Daily Archives: 6 august 2013

Zborul (partea a doua)


Strada Donath, artera ce străbate cartierul Grigorescu pornind din centru Clujului, până în poarta Studioului Teritorial de Televiziune TVR Cluj, este intersectată de numeroase străduțe. Una dintre acestea, Tăietura Turcului, are o legendă interesantă. Pe vremea stăpânirii otomane, un localnic, pe numele său Donath a alergat câțiva kilometri, să îi avertizeze pe clujeni, că se îndreaptă spre oraș hoarde de năvălitori. Preveniți, orășenii s-au înarmat și au respins atacul pe aceasă stradă, în pantă abruptă, care pe vremuri fusese doar o pantă de deal. În secolul trecut, municipalitatea i-a făcut o statuie acestui erou însă cu vremea a fost uitată, abandonată într-o gradină și acoperită de verdeață. Când ajungi în vârful străzii, înainte de a începe coborâșul, dai de un drum ce o ia în stânga și trece pe lângă Muzeul Satului, traveresează un câmp și ajunge în Padurea Hoia, un loc în care oamenii se duc cu teamă. S-au auzit că aici se întâmplă lucruri necurate. Ba că au trecut pe aici extratereștii, ba că oameni s-au rătăcit în timp. Adevărul nu îl știe nimeni decât cei care au fost martori la acele întâmplări stranii. Cei mai tari de înger râd și nu iau în seama astfel de scorneli. La poala pădurii au loc de multe ori serbări câmpenești ori lumea se adună la iarbă verde și grătare.
Soarele asfințește lăsând loc umbrelor să se furișeze tăcut. Rar se mai aude cucul, cu un cântec trist și gol. E răcoare si frunzele începutului de toamnă foșnesc sec și uscat sub pasi. Ici și colo se aude câte o pocnitură de vreasc. Robert și Angela coboară ținându-se de mână, pe drumul bătucit, stârnind frunzele.
– Noi o luăm pe scurtătură, spune celălalt tânăr ținându-și soția de mână.
– Cum vreți. Mai veniți și duminica viitoare? continua Robert.
– Dacă ne lasă vremea și nu plouă, da.
– Servus. Aveți grijă de voi!
– Servus! Și voi la fel!
Cei doi se depărtează dispărând în desișul pădurii.
– Parcă nu-mi place că au luat-o pe scurtătură. Cine știe ce li se poate întâmpla?
Angela privește încă în urma lor ramurile care se leagănă. Pe fata albă, încadrată de bucle negre și în ochii ei căprui se citește îngrijorarea. Se înserează.
– Ce să li se întâmple? Pădurea e umblată, mai trec oameni.
Robert se opri să o îmbrățișeze și o sărută acolo, în mijlocul drumului. Erau singuri. Doar ei si freamatul pădurii printre șoapte și foșnete. Din față se aud voci.
– Ai văzut? Nu suntem singurii.
Pașii se apropie și voci vesele de bărbați le ies în întâmpinare. După un cot al drumului se întălnesc cu ei. Trei bărbați tineri, cam amețiți, râd povestind poante fără perdea. Robert dă să treacă pe langă ei. Cel mai în vârstă dintre ei îl oprește însă punându-i mâna pe piept.
– Dar ce faceți ciripoilor? Ați fost la pădure să v-o trageți? Un rânjet i se întipări pofticios pe figură lasând să se vadă strungăreața dintre dinți.
Ceilalți doi râd prostește, acompaniildu-l pe acesta. Robert îi da mâna deoparte și încearcă să îl evite. Este însă înhățat cu putere și ținut de individ.
– Băieți, ce ziceți? Ne distrăm și noi un pic? De ce să se distreze numai el? Uite ce domnișoară simpatică avem aici. Bunăăă!
Angela începu să îl lovească pe bărbat încercând să îl elibere pe Robert. Acesta parcă nici nu simțea loviturile ei însă le facu semn celor doi.
– Hai, legati-l de copac. Il facem spectator.
Cei doi executară imediat. Țipetele Angelei sfâșiau pădurea stârnind păsările din cuiburi dar nimeni nu trecea pe acolo să îi audă plânsetul și rugămințile. Într-o vreme, după ce totul s-a terminat și bărbații au plecat râzând, se ridică de jos, cu hainele sfășiate și frunze în păr. O pasăre albă se ridică din tufișuri cu zgomot iar strigătul ei sparse tăcerea. Căută tremurând din toată ființa, în sacoșă, un cuțit și cu mâinile pline de pământ și de sânge îl dezlegă pe Robert, de la copac apoi se prăbuși la pământ, în genunchi. Nu îi văzu mâinile însângerate nici lacrimile din ochi. În fața ei era întuneric și nu auzea decât ecoul strident incarcat de râsul celor trei. Plângeau amândoi îngenuncheați și îmbrătișati în durerea lor. În cele din urmă o porniră spre oraș. Un taxi îi duse la spital și într-o vreme apăruse și Poliția. Angela auzea dar cuvinte fără noimă:”nume…semnalmente…identificare…medicina legală…declarații”. Luminile de la Stația de Urgență îi dădeau o oarecare siguranță. Se uita la femeile ce treceau pe lângă ea, plutind într-o apă trasparentă, liniștite, senine. Ce femei libere și fericite! Într-un târziu, au ajuns acasă. Apartamentul lor de tineri căsătoriți era straniu de pustiu. Tăceri și umbre se piteau prin colțuri. Stătu o vreme în baie, se spălase, își frecase lacrimile, mizeria dar nu putea scăpa de mirosul de tutun și alcool al barbaților, oricât s-ar fi frecat. I se făcu brusc greață și vomită, ca un bețiv, ținând în brațe wc-ul. Se mai spălă încă o dată și intră în dormitor, cu privirea în pământ evitând ochii soțului ei, ca și cum contactul lor ar fi pângărit-o. Își luă perna în brațe și adormi spre dimineața, lângă pat și se trezi cu un țipăt scurt și dureros, când razele de soare începeau să îi mângâie pleoapele.