se întrevedeau niște scandaluri. La fel de suprinsă am fost când, după prezentarea captivantă făcută de scriitor, nici un jurnalist din sală nu s-a anunțat să pună întrebări. Nu erau curioși, cred. Cele trei întrebări din public au fost puse de o profesoară de la Facultatea de Drept, un artist plastic, și o jurnalistă romancă de la Paris, prezentă la eveniment. De ce am fost tristă? Pentru superficialitatea cu care a fost tratat momentul. De ce m-am bucurat? Pentru că am avut ocazia extraordinară, de a cunoaște un om deosebit al timpului meu, un adevărat om de cultură, un om care, în ciuda bunei noastre practici de a terfeli pe oricine vrea să se afirme și să facă mai mult pentru românii săi, este supus unei campanii mediatice defăimătoare și cu toate acestea și-a păstrat demnitatea și nu a ales să emigreze. Pentru ocazia aceasta am trecut vederea scăpările organizatorice ale gazdelor. Finalul întâlnirii a fost marcat de prezentarea a două dintre volumele sale, Omul recent și Cerul văzut prin lentilă. Despre prezentarea pe care a făcut-o H. R. Patapievici am să vă povestesc, într-o postare următoare.

Bloggerul este jurnalist?


Dragii mei cititori vă propun un subiect de dezbatere. New media a câștigat teren în fața presei trdiționale de aceea, asistam în acest moment la o repunere in noi matrițe ale conceptului de presă și a noțiunii de jurnalist. Voi ce părere aveți?

I'm feeling free RO

De ceva vreme tot mă confrunt cu o dispută, nu aprinsă dar care mă neliniștește, și anume dacă este corect să spun că bloggerul este tot jurnalist, și deci face tot parte din mass-media. Căutând mai multe detalii pe diferite site-uri, pe nomenclatorul de meserii, etc. am dat de o postare a unui domn care a fost cam în aceeași idee cu mine, și deci am să-i repostez scrierile lui.

Vezi articolul original 276 de cuvinte mai mult

România- speranță sau proiect- Întâlnire la Berăria Culturală


”Niciodată nu ești mai deștept față de ceilalți prin cărțile citite, ci prin ceea ce trăiești cu sufletul deschis, către om” – Vasile Sebastian Dâncu.

Miercuri seara am asistat la o nouă întâlnire la Berăria Culturală,beraria -Dancu 1 a domnului Ion Novăcescu. M-am dus cu plăcerea de a urmări prezentarea și dezbaterea unor idei interesante. Tema anunțată era România- speranță sau proiect. Nu m-am gandit la nimic, pentru că, în buna tradiție a casei, nu știi ce anume va trata invitatul, dintr-un subiect aparent simplu dar atât de vast. Și nu am greșit. Invitatul serii a fost sociologul, profesorul universitar, scriitorul și deputatul Vasile Sebastian Dâncu. Domnia sa și-a propus, ca pe baza rezultatelor unor sondaje de opinie, realizate de Institutul Român de Evaluare si Strategie (IRES), al cărui președinte este, să ne facă lumină, în privința unor aspecte delicate, ale vieții sociale a românilor, asupra sentimentelor identității lor naționale. In discursul său a recunoscut că, în acest moment, principiile abordate de Emil Cioran în cartea sa, Schimbarea la față a României, sunt mai actuale ca niciodată și modificarile structurale, profunde, petrecute în sânul beraria novacescu 1societății sunt de natură să ne îngrijoreze. Profesorul Dâncu a menționat că, în acest moment, ne confuntăm cu o gravă criză de identitate, că nu trăim interesul colectiv, că nu avem interese de grup, existând o criză de solidaritate, ce ne împiedică să vedem resorturile care ne-ar putea face să le depășim. Din cauza acestui fapt, ne ascundem în sânul familiei pe care o considerăm cea mai imporantă instituție, ajungând chiar că sa ne refugiem de viața socială. Conform teoriei Capitalului social, acest tip de societăți, sunt sărace în capital simbolic. Sunt favorizate relațiile sociale de familie, de clan în defavoarea celor sociale, ample. Sondajele arată ca 88 la sută dintre români au încredere în familie în timp ce doar 6 la sută dintre ei manifestă încredere, în raporturile cu ceilalți. În același timp, pe fondul unei crize instituționale, românii nu mai au încredere în instituțiile statului, cu excepția Pompierilor, a Salvării și a Bisericii. Dezvoltă astfel o identitate nevrotică, au înclinații spre gândirea mistică și își creează o lume iluzorie, care să îi ajute să depășească problemele cotidiene. In ciuda acestei radiografii sociale dar ca o completare a ei, o întrebare legată de emotional, a adus la lumină un lucru interesant. Peste 80 la sută dintre cei chestionați au raspuns că se consideră fericiți în timp ce, acelasi procent, era de parere că restul beraria sorin grecuromânilor sunt nefericiți. Fiecare se vedea făcând parte dintr-o minoritate emoțională. Rezultatul acesta, conduce la ideea ca românii își creează propria realitate. Caracterul lor fiind dominat de emotional și mistic. Un teren pe care media prinde foarte bine, la fel și tehnicile de manipulare. Se știe că poți influența persoanele stârnindu-le emoții ori sensibilizându-le. Tot așa s-ar explica, de ce votează cu ”personaje haiducești” precum Dan Diaconescu ori Becali, care nu au activat niciodată în spațiul public, cu proiecte de dezvoltare socială. Românii se declară încrezători în viitor în proportie mare, peste 80 la sută dar în egală măsură, în mod paradoxal, sunt de părere că, numai în străinătate se pot realiza copiii lor.
Avem toate simptomele unui stat eșuat iar soluția ar fi în asociere, în construcția unui intelectual colectiv. În acest moment, există o insurecție a conștiințelor, care se reflectă în spiritul de revoltă, în manifestațiile care au loc, de câteva luni încoace. Interesant pentru aceste manifestări este că nu au lideri, deci nu mai există persoane care să poată fi corupte ori doborâte. Dacă pentru moment ele sunt funcționale pe termen lung însă, e nevoie de mai mult. Soluția este să fie selectați lideri, nu dintre oamenii politici, ci din rândul acestor revoluționari, ori dintre intelectualii neimplicați politic, dar care să fie interesați, să facă politici publice și proiecte de dezvoltare a României, pe termen lung. Românii vor renunța la personalitățile impuse de media, pe criteriul spectacolului, al consumerismului și se vor raporta la adevăratele personalități și valori românești. Profesorul a fost de părere ca, miscarea aceasta românească, încadrată în curentul ”Ocupy world’s Street” e un semnal că societatea românească se va putea solidariza. ”Viitorul e urgent!”- a spus domnul Novacescu.
Dezbaterea a continuat cu intervenția publicului iar jurnalistul și poetul Sorin Grecu a recitat versuri, dintr-un volum de poezii sociale, aparut sub semnătura sa.

Daca doriți să ascultați inregistrarea audio realizată de Porcuțan Dan si pusă la dispozitie de Cluj- amRo, aveti aici link-ul iar pentru mai multe imagini realizate de fotoreporterul Cosmin Ignat, puteți accesa aici.

Umbra omului- Psiluneli


Cu pași apăsați, Gheorghe urcă panta către blocul cu 10 etaje. Se întoarce cu misiunea îndeplinită. Și-a plătit taxele, așa cum face de ani de zile, în prima zi după ce primește pensia. Așteaptă să ajungă acasă, să îi spună și nevestei, pe care o lăsase în garsoniera lor modestă. Soarele toamnei se răsfiră printre ramurile copacilor, cu raze aurii, mângâind blând silueta bărbatului, înaltă și ușor adusă de spate. Cu un pas în fața lui, umbra îl însoțește tăcută, din ce în ce mai lungă. ” Ea mi-a fost prietena de-o viață. Nu m-a părăsit niciodată și mi-a arătat mereu, că nu există lumină, fără întuneric.”- gândi el. În holul blocului chemă liftul. În ultimul moment, un bărbat se repezi în interior, fără să salute. La etajul patru, Gheorghe iese pe culoar. A cincea ușă pe dreapta, e a lui. ” În sfârșit, am ajuns! Sunt frânt. La 75 de ani sunt mereu pe drumuri iar amărâta de nevastă, nu mă mai poate ajuta.” Apasă butonul soneriei, aștepând ca pașii femeii să se apropie. Nu aude nimic însă, dincolo de ușă. Mai apasă pe buton, insistând. Știe că ea nu pleacă de acasă. Nu poate merge singură. Are dureri cumplite, de picioare și nici nu mai vede bine. Uneori se uită la ea cu milă, că până și vasele în care pregătește de mâncare, le scapă pe jos. Dar acum îl îngrijorează tăcerea ei. Încearcă să deschidă usa cu cheia lui. Broasca e însă înțepenită. Pe dinăuntru e cheia Anetei. Bate și sună din nou, la sonerie. Nimic. Mintea începe să îi lucreze cu febrilitate. Sigur, femeii i s-a făcut rău în baie și a pățit ceva. Ori a căzut prin casă, fără să fie nimeni langă ea. Gheorghe începe să tremure și ochii i se încețoșează. Nu știe ce să facă. Ca prin vis ajunge la o ușă vecină și uitând să sune, pune mâna pe clanță și intră. Dinspre bucătărie, sosește brusc o aromă caldă și grea, de gem de prune iar femeia, o asistentă pensionată de mulți ani, îl privește cu curiozitate din fotoliu, în care urmărea un serial turcesc. Gura lui Georghe îi e de iască și refuză să scoată vreun sunet. Nina bănuie că bărbatului îi este rău ori, poate că a făcut un atac de cord. Îl vede bâjbâind iar barba îi tremură, în timp ce încearcă să aticuleze câteva cuvinte.
– Ce e? Să chem Salvarea?
– Nu….Nu știu… Aneta.
– Ce e cu Aneta?
– A murit.
– Cum a murit?
Gheorghe reușește cu greu să explice. Nina înțelege mai mult din sugestii.
– Stai. Liniștește-te. Vin să văd despre ce e vorba. Du-te până atunci la vărul tău, în blocul vecin și spune să vină, să spargeți ușa. Sunați între timp la 112. Dacă nu reușiți vă ajută Pompierii.
Gheorghe iese împleticindu-se. Nu mai are aer. Ce se face el acum fără femeia lui? E a doua nevastă dar a avut grijă de el, cu toate bolile ei. Cum să rămână singur? Lacrimile i se pornesc și îi curg pe obraz, împletindu-se sub bărbie. De acum a rămas doar el și umbra lui. În câteva minute se întoarce însoțit de un bărbat și o femeie. Deja Echipajul SMURD e pe drum. De zece minute, Nina, stă cu degetul înfipt în sonerie și cu pumnul bate în ușă. La un moment dat, aude un zgomot și ușa se deschide. În același timp se deschide și ușa de la lift. Aneta apăru în prag zâmbind a supriză.
– Doamne, ce spaima am tras! Dar ce s-a întâmplat? Ai pățit ceva?
– Eram în bucătărie și am stat cu ușa închisă. Nu am auzit.
– Bine că nu a trebuit să spargem ușa și că ești bine.
Gheorghe o zărește de departe și printre hohote de plâns, se repede la ea. O îmbrățișează fără să spună un cuvânt. Apoi se întoarce către Nina.
– Ce o sa le spun celor de la SMURD, că i-am chemat degeaba?
– Că e bine și vă bucurați toți de asta.
Două zile mai târziu, Gheorghe și Aneta, la braț pe aleile parcului, pluteau în lumina toamnei. În fața lor, două umbre, braț la braț, înaintau prin lumina aurie. ”Tu umbră străină și dragă/ Așaza-mi fularul la gât”.- își aminti el niște versuri auzite undeva.
Alte postări pe aceeași tema Psiluneli, au mai scris în Clubul Psi: Matilda, Alma Nahe, Scorpio, Adriana, Anacondele, Roxana, Jora, Dan(Hipertensiv), Carmen Pricop, Dagatha

Despre Om și taina lui în Berăria Culturală


M-am întors miercuri seara în Berăria Cluturală, pregătită să urmăresc o discuție despre ”Omul și taina sa”. Evenimentul este organizat de Ion Novăcescu, scriitor și jurnalist, un om care mai crede că suntem o națiune iubitoare de cultură. Prezența publicului în sală o demonstrează pe deplin. Invitații au fost ca de fiecare dată, speciali. Cunoscutul actor Dorel Vișan, aproape ca nu mai are nevoie de prezentare. E un nume ce se recomandă singur, eu i-aș spune că e chiar, un brand de Cluj. Alături de el s-a aflat, Costi Cămărășan, o legendă vie a rock-ului clujan, fondatorul grupului Compact a cărui piesă, Fata din vis, m-a inspirat la un moment dat. M-am gândit cum anumemaestru_img s-ar putea trata această temă amplă, încercând să întrezăresc ceva. Credeam că fiecare dintre invitați va aborda subiectul prin prisma profesiunii sale, prin înțelepciunea dobândită pe drumul lor lung, printre mii și mii de oameni și destine. Dar nimic nu a fost cum am încercat să anticipez, de aceea atmosfera din acea seară a fost mult mai frumoasă.
Mai puțini sunt cei care știu că, actorul Dorel Vișan, trecând printr-o experiență de viață mai dificilă, luptând cu o boală grea, a apelat la terapii orientale, de autovindecare. La îndelunga sa experiență de viață s-a adaugat un nou și fascinant drum, calea spre autocunoaștere. Perspectiva omului, ancorat în realitate, lumesc și material a găsit calea de a se întoarce spre spirtualitate și spre minunatul univers interior.

Om. Ce cuvânt frumos reprezentând o ființă Dumnezeiască, pendulând între sublim și mizerabil, clădit din spirit și materie, ca elemente distincte, veșnic instabilă, căutând cunoașterea în afară și in interior! Una dintre problemele și neliniștile lui se datorează faptului că, de mic, este obșnuit să gândească doar pentru partea de material, pentru lumea de afară, pentru societate și contactul cu ceilalți. Trăind doar pentru exterior, omul este mereu frustrat si nemulțumit, pentru că asta nu face parte din firea lui. Societatea însă îl vrea așa, tocmai în contextul consumerismului. Mintea umană are capacitatea uimitoare de a percepe realitatea și de a-și construi propria realitate. În acest context, mintea este cel mai mare dușman al omului modern. Cunoscându-se acest lucru i se creează ideea unor nevoi, necesități materiale, tehnologice. Pentru a le îndeplini maestru 27mintea lui începe să caute soluții. De aici începe o adevarată zbatere interioară ce generează o boală modernă, foarte gravă, numită stres. Dacă omul ar lăsa mintea deoparte și s-ar întoarce spre ființa sa, spre universul sau interior, va descoperi o minunată lume. Acele nevoi vor dispare și se va regăsi în ființa de lumina zidită cu pricepere și iubire de creator.
In Orient, oamenii sunt învațați din ce în ce mai mult, să gândească nu numai în plan material ci și spiritual. Asta ne lipsește nouă occidentalilor. Dar începem și noi să înțelegem încet, că omul și viața sunt altceva decat “a avea”. Omul înseamnă “a fi”.
Deși tema a fost una filozofică, am fost impresionată să văd că participanții au rezonat perfect cu ea și au trăit momentul la întreaga sa vibrație. Vocea calmă a lui Dorel Vișan, lumina caldă a expresiei sale, reflectată peste o sala întreagă a fascinat audiența. Actorul nu mai era actor. E omul viu, palpabil, legănându-se între prezența sa materială, coborât de pe scenă, între cei care erau odată spectatori și spiritualitatea, vocea conștiinței, vocea ”îngerului interior” ce se revărsa asupra audienței. Miercuri seara am avut senzația deplină că trăiesc între oameni cu suflete de lumină. Poezia recitată de Costi Camarașan și discuțiile vorbitorilor din public au completat perfect armonia acestei întâlniri.F B Maestru-10
Uneori, cuvintele sunt sărace, pentru a descrie frumusețea unor momente. Trebuie să fii acolo, în miezul lor, ca să le înțelegi. Pe cei care sunteți din Cluj sau aveți drum prin Cluj, vă invit cu drag, să participați la o astfel de întâlnire. Vă mărturisesc sincer că, de la fiecare am plecat mult mai bogată sufletește și am simțit că sufletul meu ar fi fost mai sărac dacă nu m-aș fi aflat acolo. Dacă ești cu adevărat un iubitor de cultură nu se poate să nu treci, măcar o dată pragul Berăriei Culturale care este un fenomen unic. Vă asigur că o să fiți dependenți de acest loc, de frumusețea oamenilor, a discuțiilor și a ideilor.

Fotografiile mi-au fost puse la dispoziție prin generozitatea unui profesionist al imaginii, domnul Cosmin Ignat.

Mata Hari sau intrigi jurnalistice (5)


Ramona Duma are o relatie specială cu fratele ei, Nicu, poate și datorită faptului că sunt diferiți ca temperament. Ea, volubilă, inuititvă, pusă pe glume și forțînd uneori nota spre limitele extreme, el liniștit, introvertit, explodând uneori în momentele de tensiune maximă. Deși el e cu cinci ani mai în vârstă, datorită personalității sale, e mereu în umbra surorii, care îl transformă în prelungirea ideilor ei. Ramona nu are prietene apropiate, așa ca toate adolescentele de vârsta ei însă rolul de ”cea ma bună prietenă” e deținut de Nicu. Părinții i-au educat de mici în spiritul unei relații apropiate iar copiii chiar au devenit apropiați și prieteni, trăindu-și experiențele tinereții frățește și prietenește. În urmă cu doi ani, Ramona se îndrăgostise lulea de un bărbat cu zece ani mai mare. Numai că acesta era însurat și avea copii. După câteva întâlniri, speriat de avantul fetei amorezul a bătut în retragere. Prea târziu însă. Ramona pusese ochii pe el și nu avea de gând să cedeze. În plus, orgoliul său de femeie tânără, ”sedusă și abandonată” nu putea accepta înfrângerea. Ea îl voia cu orice preț și era hotărâtă să îl determine să divorțeze. Așa că i-a făcut plângere la poliție că a violat-o. Ramona a început să îl sune acasă, să îi trimită mesaje ciudate, la ore târzii. Ba l-a pus pe Nicu să îi propună că, în schimbul unei sume importante va renunța la acuzații. Sătul de hărțuială, omul a cedat și le-a promis să le plătească acei bani. Când Nicu s-a dus să încaseze banii promiși a fost înconjurat de polițiști și arestat pentru șantaj. Bărbatul anunțase poliția. Așa că Ramona, nu mai avea cum să îl preseze iar Nicu trebuia să plătească pentru tot. În plus părinții erau supărați foc și pară pe Ramona din cauza celor întâmplate. ”Lucrurile nu au să rămână așa”- și-a zis Ramona. Cum știa multe despre bărbat, avea multe informații despre felul în care câștigă bani, îi veni o idee. „Ar fi grozav să scriu despre el la ziar, să știe toată lumea. „ Așa că, așternut o poveste plină de durere și frustrări, pe hârtie și se prezentă la redacția Gazetei Locale de Cluj. Redactorul șef de acolo, intui imediat spiritul viu al fetei și îi aranja puțin materialul publicându-l sub semnătura ei. Ba îi propusese să lucreze ca și corespondent al lor, pentru Beclean și regiunea arondată. Ramona mergea la școală și scria, mândră că își obține singură banii de buzunar, o sumă deloc neglijabilă. Cu asta mai închisese gura părinților. Mai suferea de lipsa lui Nicu. Nu putea vorbi cu el și nu mai avea cu cine conspira. Cu toata greutatea întâmplărilor, Nicu nu era supărat pe Ramona ci îl considera vinovat pe individ și aștepta finalul procesului, cu speranța că va fi pus în libertate, ceea ce nu s-a întâmplat, cu tot efortul depus de avocatul său.
Ramona se considera acum o adolescentă specială. Mergea des în redacția Gazetei, îi plăcea anturajul și mai ales îi plăcea să fie admirată. Participa la întâlnirile de socializare, de weekend și își punea în valoare capacitatea de seducție de care era tot mai conștienta și mai mândră. Avusese deja relații cu câțiva colegi și cu secretarul de redacție. În urmă cu ceva vreme, la o petrecere între jurnalisti în întâlni pe Orin, un jurnalist la un ziar de sport. Pentru că o atrăgea se concentră asupra lui să îl prindă în mreje, ceea ce nu îi fu prea greu. Faptul că el era însurat, păru să nu o deranjeze deloc. Dimpotrivă. Considera asta ca pe o provocare. Făcu în așa fel încât, într-o zi Orin o invită acasă dar Ramona avu grijă ca, nevasta lui, jurnalistă la o revistă de modă, să afle că el a venit acasă mai devreme și nu e singur. Femeia veni acasă, contrariată de telefonul cu informația despre aventura soțului ei și îi găsi pe amândoi în pat. Zâmbind și deloc jenată de situație, Ramona îl întreabă pe iubitul său.
– Cine e parașuta asta și ce caută aici?
– Cine naiba ești tu și ce cauți în dormitorul meu?
– Ah, tu ești nevasta lui? Credeam ca are gusturi mai bune.
– Eu credeam că are gusturi mai bune. Orin, cu asta ai întrecut orice măsură! Divortez! O să vin să-mi iau hainele.
Bărbatul păru neputincios între cele două adversare. Știa că totul e pierdut. Soția sa avea demnitate nu ar fi acceptat să i se păteze reputația. Și apoi o iubea pe Ramona. Așa că, deși umilit și depășit de moment, nu reacționă și rămase cu Ramona. Pasiunea lor dură vreme de câteva săptămâni. Dar Ramona se plictisi repede drept pentru care începu să își caute noi ”victime” pe care să exerseze. Citise ea despre Mata Hari, femeia celebră care își utiliza la maxim capacitățile de seducție înebunind barbații și jucând rolul de spion și agent dublu. Așa mai cuceri câțiva jurnaliști și mai obținu două joburi la încă două ziare. Scria și mergea la școală, se plimba, facând naveta, dădea mai rar pe acasă, mereu prinsă cu tot felul de intrigi, călătorii și goană după materiale. Orin nu știa încă nimic, decât că avea o iubită cu o intuiție extraordinară și foarte dorită de mulți, genială, de vreme cu fusese acceptată să scrie articole de presă deși nu era încă majoră.
Ramona, veni într-o zi cu o idee nouă pe care i-o spuse secretarului de redacție.
– Ce ai zice dacă, m-aș infiltra într-o redacție concurentă și sub pretextul că scriu pentru ei, vă aduc vouă materialele pentru care ei lucrează.
– Cum ai să faci asta?
– Simplu. Îl cunosc pe editorul lor si știu că îi plac aventurile. Nu îmi va fi greu să îl determin să îmi cadă în plasă. De aici încolo e floare la ureche.
– Dar crezi că ei vor fi atât de proști? Dacă te prind, ne trezim și noi cu placinta pe cap și tu o să ai de suferit.
– Și ce o să facă? O să scrie despre voi? Mare fâs! O să spuneți că sunt invidioși și paranoici. Iar eu, o sa plec de la ei, pur și simplu.
– Hmmmm! E riscant. Te bagi în așa ceva?
– Da! Abia aștept!