Zborul (partea a patra)


Cei trei ani care s-au scurs de la întâmplarea cumplită și-au pus amprenta pe destinele lui Robert și a Angelei. Au intrat în viață dureros ca și cum drumul lor trebuia să treacă neapărat, printr-o poartă de spini și au ajuns dincolo de ea, răniți și însângerați iar acum, trebuiau să își oblojească rănile ca să poate merge mai departe. Numai că rănile  ale sufletului nu se vindecă atât de ușor ca și cele ale trupului iar leacurile lui nu se găsesc la farmacie. Se simțeau amândoi îmbătrâniți și triști. Vedeau drumul lor deschis înainte, însă obosiți s-au așezat pe marginea lui să își tragă respirația și să adune puteri.

Paștele trecură ca și cum nu ar fi fost si Robert se gândea să le facă o vizită părinților. Își propuse demult să îi viziteze dar se răzgândea de fiecare dată anticipând că mama îl va descoase, cum știe ea mai bine și îi era greu să îi reziste. În cele din urmă o porni, traversând orașul, trecând pe lângă Fabrica de Bere, primărie, pe lângă Magazinul Sora, spre cartierul Mărăși. Îi era dor parcă de drumul acesta. Se uita cu drag la clădirile atât de familiare. Lângă impozanta construcție în stil modernist a Bancii Române de Dezvoltare, care se înalță semeață, deasupra tuturor clădirilor din oraș stă cu modestie, neclintită de secole, Biserica Sfântul Petru, cu statuile ei frumoase, ce îi străjuiesc intrarea. Parcă ar fi un recital între muzica gigantului din sticlă, oțel și beton, în duet cu sunetul de orgă al pietrei cioplite, din trupul bătrânei biserici, păstrată cu dragoste de locuitorii urbei, o mostra de conviețuire în pace, între vechi și nou, între modernism și baroc, expresia clară, încremenită, a felului de a fi al clujenilor, oameni îngăduitori, pașnici, iubitori ai muncii și a frumosului, indiferent de forma în care se află. Trecu pe lângă Tipografie și coborî la piață. Cumpără un buchet de crini imperiali și apoi, printre blocuri o luă spre apartamentul mamei, cel în care crescuse, se înălțase și de unde, mai tarziu își luase zborul. Recunoscu scara blocului, copacii părculețului din față și cele două pietre albe, rotunde de la intrare. Parcă doar ieri a trecut pe aici. Urcă scările pe jos, bucuros să admire, ca și cum vedea atunci pentru prima dată, ferestrele cu perdeluțe albe, de sub care se revarsă cascade de plante verzi. Apăsă butonul soneriei și auzi pași. Mai avea cheia casei dar îi plăcea să fie întâmpinat. Mama îi deschise veselă și radioasă. Uitând că e bărbat îl ia pe după umeri, îl îmbrățișează și îl sărută pe obraji. Tata iese și el din cameră și râzând de exuberanța femeii îi întinde mâna bărbătește și îl bate pe umeri. E poftit în sufragerie în timp ce femeia, face zgomote prin bucătărie, închizând și deschizând ușa frigiderului. Știe că îi pregătește de mâncare și nu se împotrivește. S-ar supăra așa ca o lasă în pace. Nu îă vine toata ziua băiatul acasa. Se așază la masă și mănâncă împreună, așa ca pe vremuri. Parcă ar fi trecut o veșnicie. Mama îl studiază cu atenție ca și cum ar vrea să vadă prin el. Îi simte apăsările și o doare sufletul pentru copilul ei greu încercat.
– Ce face Angela? Cum se simte? Si-a mai revenit?
Întrebărilor acestea îi vine greu să răspundă, de fiecare dată, pentru că lucrurile nu s-au schimbat. Ea e mereu deprimată, nervoasă, își revine cu greu.
– Tot așa dormiți, în paturi separate?
– Da. Nu suportă nici o atingere.
– Păi dragul mamei, ție nu ti-e greu? De trei ani sunteți împreună iar tu ești ca și singur. Poate că trebuia de atâta vreme să își revină și să vă continuați viața. Eu cred că, dacă lucrurile merg în continuare așa, ar trebui să o lași în pace și să îți continui viața. Nu a fost vina ta. Nu te poți sacrifica la nesfârșit.
– Dar mamă, o iubesc! E soția mea. Cum poți vorbi așa? Dacă mie mi s-ar fi întâmplat ceva, trebuia să mă abandoneze? Nu o poți înțelege. Nu te poti pune în locul ei, așa că te rog să nu te amesteci în problema aceasta. Da, îmi e greu dar sunt alături de ea.
Femeia schimbă subiectul și primi privirile pline de respoșuri, ale soțului ei. Momentul dificil trecuse iar vizita acasă, la părinți îi deschise o nouă poartă. Câteva ore mai târziu se întoarse în apartamentul său, plin de viață și pregătit de lucruri bune, ca și cum trecuse printr-o purificare. Acum înțelese că avea cheia rezolvării tuturor problemelor, fără să-i fi dat cineva un indiciu ori un imbold. Așteptă înserarea să se aștearnă blând și privi asfințitul pe fereastră ce dădea peste parc. Se întoarse spre Angela și îi luă telecomanda televizorului, și il închide. Cu un gest blând și sigur îi luă mână și i-o duse la buze.
– Angela, draga mea. Vreau să vorbim în seara asta. Am trecut amândoi prin momente grele dar de azi vreau, ca împreună, să începem să le depășim și să lăsăm trecutul în urmă. Nu ne va fi ușor, dar fiecare pas contează. Ceea ce facem noi doi este mai mult decât dacă ne-ar ajuta cineva din afară. Uită-te în ochii mei.
Ea își ridică privirea și îi văzu ochii gri-verzui de culoarea oțelului, pe care îi îndrăgise atât de mult. Își simțea pleoapele grele dar continua să îl privească, așa ca și cum ar fi făcut-o pentru prima dată. El continuă.
– Te rog să-mi promiți că de acum te implici și tu să ne facem viața frumoasă.
– Încerc. Nu îmi e ușor.
– Știu asta dar și tu știi că sunt lângă tine și că de acum înainte, orice s-ar întâmpla, nimeni nu îți va mai putea face rău. Îți promit!
Ea oftă dar se simțea ușurată. Pentru prima dată, după trei ani acceptă să doarmă împreună, liniștită în brațele sale. Încet reînvăță să zâmbească, să iasă în oraș, să facă plimbări lungi.  Într-una din zile, ea îl aștepta cu o expresie serioasă întipărită pe chip. Pe masă, un plic galben, neadresat astepta să fie deschis. Robert simți o strângere de inimă dar nu zise nimic și întinse mâna. Il deschise și văzu o poză întunecată, neclară.
– Ce e asta?
– Nu știi? De acum o sa stăm la masă în trei.
– Cum?
– Foarte bine. O să fii tatic.
Robert se lumină și începu să râdă. O luă în brațe, se învârti cu ea prin casă făcând piruete și o sărută. Apoi deschise larg ferestrele apartamentului strigând în gura mare spre deliciul mămicilor care își plimbau copii în parc și a pensionarelor ce stăteau pe bănci.
– O sa fiu tatic! Ati auzit? O sa fiu tătic!!!
– Haide înauntru și nu mă face de râs, zise Agela râzând luminoasă, radiind o fericire pe care nu o mai cunoscuse.
– Iubita mea, mi-ai făcut cea mai mare bucurie. Sunt atât de fericit!
– Și eu mă simt vie și fericită și abia aștept să vină pe lume micuțul nostru copilaș. Dragul meu îți mulțumesc.
– Eu îți multumesc.
– Stiu, dar tu ai avut multă răbdare cu mine. Nu știu cine m-ar fi suportat atâta vreme. Știu cât de greu ți-a fost și prin ce ai trecut alături de mine. Dar am să fac tot ce pot să compensez momentele acelea.
– Nu trebuie sa faci nimic. E îndeajuns să știu că mă iubești.
Ființa aceea plăpândă, încă nenăscută aducea cu ea bucuria vieții și a începuturilor, un dar neprețuit pentru părinții ei, atât de dornici să o vadă și să o țină în brațe, cu iubire.
În anii ce au urmat nimic, nu le-a mai tulburat viața, chiar dacă Robert a fost neliniștit o vreme în sufletul său.
S-a mai auzit după câțiva ani, că unul dintre derbedei a fost eliberat și nu se știe cine l-a bătut atât de crunt, că o vreme a stat în spital. Și din întâmplare, al doilea a pățit cam la fel trebuind mult timp să își oblojească rănile. Căt despre bărbatul cu strungăreață, acesta a ieșit ceva mai tarziu din penitenciar. El a fost cel mai ghinionist, probabil pe măsura brutalității și disprețul său pentru cei slabi. Unii spun spun că, după o bătaie soră cu moartea a fost legat în pădure, de un copac, despuiat. Acolo ar fi stat o noapte întreagă și a țipat, însă în întunecimile Pădurii Hoia, nimeni nu cutează să intre la ceas de seară. Tot gurile rele spun că ar fi fost eliberat a doua zi și s-a făcut nevazut, de nici urmă de piciorul lui nu s-a mai văzu prin oraș. Dar cine ar putea să știe toate acestea? La poliție nu s-a depus nici o plângere. Ba mai mult, primii doi au jurat că s-au lovit singuri, după o noapte de beție.
Au trecut anii, întâmplările acestea au fost lăsate în urmă dar nu uitate. Angela și fetița, ținându-se de mână, ei verifică listele de amitere ale Facultății de Drept. Nu are emoții. Notele îi sunt pentru primele poziții pe listă. Au venit doar pentru confirmare. Undeva, în univers, balanța s-a îndreptat și în talerul atât de greu cândva, acum s-au așezat florile de tei și de castan. Se uită zâmbind cu drag în ochii ei, în verdele acela argintiu, de care se îndrăgostise cândva, apoi porniră spre Librăria Universității, pierzându-se în forfota zilei, ducând cu ele povestea unor întâmplări sub semnul destinului. În fața Catedralei Gotice, cu statuia impozantă a lui Matei Corvin, ca un rege ce își apără teritoriile din liniștea pietrei și a bronzului, porumbeii coboară și pășesc printre trecători. Apoi, își iau zborul plutind, cu zbateri de aripe fluturând peste văzduhul orașului, scuturând timpul și vremurile, săgetând zările istoriei.

Posted on 8 August 2013, in Povestiri din Cartier and tagged , , , , , . Bookmark the permalink. 34 comentarii.

  1. Prea frumos pentru a fi adevărat!
    Sincer, nu mă asteptam la ceva atât de frumos!
    Să-ți spun? Felicitări!

    • Mugur, aici ești pe tărâmul suprizelor. Dar adevărul acesta e. Ma bucur că și-a plăcut povestirea și îți mulțumesc că ai avut răbdare, să citești până la capăt.🙂

      • Cum puteam să nu citesc, povestea se anunța palpitantă, cu nerv, cu… psihologie! Așa ceva nu se ratează! Răbdare ai nevoie la ceva plicticos, ceea ce nu era cazul la tine!
        Mă bucur că ne-ai oferit povestea!

      • Și, vezi că am pus două poezii ale lui Saadi.

      • E o poveste de viață pe care o știam de multă vreme. Acum a sosit doar momentul potrivit să o scot la iveală. E lungă, pentru o postare pe blog. Dar sper ca lectura a meritat.

      • Le-am văzut și le iau pentru cafenea. Nu am reușit să fac comentarii încă dar mi-au plăcut. Mulțumesc mult.

  2. brindusa.frunza

    Frumos deznodamant, frumoasa Gabriela!

    • Se spune că undeva, în univers, toate lucrurile se echilibrează, la un moment dat iar eroii povestirii mele au ajuns la acel echilibru. Până la urmă a fost un final fericit. ”Că de n-ar fi, nu s-ar povesti!”🙂

  3. Gabriela, multumec pentru finalul fericit. Mi-l doream atat de mult! Ai stiut sa creezi suspans in povestea ta si sa ne faci sa traima alturi de ea…

    • Dana, acesta e farmecul poveștilor adevărate. Altfel ar fi fără gust. Povestirea a fost una din multele sute de lecții de viață, pe care le-am primit. Ma bucur că v-am putut-o aduce și vouă.

  4. O inclinatie a capului si o lacrima…si-un suras, toate de admiratie, pentru tot ce scrii Gabriela !
    Cu drag,

    • Scriu cu drag pentru oamenii cu suflet. Fără voi, cititorii mei dragi, toate poveștile acestea nu și-ar fi avut sensul. Îți mulțumesc pentru apreciere Brândușa. Ființa aceea de lumină și iubire dinlăuntrul nostru vrea să se exprime. Dacă eu fac asta în proză, tu o faci minunat în versuri. Te îmbrățișez cu drag!

  5. Mă bucur că Pădurea Hoia a ascuns toate lucrurile urâte, şi că finalul este unul optimist.

  6. Exista cu adevarat o balanta, undeva, acolo, sus, care echilibreaza sortii.Au fost niste oameni puternici,care au simtit cu adevarat Iubirea; desi chinurile prin care au trecut sufletele lor nu le pot sterge…Am citit cu mare interes povestirea; pedeapsa neoamenilor in sigurul mod in care o intelegeau, spaima…Esti un veritabil talent !

    • Mulțumesc Naica. Știu că a fost o poveste lungă. Am încercat să surpind cât mai bine unele detalii, să redea, pe cât posibil emoțiie, dramatismul situațiilor încercând în acelați timp să nu mă întind.🙂 Îmi face plăcere să știu că ți-a plăcut.

  7. Aproape ca mi-a venit sa bat din palme ca un copil, afland de lectia pe care a primit-o Strungareata. :))))
    Ma bucur mult ca ai ales un final atat de frumos, atat de bine echilibrat… Imi doream mult ca apele sa se linisteasca si sa intre pe un fagas normal… Felicitari, Gabriela!

    • Multumesc pentru rabdarea de a citi, oferind din timpul tau pretios si pentru entuziasm, Vienela.🙂 Viata a facut totul. Eu sunt doar un modest si tacut observator, care are condeiul pregatit sa consemneze intamplarile, spectacolul vietii. Este povestea unei familii din orasul meu. Sa ai o zi minunata si un weekend placut!

  8. Pai foarte frumos, iata ca si sindromul posttraumatic poate avea o prognoza buna uneori, si nu e intotdeauna ceva care poate inseamna o suferinta cronica invalidanta pt totdeauna pt persoana care sufera de el plus de catre cei din jur, desi ma rog uneori se ajunge si la deznodaminte tragice, sau nu e ceva care va fi tratat f usor. Am citit ca mai recent spitalele de veterani din armata SUA au preluat recomandarea de a utiliza tratamentul de tip EMDR pt militarii care au apucat sa faca sindrom posttraumatic, insa nu am citit sa vad daca e ceva cu adevarat util, plus mi se pare cam ciudat asa ca posibil tratament, dar in fine, mai studiez, chiar si altii recomanda a fi studiat in diverse tipuri de populatii cu diverse tipuri de traume, si nu resping asa din prima, http://en.wikipedia.org/wiki/Eye_movement_desensitization_and_reprocessing

    • Sindromul postraumatic e ciudat, e grav și se vindecă foarte greu, niciodată total. M-am uitat puțin peste materialul la care făceai trimitere dar nu cred că se aplică în acest caz. O traumă poate suferi și cineva care este călcat de hoti, ori i se fură ceva. Pentru cei care nu au trecut prin asta pare de neânțeles. Sentimentul acum de violare a intimității e greu de explicat însă cumplit de trăit cu el. Oricum, mulțumesc pentru interes și pentru timpul alocat, Rudolph.

      • Pai daca o recoamnad ala soldatii americani, m-am gandit ca o merge si la asta in cazuri de viol,ca nu ma gandeam la cazuri asa de simple traume de furt de portofele, ca aia nu e trauma in afara a ceea ce se astepta in mod uzual in experienta umana cotidiana, (pt ca pt a diagnostica un sindrom post-traumatic, trebuie ca trauma sa fie chiar din aia neuzuala pt viata de zi cu zi, si/sau sa te simti in pericol mortal sau pericol intens pt pierderea integritatii fizice, adica, de ex daca te ameninta cineva cu un pistol ca te va impusca in timp ce-ti fura portofelul, da, poti face sindrom post-traumatic, insa doar daca ti-l fura asa din buzunar, aia nu mai e ceva care ar califica pe cineva sa dezvlte sindrom posttraumatic. Desigur ca violul, sau chiar agresiunea fizica criminala, astea sunt amenintari care pun in pericol imens sau chiar distrug integritatea corporala a cuiva, (corpul fiind desigur continut sau continator si de suflet, adica intregul individ, intreaga persoana vie, nu zic corp doar in sens de trup asa concret de oase si muschi, ci corp viu, persoana vie intreaga). Eu nu doream sa trivializez, ba chiar dimpotriva. Dar tocmai pt ca citisem ce dificil e de tratat un sindrom posttraumatic odata instalat, de aia am fost si curios sa citesc despre EMDR, desi mie acest fel de terapie mi se pare oarecum controversiala, insa cine stie, ca totusi acolo zice ca e asociata cu expunere prelungita la repovestirea incidentului, retrairea lui, si expunerea prelungita a fost considerata utila in cazurile de sindrom post-traumatic de diverse feluri.

        NU imediat, cat cineva e in soc acut, atunci acea persona nu trebuie dirijata sa repovesteasca trauma, decat daca doreste ea sa o faca, cineva care e in soc acut nu trebuie fortat sa faca nimica decat sa lasat sa se poarte cum vrea el/ea, si sa ceara ce doreste, doar si sa fie lasata in pace sau un pahar cu apa, sau ce o vrea, dar dupa 3 luni, daca apar.simptome clare de sindrom post-traumatic, si pe urma devine clar diagnosticat, atunci se poate incuraja terapia prin expunere. Desigur ca in povestea ta, acest lucru s-a efectuat pana la urma, de catre femeie si sotul ei, dar a fost dupa 3 ani, nu a fost mai devreme, dar tot a fost bine ca a reusit si asa. In real life nu stiu daca o casatorie ar fi rezistat daca acel cuplu nu primea ajutor extern, la un moment dat, si de fapt, chiar si barbatul din povestea ta, a procedat corect ca a utilizat suportul oferit de parintii lui, adica mai mult s-a imbarbatat el insusi, nu ca a facut exact ce ii ziceau ei, dar i-a folosit atunci cand a simtit ca e cazul sa actioneze el, daca altcineva nu actiona, si rudele femeii pareau si ele total absente din poveste, plus daca nu existau in Cluj persoane profesioniste carora le-ar fi putut cere totusi ajutorul, asa ca pana la urma, imi pare bine ca s-a rezolvat cu bine. Desi desigur nu e ideal ca un sot sa isi trateze sotia suferinda, desi e total OK sa fie acolo pt ea, de ex daca mergeau ambii la un terapist de cuplu, si pe urma aveau si sesiuni separate, atunci se puteau stabili si negocia niste chestii cu care sa fie ambii de acord, si sa fie si in cadru asa mai neutru, macar sa poata sa dea vina pe terapist ca le spune ala prostii, in caz ca nu mergea, nu sa dea vina pe ei insisi mai departe, adica sa se afunde si mai rau.

      • Plus,si barbatul ar fi fost candidat sa dezvolte sindrom postraumatic ca martor ocular plus amenintat si el. El s-a descurcat mai mult prin confruntarea criminalilor si faptul ca s-a apucat de mers la serviciu asa zi de zi, desi desigur poate avea si el resurse interne structurale pre-existente care l-au protejat sa nu dezvolte si el simptomatologie mai severa, desi desigur nici comportamentul de agresiune a criminalilor nu a fost unul prea social adecvat, dar ma rog, totusi bine ca a fost Politia pe acolo, si bine ca nu a intrat si el la inchisoare pana la urma,, plus la asta se aduaga daruirea altruista fata de grija pt sotia lui, care si asta l-a ajutat pe el. Deci putea sa se termine chiar rau pt el, pt ea, pt cuplu, mai ales ca a trenat asa de mult total neadresat, dar bine ca s-a terminat cu bine, si asta arata ca se poate, ca exista speranta, si ca nu totul e neaprata cu prognoza proasta sau cu creare de complicatii de tip cascada in lant din ce in ce mai rau, chiar daca sindromul post-traumatic e considerat o afectiune cronica chiar severa.

        Si diabetul e o afectiune cronica severa, dar daca se folosesc niste masuri de protectie si exista si structura cat de cat buna si solida de dinainte, si ala poate sa fie cat de cat mentinut stabil vreme ff indelungata. De ex tata a fost diagnosticat cu diabet 2 de tip adult acum vreo 20 de ani, probabil de la stress, plus probabil si pe niste baze genetic familiale, dar e un om atat de disciplinat, incat e mentinut destul de bine prin dieta, exercitiu fizic si abia recent a trebuit sa adauge niste pastile, altii s-ar fi deteriorat mult mai rapid probabil, si ar fi facut complicatii mult mai rapid, sau altii trec direct la pastile, insa uita sa tina regim sau uita de exercitiul fizic, care si alea sunt ff importante in destul de multe afectiuni cronice, si asta se stie nu de azi de ieri, ci, in reagiunea noastra UE mai larga, inca de la arabi de la vremea de dinaintea lui Hipocrate, si de la care Hipocrate a dus si el mai departe si a dezvoltat chestia cu dieta chiar si mai mult.

      • Rudolph, am scris deja ca ea a făcut terapie, ani la rând. Mă suprinde că el nu a făcut, pentru că și el a fost o victimă. În momentul in care esti victimă, se consideră ca asupra ta s-a produs o agresiune. raspunsul organismului la mediu se face prin emotii. In cazul unei agresiuni, emotiile sunt puternice ori foarte puternice si necesită tratament. Dacă unul îți intră în casă și-ți devastează apartamentul te simți agresat. Dacă cineva te sechestrează, te simti agresat. Sunt multe exemple…nu intru aici in detalii.

  9. Foarte frumoasă și dramatică poveste de viață! E bine când se termină cu bine și când cei vinovați primesc ceea ce merită (atât cât se poate, în lumea asta…). Este păcat când oameni nevinovați trec prin astfel de cumpene cumplite.
    Felicitări, dragă Gabriela! Mi-a plăcut tare mult cum ai scris și de astă dată!
    O duminică frumoasă!🙂

  10. E adevarat. Pana la urma, din raul acelei intamplari din padure s-a nascut o relatie solida intre cei doi soti.Viata i-a pregatit, intr-un fel aparte pentru incercarile vietii. Nu stiu daca pe lumea asta e o plata suficienta pentru astfel de indivizi mizerabili. Dar ce este sigur e ca indivizii si-au primit portia.

  11. Gabriela! Draga mea, Gabriela! E atâta lumină şi nerv, şi frumuseţe, şi pace…şi aproape că văd chipul celor doi ştiuţi de tine şi povestea lor. Am recitit şi citit deopotrivă şi mi-am umplut sufletul de tot felul de stări aduse prin cuvintele tale. Viaţa asta poate părea nedreaptă! Dar e bine când iubirea ne leagă şi ne adună, când cioburile pot redeveni un întreg fără să se mai vadă fisurile. Ca un miracol! E lucru rar, rar …dar dorit de noi toţi. Mulţumesc!

  12. Adriana, mi-a făcut plăcere să aduc aici, aceasta poveste de viață deosebită. Viața poate părea nedreaptă, așa cum spuneai. Te supune unor încercări cărora crezi că nu le poti face față. Te intrebi unde ai greșit și de ce trebuie să treci prin anumite situații. Apoi, ca intr-un joc al destinului, tot ea e cea care indreapta balanța oferindu-ți ceva ce ți-a luat. Și chiar mai mult. Cândva m-am întrebat de ce acum nu se întâmplă miracole? Pe urmă am zâmbit. Miracole se întâmplă mereu doar ca noi nu le vedem. Trecem uneori pe lângă dramele altora multumindu-ne să le comentăm, prea concentrați in suferințele proprii.
    Mă bucur să știu ca povestea ți-a plăcut și ti-a adus câteva momente de delectare captivându-te în lumea ei.
    Îți doresc să ai o seară plăcută!

  13. Am mers impreuna cu Robert pe strazile Clujului, atat de bine ai scris!
    Cred ca nimeni si nimic nu poate sa stearga definitiv o astfel de experienta din viata unei femei. Un sunet, o privire, un miros, mereu aminteste…
    Felicitari, Gabriela, pentru cum ai spus povestea unor oameni puternici!

    • Îți mulțumesc pentru trecere, Cafeluțo! Ei sunt întrădevăr niște oameni puternici, pentru că au trecut printr-o astfel de experiență, împreună, chiar și atunci când nimeni nu le mai dădea șanse. Sunt convinsă că mereu va exista o conexiune cu trecutul.
      Ma bucur că ți-a plăcut plimbarea pe drumurile orașului care imi e atât de drag. Nu se poate să ajungi în Cluj și să nu te îndrăgostești de el. Când spun Cluj, spun acasă deși am locuit acolo vreo 9 ani din viața mea. Să ai o seară plăcută îți doresc!

  14. Am citit toata poveste si pe alocuri m-am incruntat, in alte parti ami zambit. Deci…am trait-o prin tine.🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: