Monthly Archives: august 2013

Cum o pot be unii oamini…?


Pe ulițele satului, toamna se plimbă agale, torcând arome calde și coapte, râzând din frunze de aur și ciorchini vineții. A fost un an bun și rodul ogorului începe să se vadă prin curțile sătenilor. Căruțele vin pline și magaziile se umplu încet. Aproape la fiecare casă simți bucuria și bogăția anotimpului, razbătând din spatele zidurilor. Pe înserate, gospodarii se adună pe la case și hrănesc animalele din bătătură pregătindu-se de liniștea noții.
Leliuca Susana, cu năframa legată la ceafă, aruncă în ograda găinilor boabe de cucuruz și de grâu, cina lor din fiecare seară. Pe lângă casă, dintr-un strat lung, cârciumărese și crăițe prind în petalele lor, ultimele raze de soare. Se aud tălăngi iar pașii grei și blânzi ai vacilor ce se întorc din ciurdă stârnesc colbul de pe drum, amestecându-l cu miros de lapte și de ierburi de pe coclauri. Femeia, o țărancă bine făcută, așa cum îi stă bine unei femei, ”grasă și frumoasă” pare să fi trecut de 60 de ani. Cu mâinile încrustate de liniile și crăpăturile muncii la câmp deschide poarta, să intre două vaci și le îndreaptă spre poiată. Are gesturi sigure, ca într-un ritual ce îl îndeplinește de ani de zile și aduce din casă vasul cu apă și șuștarul. Se așază pe scăunelul cu trei picioare. Cu fruntea rezemată de pântecele vacii îi spală ugerul apoi se apucă de muls, vorbindu-i cu drag, să stea liniștită și să nu verse șuștarul cu lapte.
– D-apoi tu Simonă, o fost mândru azi în ciurdă? Măndru, că ia, cât lapte ai, țâie-te Dumnezeu sănătoasă!
Leliuca Susana termină de muls și duce vasul în casă. Îl pune în vase pentru fiert ori pentru prins. Cina e gata. Pe masă stă un vraf de placinte crețe, umplute cu brânză și mărar. Într-o ștergură de bumbac, țesută de mâinile ei, e învelită o pită mare, cât roata carului, făcută în cuptor. Pe colțul sobei, o oală afumată de atâta gătit se străduiește să rămână caldă, aburind sub capac un guiaș de cartofi cu carne. Leliuca vorbeește singură.
– D-apoi ni că omu aiesta a mieu nu vine. A și musai dară, să mă duc după el, la bufet, că îi vremea să mai lase poveștile și pîntru altă dată.
Leliuca își îndreptă năframa pe cap, legând-o sub bărbie și prinse sub ea câteva șuvițe de păr argintiu. Fața îi e senină iar ochii căprui poartă în ei lumina aceea a omului fără mari griji, mulțumit de ceea ce Dmnezeu i-a dat, prin mare mila Sa. Își așază șorțul și iese pe poarta, străbătând fără grabă, cele două ulițe până la bufet. Gândurile îi sunt duse, prin cele țări, pe unde sunt împrăștiați copiii ei. Apoi se gândește la vecinele ei, care stau cu ceasurile, cu ochii în televizor, la telenovele. Ea însă nu are vreme de pierdut. Mâinile ei au fost învățate să muncească iar în poala să șadă doar de sărbători ori când va închide ochii. Așa și-a ținut casa și și-a crescut pruncii. Cu trudă multă. Au muncit amandoi, ea și badea Niculae iar apoi, când copiii au crecut, au muncit și ei, să aibă drag de a face ceva și pricepere.
Luminile cârciumii se apropie, albăstrui, tocmai când ziua se amestecă cu noaptea. De afară, leliuca îl zărește pe badea Niculae la o masă, cu alți bărbați, discutând cu gravitate despre guvern și politică, despre agricultură și impozite. Zumzetele, clichet de pahare de sticla groasa, miros de alcool toate răzbăteau până afară iar leliuca le luă în brațe și intră cu ele.
– D-apoi sara bună, să deie Dumnezeu!
– Sara bună!- răspunseră bărbații în cor.
În bufet, nici o femeie, doar Tincuța lui Tănase, ce stă la tejgea și pregătește cu îndemânare băuturile. Nu servește la masă. Fiecare comandă și ia de la tejgea, așezându-se în grupul preferat. La cele câteva mese, mereu ocupate pe înserat, discuțiile sunt in toi, ca într-un fel de parlament rural. Aici, bărbații sunt liberi cu adevărat și au cu cine să își împărtășească nemulțumirile. Leliuca Susana le aruncă o privire dezinteresată.
– D-apoi mă bărbate, cum ne-o fo vorba? Vrei să dormi toată ziua în bufet? Gată-ți din păhar și meri acasă, că am lăsat mâncarea pă foc!
Badea Niculae, un om înalt, cât un munte dar blajin, mormăie ceva în sinea lui însă nu se împotrivește. Câteva minute mai târziu, iese singur, lăsând dezbaterile în seama celorlalți iar pe leliuca, stând cocoțată pe un scaun cu picioroange înalte, la tejghea.
– Noah tu Tincuță, amu pune-mi și mie un păhar de horincă, să mă înmoaie la inimă!
Femeia îi turnă într-un pahar și i-l așeză dinainte. Leliuca îl lovi usor cu fundul de tejghea, încăt lichidul transparent, a carui tărie ajungea la 50 de grade, făcu mărgele, semn că e curat. Îl dădu peste cap și îl bău dintr-o înghițitură scăpând un oftat de resemnare.
– Uăh!! Cum îl pot be unii oamini?!
Tincuța zâmbi și bărbații se uitară pentru o clipă, cu admirație, la ea după care reveniră la dezbateri. Tincuța prepara o cafea la plic, ”tri în unu”, pentru Dorin, un bărbat tânăr, ce abia sosise. Amesteca de zor, cu lingurița în cafea. Și-o băga în gură, cu un gest reflex, căpătat acasă și iar în cafea.tuica
Bărbatul se uită la ea cu o ușoară încruntare.
– D-apoi Tincuță, cafeaua acee să o bei tu ori să i-o dai lu Sandu, bărbatu-to.
– Da di ce, mă Dorine?
– Pai cum îmi dai mie cafea, după ce ai lins lingurița cu care ai amestecat-o? Fă-mi alta până nu ți-oi zîce oarice!
Tincuța se oțărî un pic dar îi trecu repede și făcu o altă cafea. Leliuca se uita, fără să scoată o vorbă dar îl privea pe bărbat aprobator, cu o ușoară înclinare din cap. Apoi ceru încă un pahar de pălincă.
– Mai toarnă-mi un deț, Tincuță dragă! Așe m-am înviorat! Numa bine că de la o vrâstă parcă îți scârțâie încheieturile.

Femeia mai puse un deț și leliuca îl dădu peste cap, nu înainte de a ciocni ușor fundul paharului de tejghea.
– Cum o pot be unii oamini?!
Leliuca Susana, roșie în obraji ca o ruje de Rusalii, mai ceru un deț. Apoi, coborî de pe scaun, îndreptându-se spre ieșire.
– Amu m-oi duce și io, că cine știe ce mi-o face bărbatu acela acasă, până ajung. Întorcându-se spre bărbații de la mese îi salută, în timp ce aceștia s-au întrerupt pentru o secundă din discuții.
– Noah sara bună și mai mereți pe la casele voastre, că muierile cele sunt îngrijorate să nu pățâți ceva! Mă tăt mir, cum puteți be atâta horincă și mi-i să nu vi se facă rău!
Leliuca Susana se îndrepta spre casă. S-a întunecat iar becurile de pe stâlpii de la ”electrica” dau o lumina albastruie adunând fluturi bezmetici. Ulița e și ea albastră în noapte iar colbul în care își afundă pașii, ascunde șoapte. Valea din apropiere susură neostenită, așa cum face de când leliuca era fata. O adiere răcoroasă desprinde câte o frunză galbenă, o frunză portocalie, o frunză roșie purtând în urma ei un murmur stins. ”Cum o pot be unii oamini?!”

Poveste și poezie orientală în Cafenea


Despre frumusețea poeziei persane am mai vorbit în Cafeneaua Turcească, un Button CTsubiect niciodată încheiat. Vă invit să citiți două minunate poeme, aduse de Mugur, pentru încântarea iubitorilor de frumos, de poezie și filozofie.
Cafeneaua este și gazda primitoare a unei povești despre puterea magica a cuvântului, adusă de Daniel Onaca. Dacă aveți o clipă de răgaz, vă invit să poposiți pentru câteva minute de delectare.

”Un tată își lovise fiul c-o nuia,
îi zise fiul: -”N-am vreo vină. Nu mai da!
~
Când alții mă bătură, de ei m-am plâns la tine.
Dar dacă dai tu însuți, vai, cine-o să m-aline?”

Zborul (partea a patra)


Cei trei ani care s-au scurs de la întâmplarea cumplită și-au pus amprenta pe destinele lui Robert și a Angelei. Au intrat în viață dureros ca și cum drumul lor trebuia să treacă neapărat, printr-o poartă de spini și au ajuns dincolo de ea, răniți și însângerați iar acum, trebuiau să își oblojească rănile ca să poate merge mai departe. Numai că rănile  ale sufletului nu se vindecă atât de ușor ca și cele ale trupului iar leacurile lui nu se găsesc la farmacie. Se simțeau amândoi îmbătrâniți și triști. Vedeau drumul lor deschis înainte, însă obosiți s-au așezat pe marginea lui să își tragă respirația și să adune puteri.

Paștele trecură ca și cum nu ar fi fost si Robert se gândea să le facă o vizită părinților. Își propuse demult să îi viziteze dar se răzgândea de fiecare dată anticipând că mama îl va descoase, cum știe ea mai bine și îi era greu să îi reziste. În cele din urmă o porni, traversând orașul, trecând pe lângă Fabrica de Bere, primărie, pe lângă Magazinul Sora, spre cartierul Mărăși. Îi era dor parcă de drumul acesta. Se uita cu drag la clădirile atât de familiare. Lângă impozanta construcție în stil modernist a Bancii Române de Dezvoltare, care se înalță semeață, deasupra tuturor clădirilor din oraș stă cu modestie, neclintită de secole, Biserica Sfântul Petru, cu statuile ei frumoase, ce îi străjuiesc intrarea. Parcă ar fi un recital între muzica gigantului din sticlă, oțel și beton, în duet cu sunetul de orgă al pietrei cioplite, din trupul bătrânei biserici, păstrată cu dragoste de locuitorii urbei, o mostra de conviețuire în pace, între vechi și nou, între modernism și baroc, expresia clară, încremenită, a felului de a fi al clujenilor, oameni îngăduitori, pașnici, iubitori ai muncii și a frumosului, indiferent de forma în care se află. Trecu pe lângă Tipografie și coborî la piață. Cumpără un buchet de crini imperiali și apoi, printre blocuri o luă spre apartamentul mamei, cel în care crescuse, se înălțase și de unde, mai tarziu își luase zborul. Recunoscu scara blocului, copacii părculețului din față și cele două pietre albe, rotunde de la intrare. Parcă doar ieri a trecut pe aici. Urcă scările pe jos, bucuros să admire, ca și cum vedea atunci pentru prima dată, ferestrele cu perdeluțe albe, de sub care se revarsă cascade de plante verzi. Apăsă butonul soneriei și auzi pași. Mai avea cheia casei dar îi plăcea să fie întâmpinat. Mama îi deschise veselă și radioasă. Uitând că e bărbat îl ia pe după umeri, îl îmbrățișează și îl sărută pe obraji. Tata iese și el din cameră și râzând de exuberanța femeii îi întinde mâna bărbătește și îl bate pe umeri. E poftit în sufragerie în timp ce femeia, face zgomote prin bucătărie, închizând și deschizând ușa frigiderului. Știe că îi pregătește de mâncare și nu se împotrivește. S-ar supăra așa ca o lasă în pace. Nu îă vine toata ziua băiatul acasa. Se așază la masă și mănâncă împreună, așa ca pe vremuri. Parcă ar fi trecut o veșnicie. Mama îl studiază cu atenție ca și cum ar vrea să vadă prin el. Îi simte apăsările și o doare sufletul pentru copilul ei greu încercat.
– Ce face Angela? Cum se simte? Si-a mai revenit?
Întrebărilor acestea îi vine greu să răspundă, de fiecare dată, pentru că lucrurile nu s-au schimbat. Ea e mereu deprimată, nervoasă, își revine cu greu.
– Tot așa dormiți, în paturi separate?
– Da. Nu suportă nici o atingere.
– Păi dragul mamei, ție nu ti-e greu? De trei ani sunteți împreună iar tu ești ca și singur. Poate că trebuia de atâta vreme să își revină și să vă continuați viața. Eu cred că, dacă lucrurile merg în continuare așa, ar trebui să o lași în pace și să îți continui viața. Nu a fost vina ta. Nu te poți sacrifica la nesfârșit.
– Dar mamă, o iubesc! E soția mea. Cum poți vorbi așa? Dacă mie mi s-ar fi întâmplat ceva, trebuia să mă abandoneze? Nu o poți înțelege. Nu te poti pune în locul ei, așa că te rog să nu te amesteci în problema aceasta. Da, îmi e greu dar sunt alături de ea.
Femeia schimbă subiectul și primi privirile pline de respoșuri, ale soțului ei. Momentul dificil trecuse iar vizita acasă, la părinți îi deschise o nouă poartă. Câteva ore mai târziu se întoarse în apartamentul său, plin de viață și pregătit de lucruri bune, ca și cum trecuse printr-o purificare. Acum înțelese că avea cheia rezolvării tuturor problemelor, fără să-i fi dat cineva un indiciu ori un imbold. Așteptă înserarea să se aștearnă blând și privi asfințitul pe fereastră ce dădea peste parc. Se întoarse spre Angela și îi luă telecomanda televizorului, și il închide. Cu un gest blând și sigur îi luă mână și i-o duse la buze.
– Angela, draga mea. Vreau să vorbim în seara asta. Am trecut amândoi prin momente grele dar de azi vreau, ca împreună, să începem să le depășim și să lăsăm trecutul în urmă. Nu ne va fi ușor, dar fiecare pas contează. Ceea ce facem noi doi este mai mult decât dacă ne-ar ajuta cineva din afară. Uită-te în ochii mei.
Ea își ridică privirea și îi văzu ochii gri-verzui de culoarea oțelului, pe care îi îndrăgise atât de mult. Își simțea pleoapele grele dar continua să îl privească, așa ca și cum ar fi făcut-o pentru prima dată. El continuă.
– Te rog să-mi promiți că de acum te implici și tu să ne facem viața frumoasă.
– Încerc. Nu îmi e ușor.
– Știu asta dar și tu știi că sunt lângă tine și că de acum înainte, orice s-ar întâmpla, nimeni nu îți va mai putea face rău. Îți promit!
Ea oftă dar se simțea ușurată. Pentru prima dată, după trei ani acceptă să doarmă împreună, liniștită în brațele sale. Încet reînvăță să zâmbească, să iasă în oraș, să facă plimbări lungi.  Într-una din zile, ea îl aștepta cu o expresie serioasă întipărită pe chip. Pe masă, un plic galben, neadresat astepta să fie deschis. Robert simți o strângere de inimă dar nu zise nimic și întinse mâna. Il deschise și văzu o poză întunecată, neclară.
– Ce e asta?
– Nu știi? De acum o sa stăm la masă în trei.
– Cum?
– Foarte bine. O să fii tatic.
Robert se lumină și începu să râdă. O luă în brațe, se învârti cu ea prin casă făcând piruete și o sărută. Apoi deschise larg ferestrele apartamentului strigând în gura mare spre deliciul mămicilor care își plimbau copii în parc și a pensionarelor ce stăteau pe bănci.
– O sa fiu tatic! Ati auzit? O sa fiu tătic!!!
– Haide înauntru și nu mă face de râs, zise Agela râzând luminoasă, radiind o fericire pe care nu o mai cunoscuse.
– Iubita mea, mi-ai făcut cea mai mare bucurie. Sunt atât de fericit!
– Și eu mă simt vie și fericită și abia aștept să vină pe lume micuțul nostru copilaș. Dragul meu îți mulțumesc.
– Eu îți multumesc.
– Stiu, dar tu ai avut multă răbdare cu mine. Nu știu cine m-ar fi suportat atâta vreme. Știu cât de greu ți-a fost și prin ce ai trecut alături de mine. Dar am să fac tot ce pot să compensez momentele acelea.
– Nu trebuie sa faci nimic. E îndeajuns să știu că mă iubești.
Ființa aceea plăpândă, încă nenăscută aducea cu ea bucuria vieții și a începuturilor, un dar neprețuit pentru părinții ei, atât de dornici să o vadă și să o țină în brațe, cu iubire.
În anii ce au urmat nimic, nu le-a mai tulburat viața, chiar dacă Robert a fost neliniștit o vreme în sufletul său.
S-a mai auzit după câțiva ani, că unul dintre derbedei a fost eliberat și nu se știe cine l-a bătut atât de crunt, că o vreme a stat în spital. Și din întâmplare, al doilea a pățit cam la fel trebuind mult timp să își oblojească rănile. Căt despre bărbatul cu strungăreață, acesta a ieșit ceva mai tarziu din penitenciar. El a fost cel mai ghinionist, probabil pe măsura brutalității și disprețul său pentru cei slabi. Unii spun spun că, după o bătaie soră cu moartea a fost legat în pădure, de un copac, despuiat. Acolo ar fi stat o noapte întreagă și a țipat, însă în întunecimile Pădurii Hoia, nimeni nu cutează să intre la ceas de seară. Tot gurile rele spun că ar fi fost eliberat a doua zi și s-a făcut nevazut, de nici urmă de piciorul lui nu s-a mai văzu prin oraș. Dar cine ar putea să știe toate acestea? La poliție nu s-a depus nici o plângere. Ba mai mult, primii doi au jurat că s-au lovit singuri, după o noapte de beție.
Au trecut anii, întâmplările acestea au fost lăsate în urmă dar nu uitate. Angela și fetița, ținându-se de mână, ei verifică listele de amitere ale Facultății de Drept. Nu are emoții. Notele îi sunt pentru primele poziții pe listă. Au venit doar pentru confirmare. Undeva, în univers, balanța s-a îndreptat și în talerul atât de greu cândva, acum s-au așezat florile de tei și de castan. Se uită zâmbind cu drag în ochii ei, în verdele acela argintiu, de care se îndrăgostise cândva, apoi porniră spre Librăria Universității, pierzându-se în forfota zilei, ducând cu ele povestea unor întâmplări sub semnul destinului. În fața Catedralei Gotice, cu statuia impozantă a lui Matei Corvin, ca un rege ce își apără teritoriile din liniștea pietrei și a bronzului, porumbeii coboară și pășesc printre trecători. Apoi, își iau zborul plutind, cu zbateri de aripe fluturând peste văzduhul orașului, scuturând timpul și vremurile, săgetând zările istoriei.

Zborul (partea a treia)


Zilele care urmară fură grele pentru Angela. Vizitele la poliție, la spital, la psiholog îi creau o stare de confuzie. Era nevoită să treacă de fiecare dată prin același coșmar evocând totul, revăzând de fiecare mereu chipurile celor trei, rânjetul monstrului cu strungăreața, resimțind mirosul inconfundabil, grețos de tutun, alcool și frunze uscate, tresărind la amintirea arsurii acelor atingeri. Zâmbetul îi murise acolo, în pădure și în locul lui, înflorise o floare cenușie și amară. Ochii ei limpezi își pierdură strălucirea și uneori, când era singură, stătea uitată ore în șir privind pe fereastră, fără nici un gând, fără nici o țintă. Când Robert se întorcea de la serviciu, de multe ori o găsea încă în pijama. Ea îi ceruse să doarmă în paturi separate. Nu putea respira lângă el, simțea că se sufocă și la fiecare mișcare, în somn, se trezea plângând ori țipând.
– Ce faci? Nu te mai duci la facultate? M-am întâlnit azi cu Marcela, prietena ta. M-a întrebat de tine. Nici nu știu ce să îi spun.
– Nu. Locul meu nu mai e acolo.
– De ce vorbești așa? O să îți revii cu timpul și o să trecem noi peste problemele acestea.
Ea nu răspunse. Din seara aceea, după întoarcerea de la spital, nu l-a mai putut privi în ochi. Ura tot ce i se întîmplase, decizia lor de a ieși la iarbă verde, de a se despărți de ceilalți doi, neputința lui de a o apăra, a ei de a se salva. Ura tot ce exista, până și fețele nepăsătoare care treceau pe lângă ea, pe stradă când mergea la obișnuitele ședințe, la psiholog. Se ura chiar și pe sine și s-ar fi schimbat fericită cu o altă persoană, curată, nepângărită, fără trecut. Femeia care mătură scările la bloc, bătrâna aceea cu hainele ei vechi și mâinile roșii, bătucite era mai senină și mai fericită încât și-ar fi schimbat cu plăcere viața cu a ei. Nu putea înțelege și accepta că tocmai ei i s-a întâmplat grozăvia asta, cum nu putea pricepe ce păcate, ale cui trebuie să le ispășească. Pe lângă toate acestea, nimeni nu știa încă nimic despre cei trei barbați. Parcă au intrat în pământ. Polițiștii păstrau dosarul ei, la „infracțiuni cu autor necunoscut”. Se temea ca nu cumva să dea de ei pe stradă ori să îi bată la ușă. Îi era frică de tot și refuza să mai iasă din casă. Nu o făcea decât atunci când era absolut necesar, însoțită de Robert. Într-o zi, veni mama în vizită și-i aduse o biblie, să se roage, să își afle liniștea. O luă în mână apoi o lăsă uitată într-un colț de bibliotecă, să se așeze praful pe ea. Cărui Dumnezeu să se roage? Celui care a închis ochii și i-a întors spatele atunci? Lacrimile porniră la vale, pe cărările deja știute, ale obrajilor. Nici nu se gândea să se împotrivească. Era normal să plângă, când avea gânduri. Doar lacrimile spălau, cu gustul lor sărat, tensiunea ce se adunase în sufletul ei.
S-a înserat dar Angela nu a băgat de seamă că Robert nu a ajuns acasă. Într-un târziu auzi cheia învârtindu-se în broască. Știa că s-a întâmplat ceva. Flăcările din ochii lui și o expresie calmă, pe care nu i-o văzuse de multă vreme, îi dădură de înteles asta.
– L-am prins pe nenorocit. Aș fi putut să îl omor atât de simplu. Mai aveam doar puțin însă a intervenit poliția. Ne-au dus pe amandoi la sectie. Inițial m-au bănuit pe mine iar apoi, când le-am spus despre ce e vorba m-au eliberat și pe el l-au dus în arest. De-acum e doar o chestiune de timp până o să îi afle pe ceilalți doi.
Îi povesti cum l-a văzut în stația de autobuz. Ea se uita la mâinile zdrelite și cu pete de sânge.
– Du-te la baie și spală-te, apoi hai să te pansez. Ești rănit.
O slabă licărire apăru în ochii tinerei însă se stinse repede. De ce s-ar fi bucurat? Ceea ce pierduse nu îi va da nimeni, niciodată înapoi. Atâta doar că, de acum nu se va mai uita peste umăr când va merge pe stradă. Robert îi aduse pansamentele. Ea îi curăță ranile și îl pansă. Apoi, adună trusa medicală și o duse în baie.
– Draga mea, o să fie bine până la urmă. Robert dădu să o îmbrățișeze însă ea se retrase speriată scuturându-se ca de un fior. Îi simți spaimele așa că o lăsă în pace. Credea cu tărie că toate acestea vor trece și își vor vedea de viață în continuare. Din seara aceea, ura lor prinse contur și consistență. Știa pentru ce luptă acum și își făcuse din asta un scop bine definit. În insomniile sale se lupta cu demonii din sufletul său alimentându-și o ură ce creștea cu fiecare noapte. Se vedea mereu, neputincios, acolo în pădure în timp ce monștrii își băteau joc de ea, femeia vieții lui. Cum ar putea repara vreodată neputința sa? Cu ochii închiși se vedea luptându-se cu fiecare în parte, strângându-i de gât, lovindu-i cu sălbaticie, torturându-i. Se trezea în zori cu pumnii strânți și fălcile încleștate, transpirat și în oglinda din baie vedea chipul transfigurat al unui tânăr, cu o privire arsă, pe fața schimonosită de ură. Se simțea îmbătrânit, apăsat de povara unei maturități venită înainte de vreme.
Prinderea faptașilor le mai liniști celor doi tineri soți, apele tulburi ale sufletului. Urmară înfășișările la politie, la avocat, la judecătorie. De fiecare dată răscoleau aceeași poveste, retrăiau aceeași durere, fiecare în parte, neputându-și mărturisi suferința. Apoi, veni și sentința. În sala de judecată, doar Robert cu avocatul și o mulțime de străinii care asistau așteptând să le vină rândul. Angela refuzase să vină. Îi făcea rău să îi vadă pe mizerabili și avea senzatia că aerul de acolo se rarefia. În boxa acuzaților, cei trei priveau spre judecător implorând milă. Privind figurile lor speriate nu se putea ghici că, nu demult, scoseseră din ei tot ce aveau mai monstruos. Sperau ca magistratul să fie blând și să nu le dea maxim de pedeapsă. Procurorul prezentă cazul și puse concluzii de condamnare. Judecătorul un bătrânel cu figură de bunic simpatic, se opri o clipă să îi priveasca peste ochelari, întâi pe victimă apoi pe inculpați. Oftă. Cinci vieți risipite. Apoi citi sentința. Pentru primul zece ani cu executare în penitenciar și câte opt ani pentru ceilalți doi. Inculpații înțelegeau acum, din experiența trăită, ce înseamnă durata unui an în penitenciar, d-apoi zece. Unuia dintre ei îi dădură lacrimile și tremura din toate încheieturile. Ceilalți se țineau însă tare.
– Urmatorul caz! Vocea judecatorului se îndreptă deja spre alte persoane, cu alte drame, pe care soarta nefericită i-a pus în legătură, la un moment dat schimbându-le cursul vieții.
Robert ieși însoțit de avocat, pe culoarul judecatoriei. Era răcoare dar sufletul său clocotea.
– Domnule avocat, o să facă 10 ani inchisoare?
– Nu cred. Pot face cerere de eliberare sub control judiciar, după ce au efectuat o parte din pedeapsă și dacă nu au făcut probleme li se poate da drumul.
Se întoarse acasă. Nu simțea nici o bucurie, nici o eliberare așa cum s-ar fi așteptat. Doar o nouă neputință. Atâta zbatere, atâtea drumuri, bani cheltuiți pe avocați și expertize. Mintea îi lucra febril. ” Lucrurile acestea nu vor rămâne așa, își zise el”.
– S-a terminat? Angela întrebă privindu-i expresia nemulțumită ce i se întipărise pe față.
– Nu știu. Procesul s-a terminat.
– Și noi?
El o privea acum, trist și neputincios. Chiar așa? Și cu ei, ce se întâmplă? Gândurile lui în fierbere trebuie să găsească o soluție.

Zborul (partea a doua)


Strada Donath, artera ce străbate cartierul Grigorescu pornind din centru Clujului, până în poarta Studioului Teritorial de Televiziune TVR Cluj, este intersectată de numeroase străduțe. Una dintre acestea, Tăietura Turcului, are o legendă interesantă. Pe vremea stăpânirii otomane, un localnic, pe numele său Donath a alergat câțiva kilometri, să îi avertizeze pe clujeni, că se îndreaptă spre oraș hoarde de năvălitori. Preveniți, orășenii s-au înarmat și au respins atacul pe aceasă stradă, în pantă abruptă, care pe vremuri fusese doar o pantă de deal. În secolul trecut, municipalitatea i-a făcut o statuie acestui erou însă cu vremea a fost uitată, abandonată într-o gradină și acoperită de verdeață. Când ajungi în vârful străzii, înainte de a începe coborâșul, dai de un drum ce o ia în stânga și trece pe lângă Muzeul Satului, traveresează un câmp și ajunge în Padurea Hoia, un loc în care oamenii se duc cu teamă. S-au auzit că aici se întâmplă lucruri necurate. Ba că au trecut pe aici extratereștii, ba că oameni s-au rătăcit în timp. Adevărul nu îl știe nimeni decât cei care au fost martori la acele întâmplări stranii. Cei mai tari de înger râd și nu iau în seama astfel de scorneli. La poala pădurii au loc de multe ori serbări câmpenești ori lumea se adună la iarbă verde și grătare.
Soarele asfințește lăsând loc umbrelor să se furișeze tăcut. Rar se mai aude cucul, cu un cântec trist și gol. E răcoare si frunzele începutului de toamnă foșnesc sec și uscat sub pasi. Ici și colo se aude câte o pocnitură de vreasc. Robert și Angela coboară ținându-se de mână, pe drumul bătucit, stârnind frunzele.
– Noi o luăm pe scurtătură, spune celălalt tânăr ținându-și soția de mână.
– Cum vreți. Mai veniți și duminica viitoare? continua Robert.
– Dacă ne lasă vremea și nu plouă, da.
– Servus. Aveți grijă de voi!
– Servus! Și voi la fel!
Cei doi se depărtează dispărând în desișul pădurii.
– Parcă nu-mi place că au luat-o pe scurtătură. Cine știe ce li se poate întâmpla?
Angela privește încă în urma lor ramurile care se leagănă. Pe fata albă, încadrată de bucle negre și în ochii ei căprui se citește îngrijorarea. Se înserează.
– Ce să li se întâmple? Pădurea e umblată, mai trec oameni.
Robert se opri să o îmbrățișeze și o sărută acolo, în mijlocul drumului. Erau singuri. Doar ei si freamatul pădurii printre șoapte și foșnete. Din față se aud voci.
– Ai văzut? Nu suntem singurii.
Pașii se apropie și voci vesele de bărbați le ies în întâmpinare. După un cot al drumului se întălnesc cu ei. Trei bărbați tineri, cam amețiți, râd povestind poante fără perdea. Robert dă să treacă pe langă ei. Cel mai în vârstă dintre ei îl oprește însă punându-i mâna pe piept.
– Dar ce faceți ciripoilor? Ați fost la pădure să v-o trageți? Un rânjet i se întipări pofticios pe figură lasând să se vadă strungăreața dintre dinți.
Ceilalți doi râd prostește, acompaniildu-l pe acesta. Robert îi da mâna deoparte și încearcă să îl evite. Este însă înhățat cu putere și ținut de individ.
– Băieți, ce ziceți? Ne distrăm și noi un pic? De ce să se distreze numai el? Uite ce domnișoară simpatică avem aici. Bunăăă!
Angela începu să îl lovească pe bărbat încercând să îl elibere pe Robert. Acesta parcă nici nu simțea loviturile ei însă le facu semn celor doi.
– Hai, legati-l de copac. Il facem spectator.
Cei doi executară imediat. Țipetele Angelei sfâșiau pădurea stârnind păsările din cuiburi dar nimeni nu trecea pe acolo să îi audă plânsetul și rugămințile. Într-o vreme, după ce totul s-a terminat și bărbații au plecat râzând, se ridică de jos, cu hainele sfășiate și frunze în păr. O pasăre albă se ridică din tufișuri cu zgomot iar strigătul ei sparse tăcerea. Căută tremurând din toată ființa, în sacoșă, un cuțit și cu mâinile pline de pământ și de sânge îl dezlegă pe Robert, de la copac apoi se prăbuși la pământ, în genunchi. Nu îi văzu mâinile însângerate nici lacrimile din ochi. În fața ei era întuneric și nu auzea decât ecoul strident incarcat de râsul celor trei. Plângeau amândoi îngenuncheați și îmbrătișati în durerea lor. În cele din urmă o porniră spre oraș. Un taxi îi duse la spital și într-o vreme apăruse și Poliția. Angela auzea dar cuvinte fără noimă:”nume…semnalmente…identificare…medicina legală…declarații”. Luminile de la Stația de Urgență îi dădeau o oarecare siguranță. Se uita la femeile ce treceau pe lângă ea, plutind într-o apă trasparentă, liniștite, senine. Ce femei libere și fericite! Într-un târziu, au ajuns acasă. Apartamentul lor de tineri căsătoriți era straniu de pustiu. Tăceri și umbre se piteau prin colțuri. Stătu o vreme în baie, se spălase, își frecase lacrimile, mizeria dar nu putea scăpa de mirosul de tutun și alcool al barbaților, oricât s-ar fi frecat. I se făcu brusc greață și vomită, ca un bețiv, ținând în brațe wc-ul. Se mai spălă încă o dată și intră în dormitor, cu privirea în pământ evitând ochii soțului ei, ca și cum contactul lor ar fi pângărit-o. Își luă perna în brațe și adormi spre dimineața, lângă pat și se trezi cu un țipăt scurt și dureros, când razele de soare începeau să îi mângâie pleoapele.

Zborul


Stând în stația de autobuz, privea fără țintă troturarul celălalt pe care trecătorii defilau, grăbiți de frig ori băteau din picioare pe loc, așteptând troleul și ei să îi ducă într-o direcție opusă. Zăpada așternută în strat subțire și frigul, îi trimiteau spre casă. Îi treceau prin minte tot felul de gânduri amestecate și ochii îi erau tulburi. În privirea aceea verde-gri, de argint topit poți întrezări cu ușurință valurile unei pasiuni ce arde mocnit din interior. Peste tinerețea înscrisă pe chip i se așternuse o maturitate venită pe neașteptate. Nu părea să aibă mai mult de 25 de ani și dacă nu ar fi durerea aceea dăltuită în expresia lui, ai zice că e în perioada de transformare dintr-un tânăr atrăgător într-un bărbat cu trăsături bine conturate. Robert își trecu degetele prin păr simțind că trebuie să facă ceva anume iar apoi își strânse geaca gri, îmblănită pe lângă el. Simți obrajii arzându-i iar aerul devenise dens, greu respirabil. Poate că sunt numai gândurile și insomniile, care îl bântuie de câteva luni încoace, de când viața lui s-a schimbat iremediabil. Ar fi vrut să întoarcă timpul până la momentul în care putea lua o decizie, să o schimbe dar așa ceva era imposbil. Trăia cu ură neputința lui din ziua aceea și îi venea să plângă de furie. Strânse din dinți și își încleștă pumnii. Știe că nu poate face nimic și așteaptă ca un condamnat autobuzul care întârzia, să îl ducă în Mănăștur, cartierul Clujului de ce găzduia cu generozitate, populația unui oraș întreg. Deodată privirea îi fu atrasă de apariția unui barbat. Necunoscutul se postase rezemat de toneta de ziare. Pare în jur de 35 de ani și e indiferent față de înfățișarea lui dezordonată. Cizmele îi sunt murdare de noroi deși afară era înghețat. Pantalonii și scurta jegoasă la manșete fac parte din același tablou. Prin sacoșa de plastic pe care o ține în mână cu stângacie se văd contururile unei franzele și a unei sticle de băutură, probabil coniac. Unghiile degetelor nespalate îi sunt tivite cu negru. În cealaltă mână, țigara aprinsă din care trage cu un gest reflex, lasă rotocoale sure prin aerul rece. Robert își pironi privirea pe el și tresări puternic. Omul acesta mergea spre Mănăștur ca și el. A fost mereu atât de aproape și nu a știut nimic! Se apropie iar necunoscutul îi zâmbi ca unei cunostințe lasănd să se vadă strungăreața. Robert era aproape și fiecare pas îi pompa în suflet o ură și o putere ce se cereau să iasă la suprafață ca o explozie. Totul dispăruse în întuneric, orașul, oamenii și nu mai vedea decât rânjetul bărbatului și strunga dintre dinți iar în amintire îi înviase un hohot de râs sarcastic. E în fața lui . Îl privește fără un cuvânt iar pumnul său înțepenit se proeictează cu forța unui obuz în obrazul barbatului iar ochii lui exprimă uimirea. Sacoșa îi zboară din mână, lovindu-se de trotuar și lichidul cafeniu si scurge prin zăpada subțire. Următorul pumn îl puse la pamânt. Loviturile tânărului cad una după alta, cu nemiluita iar bărbatul e aproape inconștient. Geme de fiecare dată când gheata ori pumnul îi caută trupul și i-l înmoaie dureros stârnind câte un urlet de disperare a celulei vii. Se aude un murmur ce traverseaza ceața și zgomotele surde.
Sirena Politiei sparge liniștea cazută între cei doi și trecătorii speriați asistă neputicioși la spectacol. Robert e oprit cu greu de politiști iar mâinile înroșite îi sunt încercuite în cătușe. Se uită cu scârbă la arătarea însângerată din fața lui și se urcă în mașină simțind o mare eliberare.
– Amandoi la sectie! spune politistul nedumerit de întâmplare.