Zborul (partea a treia)


Zilele care urmară fură grele pentru Angela. Vizitele la poliție, la spital, la psiholog îi creau o stare de confuzie. Era nevoită să treacă de fiecare dată prin același coșmar evocând totul, revăzând de fiecare mereu chipurile celor trei, rânjetul monstrului cu strungăreața, resimțind mirosul inconfundabil, grețos de tutun, alcool și frunze uscate, tresărind la amintirea arsurii acelor atingeri. Zâmbetul îi murise acolo, în pădure și în locul lui, înflorise o floare cenușie și amară. Ochii ei limpezi își pierdură strălucirea și uneori, când era singură, stătea uitată ore în șir privind pe fereastră, fără nici un gând, fără nici o țintă. Când Robert se întorcea de la serviciu, de multe ori o găsea încă în pijama. Ea îi ceruse să doarmă în paturi separate. Nu putea respira lângă el, simțea că se sufocă și la fiecare mișcare, în somn, se trezea plângând ori țipând.
– Ce faci? Nu te mai duci la facultate? M-am întâlnit azi cu Marcela, prietena ta. M-a întrebat de tine. Nici nu știu ce să îi spun.
– Nu. Locul meu nu mai e acolo.
– De ce vorbești așa? O să îți revii cu timpul și o să trecem noi peste problemele acestea.
Ea nu răspunse. Din seara aceea, după întoarcerea de la spital, nu l-a mai putut privi în ochi. Ura tot ce i se întîmplase, decizia lor de a ieși la iarbă verde, de a se despărți de ceilalți doi, neputința lui de a o apăra, a ei de a se salva. Ura tot ce exista, până și fețele nepăsătoare care treceau pe lângă ea, pe stradă când mergea la obișnuitele ședințe, la psiholog. Se ura chiar și pe sine și s-ar fi schimbat fericită cu o altă persoană, curată, nepângărită, fără trecut. Femeia care mătură scările la bloc, bătrâna aceea cu hainele ei vechi și mâinile roșii, bătucite era mai senină și mai fericită încât și-ar fi schimbat cu plăcere viața cu a ei. Nu putea înțelege și accepta că tocmai ei i s-a întâmplat grozăvia asta, cum nu putea pricepe ce păcate, ale cui trebuie să le ispășească. Pe lângă toate acestea, nimeni nu știa încă nimic despre cei trei barbați. Parcă au intrat în pământ. Polițiștii păstrau dosarul ei, la „infracțiuni cu autor necunoscut”. Se temea ca nu cumva să dea de ei pe stradă ori să îi bată la ușă. Îi era frică de tot și refuza să mai iasă din casă. Nu o făcea decât atunci când era absolut necesar, însoțită de Robert. Într-o zi, veni mama în vizită și-i aduse o biblie, să se roage, să își afle liniștea. O luă în mână apoi o lăsă uitată într-un colț de bibliotecă, să se așeze praful pe ea. Cărui Dumnezeu să se roage? Celui care a închis ochii și i-a întors spatele atunci? Lacrimile porniră la vale, pe cărările deja știute, ale obrajilor. Nici nu se gândea să se împotrivească. Era normal să plângă, când avea gânduri. Doar lacrimile spălau, cu gustul lor sărat, tensiunea ce se adunase în sufletul ei.
S-a înserat dar Angela nu a băgat de seamă că Robert nu a ajuns acasă. Într-un târziu auzi cheia învârtindu-se în broască. Știa că s-a întâmplat ceva. Flăcările din ochii lui și o expresie calmă, pe care nu i-o văzuse de multă vreme, îi dădură de înteles asta.
– L-am prins pe nenorocit. Aș fi putut să îl omor atât de simplu. Mai aveam doar puțin însă a intervenit poliția. Ne-au dus pe amandoi la sectie. Inițial m-au bănuit pe mine iar apoi, când le-am spus despre ce e vorba m-au eliberat și pe el l-au dus în arest. De-acum e doar o chestiune de timp până o să îi afle pe ceilalți doi.
Îi povesti cum l-a văzut în stația de autobuz. Ea se uita la mâinile zdrelite și cu pete de sânge.
– Du-te la baie și spală-te, apoi hai să te pansez. Ești rănit.
O slabă licărire apăru în ochii tinerei însă se stinse repede. De ce s-ar fi bucurat? Ceea ce pierduse nu îi va da nimeni, niciodată înapoi. Atâta doar că, de acum nu se va mai uita peste umăr când va merge pe stradă. Robert îi aduse pansamentele. Ea îi curăță ranile și îl pansă. Apoi, adună trusa medicală și o duse în baie.
– Draga mea, o să fie bine până la urmă. Robert dădu să o îmbrățișeze însă ea se retrase speriată scuturându-se ca de un fior. Îi simți spaimele așa că o lăsă în pace. Credea cu tărie că toate acestea vor trece și își vor vedea de viață în continuare. Din seara aceea, ura lor prinse contur și consistență. Știa pentru ce luptă acum și își făcuse din asta un scop bine definit. În insomniile sale se lupta cu demonii din sufletul său alimentându-și o ură ce creștea cu fiecare noapte. Se vedea mereu, neputincios, acolo în pădure în timp ce monștrii își băteau joc de ea, femeia vieții lui. Cum ar putea repara vreodată neputința sa? Cu ochii închiși se vedea luptându-se cu fiecare în parte, strângându-i de gât, lovindu-i cu sălbaticie, torturându-i. Se trezea în zori cu pumnii strânți și fălcile încleștate, transpirat și în oglinda din baie vedea chipul transfigurat al unui tânăr, cu o privire arsă, pe fața schimonosită de ură. Se simțea îmbătrânit, apăsat de povara unei maturități venită înainte de vreme.
Prinderea faptașilor le mai liniști celor doi tineri soți, apele tulburi ale sufletului. Urmară înfășișările la politie, la avocat, la judecătorie. De fiecare dată răscoleau aceeași poveste, retrăiau aceeași durere, fiecare în parte, neputându-și mărturisi suferința. Apoi, veni și sentința. În sala de judecată, doar Robert cu avocatul și o mulțime de străinii care asistau așteptând să le vină rândul. Angela refuzase să vină. Îi făcea rău să îi vadă pe mizerabili și avea senzatia că aerul de acolo se rarefia. În boxa acuzaților, cei trei priveau spre judecător implorând milă. Privind figurile lor speriate nu se putea ghici că, nu demult, scoseseră din ei tot ce aveau mai monstruos. Sperau ca magistratul să fie blând și să nu le dea maxim de pedeapsă. Procurorul prezentă cazul și puse concluzii de condamnare. Judecătorul un bătrânel cu figură de bunic simpatic, se opri o clipă să îi priveasca peste ochelari, întâi pe victimă apoi pe inculpați. Oftă. Cinci vieți risipite. Apoi citi sentința. Pentru primul zece ani cu executare în penitenciar și câte opt ani pentru ceilalți doi. Inculpații înțelegeau acum, din experiența trăită, ce înseamnă durata unui an în penitenciar, d-apoi zece. Unuia dintre ei îi dădură lacrimile și tremura din toate încheieturile. Ceilalți se țineau însă tare.
– Urmatorul caz! Vocea judecatorului se îndreptă deja spre alte persoane, cu alte drame, pe care soarta nefericită i-a pus în legătură, la un moment dat schimbându-le cursul vieții.
Robert ieși însoțit de avocat, pe culoarul judecatoriei. Era răcoare dar sufletul său clocotea.
– Domnule avocat, o să facă 10 ani inchisoare?
– Nu cred. Pot face cerere de eliberare sub control judiciar, după ce au efectuat o parte din pedeapsă și dacă nu au făcut probleme li se poate da drumul.
Se întoarse acasă. Nu simțea nici o bucurie, nici o eliberare așa cum s-ar fi așteptat. Doar o nouă neputință. Atâta zbatere, atâtea drumuri, bani cheltuiți pe avocați și expertize. Mintea îi lucra febril. ” Lucrurile acestea nu vor rămâne așa, își zise el”.
– S-a terminat? Angela întrebă privindu-i expresia nemulțumită ce i se întipărise pe față.
– Nu știu. Procesul s-a terminat.
– Și noi?
El o privea acum, trist și neputincios. Chiar așa? Și cu ei, ce se întâmplă? Gândurile lui în fierbere trebuie să găsească o soluție.

Posted on 7 August 2013, in Povestiri din Cartier and tagged , , , , , . Bookmark the permalink. 11 comentarii.

  1. brindusa.frunza

    Ehee, Angela spera ca Robert sa o salveze! Dar ea? Ce infaptuieste pt NOI? Astept continuarea! Gabriela draga, din ce in ce mai fluent si captivant! Si maine e o zi!
    Seara tihnita, draga Gabriela!

  2. Pentru nemernici de genul ălora statul român a dat o lege care obligă victima să-i cheme la mediere, abia după aceea putându-i acţiona în instanţă. Dacă refuză să o facă, nu va mai avea dreptul să-i dea în judecată.
    Lege mai tâmpită nu cred să existe undeva…😦

    • Nu știam de asta. Cum să aduci victima unei astfel de infracțiuni la mediere? În primul rând persoana e traumatizată. Nu e suficient și trebuie să îi mai producă și statul traume? Indivizii care au votat legea sunt chiar idioți? Știu că pe vremuri se obi.nuia într-o vreme ca pentru contravenții, si anumite dosare penale, cu infracțiuni mai puțin grave, părțile erau invitate la un fel de mediere, la o comisie de judecată înființată pe lângă primării. Dar la cele grave nu se punea problema unei medieri. Acum, se vede ca niște mediatori cu pile prin guvern, trebuie să mănânce și ei o pâine.
      Medierea se face pe bani. Dacă victima nu are bani, înseamnă că rămâne agresată fără posibilitatea de a ajunge la proces? Interesant stat de drept mai avem.

      • Am auzit si eu de asta, dar nu cred ca e adevarat, cred ca a fost un zvon bazat pe o posibila neintelegere. Violul este o infractiune criminala deosebit de grava, si statul are, dupa parerea mea, chiar obligatia, nu doar simpla datorie de tip „job”, sa actioneze impotriva criminalitatii pe multiple planuri, inclusiv sa isi imbunatateasca competentele in a oferi victimelor ajutor si suport, in plus de a fi deosebit de activ in a educa populatia si in afara de a actiona penal si judiciar si chiar si preventiv impotriva criminalitatii, iar jurnalistii profesionisti si amatori au si ei, cred eu, datoria de onoare de a ajuta atat institutiile statului, (inclusiv prin investigatii si critica constructiva, dar si oferire de exemple bune), cat si populatia in acest efort general. Iar populatia are si ea datoria sa plateasca impozite, in plus de sa ceara socoteala de la institutiile statului, pt a sustine victimele criminalitatii si a preveni si adresa criminalitatea in mod cat mai competent optim posibil atat in plan national cat si in plan international.

        (Din discursul meu de inaugurare ca viitor dictator, sper cat mai competent si deontologic, al Romaniei, in caz ca voi fi invitat sa preiau acel job in viitor, la cererea publicului larg, si daca se va putea implementa, daca e posibil, un regim de dictatura de la distanta, ca nu am chef sa stau vara in Bucuresti, de fapt nici macar in UE, si as prefera sa fiu asa dictator prin telecommuting, petrecandu-mi fiecare luna acolo unde vremea este cea mai placuta in acel moment de pe glob…chiar nu am studiat inca aceasta problema, unde as credea eu ca este luna ianuarie, februrie, etc, cea mai placuta, drept care mi-a venit ideea de a face o leapsa
        legata si de acest subiect, desi este off topic, dar simt nevoia sa ma gandesc si la lucruri placute, si asa trebuie sa faca de fapt si orice dictator, pt a nu se lasa coplesit de raspunderile unui job realmente destul de dificil)

      • Nu pot să spun exact, că nu am reușit să mă documentez. Sper însă să nu fie adevărat. Si eu sunt de aceeași părere că, fiind vorba de o astfel de infracțiune, nu sunt trimiși oamenii la mediere.

  3. Dincolo de procedura judiciară, pe care n-o cunosc de fel, mi se pare că istoria ta atinge o serie de puncte sensibile, despre care nu e aşa de uşor să scrii. De aceea apreciez curajul şi priceperea cu care le-ai abordat. Mă gândesc de pildă la jenanta situaţie dintre cei doi soţi care trebuiau să convieţuiescă după o întâmplare atât de traumatizantă (ea ca victimă, el în postură de „spectator”). Felicitări pentru reuşită.

  4. Cred că drama celor doi, abia acum începe cu adevărat! Căci condamnarea celor trei reprezintă partea ușoară. A te înțelege cu tine însuți, a cădea de comun acord cu sufletul tău, a te ierta, …

  5. Deja incep sa ma tem de urmarile acestui proces, de hotararile pe care tanarul le va lua… Minunat este felul in care povestesti. Reusesti sa sesizezi cam toate starile prin care ar putea trece niste oameni cu asemenea traume.
    Nu pot sa cred ca este adevarat ceea ce spune SLVC. Inseamna ca intr-adevar traim intr-o tara condusa de nebuni, de oameni fara creier si fara inima.

    • Ce spune Mel e adevarat, insa cred ca se refera la infractiunile minore nu la cele grave. Au mai fost si inainte, prin anii „90 un fel de medieri. Pe vremea aceea se erau un fel de „comisii de judecata” pe langa primarii” si preluau o parte din dosarele instantelor care erau supraaglomerate. Acum, motivul medierilor este altul. Am constat ca in general, in Romania, legile se dau in interesul unor grupuri. Probabil ca, medierile despre care vorbim sunt menite sa aduca pe tava, clientela acestor mediatori, care nu cred ca sunt platiti de la buget. S-a mai inventat o smecherie, cu ale cuvinte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: