Poveste de vară- Duzina de cuvinte


Pășește agale, pas după pas, fără graba unei destinații precise iar tocurile sandalelor ei clămpănesc vesel, pe culoarul cu dale de piatră, stârnind ecourile șoptite, ridicate de prin unghere intunecoase, ce îi îmbrățișează gleznele fine. Exersase plecarea aceasta de ceva vreme și acum iese pe poarta cea mare și grea, fără să mai întoarcă privirea. Nimeni și nimic nu o mai leagă de clădirea aceasta, în care a locuit mai bine de o jumătate de an deși știe că o va purta în adâcul sufletului, pentru mult timp de acum înainte. Mirosurile ei indefinite, sunetele nopții, plânsete îi vor umbri gândurile și visele. Pe trotuar, lumina verii o inundă și aproape că nu mai aude în spatele său, poarta care se închide cu un păcănit scurt, metalic. Inspiră adânc aerul verii și admiră în treacăt castanii în floare, bucurându-se de parcă acum vedea pentru prima oară trotuarul prăfuit și copiii bătând mingea la o casă din apropiere. E o femeie tânără, înăltuță, într-o rochie verde vaporoasă, cu părul castaniu căzându-i pe umeri. Frumusețea ei e umbrită de o imperceptibilă tristețe iar pe chipul ei e înscrisă siguranța femeii căreia nu mai îi este teama de nimic, o îndârjire a celui care a pierdut totul și e în stare de orice. Cu poșeta pe un umăr și o geantă mică în cealaltă mână e pregătită de o nouă destinație. Taxiul sosi iar ea se așeză pe bancheta din spate, fără dorința unei comunicări cu șoferul, un tânăr care o privea atent, prin oglindă. Ah, destinația!
– La gara, vă rog, se auzi vocea ei de femeie frumoasă.
Simina simte ca e studiată și se uită pe fereastră indiferentă. În fond, e doar o necunoscută. Cui și de ce i-ar păsa de ea? Își mai intersectează privirea odată, cu a lui și i se pare că citește în ea, curiozitatea celui care vrea sa vadă: ”Așa arată o femeie care iese din penitenciar!”
Pe peronul gării, mulțimea o copleșește: zgomote, râsete, călători grăbiți, vocea de la difuzor ce anunță sosirile și plecările, tonetele de ziare, bagaje și simți brusc că viața i-a năvălit până în adâncurile ființei, încât avea senzația a că a lipsit doar puțin din peisaj. Își cumpără un bilet pentru Cluj-Napoca și se urcă în acceleratul ce tocmai sosise. Se îndreapta acum spre o destinație care nu mai e a ei. Ar fi vrut să simtă că se întoarce dintr-o vacanță mai lungă dar îi dispăruseră rădăcinile din locul acesta și se simțea acum, ca o frunză în bătaia vântului. Era orașul de care se îndrăgostise acum 12 ani, cand venise de la Galați, orașul care îi oferise cu generozitatea locului un soț, un copil, o casă. Era locul în care făcuse Facultatea de Știinte Economice și în care încercase să dea curs vieții ei. E același oraș care, mai apoi, cu un gest dur și necruțător îi luase tot, chiar și viitorul, de parcă ar fi cerut o plată prea mare, pentru tot ce oferise atât de simplu. Călătoria de o oră îi paru incredibil de scurtă și pentru prima dată avu senzația relativității timpului și a distanței. Totul este relativ: viața, prietenii, familia, distanțele. La fel, tot ce ai, poți să pierzi într-o secundă, chiar și viața iar existența și plecarea ta, să fie de neluat in seamă, pentru că nu e nimic deosebit ca un om să dispară pur și simplu. A fost doar o zbatere intensă, arzătoare și o iluzie închise într-o secundă cât o viață ca și cum abia ai început să te dumirești ca exiști pe lume și apoi brusc ai dispărut.
– Clujul urmeaza! Anunțul conductorului o smulse din gânduri.
Coborî pe peron și urcă în taxi, cerând să fie dusă la Hotel Onix, cât mai aproape de centru. Își preluă camera și timp de o oră dormi în baia cu spumă, simțind nevoia să îndepărteze cât mai mult din ea și din trecutul ei, odată cu straturile de celule moarte dezlipite de asprimea buretelui. Se îmbracă și apoi căută un coafor, să aducă la suprafață femeia aceea, pe care o știa ea și care, printr-o întâmplare a firii se ascunsese dupa firele albe de la tâmple și ușoare riduri pe obraz. Mai făcu câteva cumpărături și se întoarce în cameră obosită de toată agitația zilei. Formează numărul lui și așteaptă. Îi aude vocea, atât de dragă cândva dar pe care acum o urăște până la moarte.
– Am venit. Vreau să o văd pe Raluca mâine și am de discutat cu tine… La ora 15 în părculețul din spatele Teatrului Național? Bine…Vă Aștept.
Se așează în pat, obosită de prima ei zi prin lumea nouă și neputând închide ochii, rememorează întâmplările vieții. Niciodată nu s-a așteptat la atâtea trădări. Și-au făcut o firmă împreună dar cum el lucrează la CFR, regulile de serviciu nu îi permiteau două joburi. Așa că în acte era doar ea acționară, însă totul în firmă hotărau împreună și tot împreună se ocupau de ea. Mergea foarte bine, aveau un magazin de blănuri și un salon de mirese, cu servicii complete pentru nunți. Iar lui îi plăcea să își trăiască viața: concedii, mașini, lux, distracții, vilă. Își puteau permite ce visau. Totul s-a năruit când o vânzatoare, supărată că a fost concediată pentru nereguli i-a reclamat că nu înregistrează totul în acte. Atunci a început nebunia. Politie economică, cercetari, proces, avocați, procurori, penitenciar, cuvinte care au început să intre în vocabularul lor și să își ia parcă înapoi niște bucurii nemeritate. Ulterior, ca să nu piardă chiar tot, el a divorțat și a luat fetița cu el. Ba mai mult, ca să apară basma curată în fața tuturor a început să o denigreze pe Simina iar mai apoi chiar să creadă că ea a fost singura vinovată și a îndepărtat fetița de ea. Adormi trârziu, plină de filele întoarse ale acestei istorii de viață. Și-a primit lecția deși nu înțelegea de cui datorează asta și de ce. In ziua următoare se duse la Serviciul de Pasapoarte și își făcu un pașaport nou. Apoi, după prânz se întâlni cu ei. Întâlnirea o răscoli cumplit și își opri cu greu lacrimile ce îi apăsau pieptul. Trebuia să fie tare, pentru că viața ei abia acum începe și nimic din ce îi va fi greu și foarte greu, nu o va scuti. În România nu ești niciodată reabilitat moral dacă ai făcut închisoare, pentru că oamenilor de place să îi judece mereu pe ceilalți, nevazănd căte probleme, neputințe și greșeli au ei, ba chiar considerându-se corecți. Se mai văzură în zilele urmatoare dar prezența lui îi făcea o greața imensă. În ultima zi o anunță.
– Ți-am rezolvat. Ai viză de Anglia. Poți să pleci când dorești.
– Mulțumesc. Vocea i se frânse și nu știa dacă să se bucure ori să plângă.
Se despărți din nou de Raluca, strângând din dinți și opindu-și lacrimile. ”Când oi mai vedea-o va fi domnișoară? De ce a trebuit să plătesc eu toate acestea?” Așteptă seara la hotel și pe urmă se gândi să facă o plimbare pe jos. Camera închisă îi pare sufocantă acum.
Lumina din amurg stingea într-o mare albăstrui-trandafirie ultimele fluturări de aripi ale zilei și se vedea pe sine ca pe un om venind de foarte departe. Se gândi că destinul i-a dat o nouă șansă. Intuiția îi spune că până la urmă problemele ei se vor rezolva dar cu ce preț? Rămâne de văzut pe ce cărări o va mai purta viața și cât de departe îi va purta pașii. Acum, ea urcă încet strada în pantă, pe care a ajuns fără să bage de seamă. Realizează că e în drum spre fosta ei casă, o vila căreia îi știa pe dinafară intrarea placată cu marmură galbenă, fiecare detaliu din poarta de fier forjat, interiorul, gradina cu gazon. Se întorcea ca și un făptaș la locul crimei, mânată de resorturi neștiute, hrănindu-se parcă din energia locului acela, retrăind pentru o clipă iubirea, bucuria, durerea si trădarea. Își aminti o secundă că el purta la încheietura mâinii o brățară neagră, cu noduri, primită de la ceva biserică. Cum poți să te rogi de iertare cand sufletul tau e viclean? De ce nu ne asumăm consecința propriilor fapte? Trase adânc aer în piept și se dezlipi de locul acela. Nu mai avea rădăcini. Ajunse în vârful străzii si vedea de acolo orașul cu luminile sale. Orașul cui? Sună și în câteva minute sosi si mașina.
– La aeroport, spune ea simplu. Plecă, fără să mai întoarcă privirea spre locurile acestea, dispărând ca o umbră în noapte, ca și când nu a fi fost pe acolo, odata, o femeie tânără, într-o rochie verde, ca vara.

Mai multe postări pe aceeași tema, Duzina de cuvinte, găsiți în tabelul lui Psi.

About Gabriela

Pasionată de cunoaștere, de literatură și scris.

Posted on 13 iulie 2013, in Povestiri din Cartier and tagged , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink. 49 comentarii.

  1. Nu cred să-ți poți șterge din suflet astfel de durere! Iertarea? Poate va veni, dar nu va stinge jarul din suflet!

  2. Uitasem o replică pe care am auzit-o de la el și pe care nu am valorificat-o in text. ”aș fi putut să ii cer bani ca i-am rezolvat viza”. Cât de ușor pot trăda unii. Și cum poți căuta iertarea, cum poți sacrifica viața cuiva, ca să îți trăieșeti liniștea?

  3. Dan Vaideanu

    Se poate întâmpla asa ceva cu adevarat?

  4. Faină istoria, dar am senzația că spre sfârșit ai cam obosit și atunci ai avut unele scăpări precum
    – omiterea diacriticelor la oserie de cuvinte: ș, ă etc
    – pleonasmul: inspiră adânc aer în piept
    – chiar și indicația ”superbă” cu privire la casa Siminei poate fi eliminată. E bine dacă îl lași pe cititor să tragă el însuși concluzia din descrierea oferită de tine.

    • Daniel am verificat textul. E adevărat că m-am grăbit. Nu am scris cu diacritice de foarte mult timp și eram legată de termenul limită al rubricii lui Psi- Duzina de cuvinte. Mai greșesc si eu, ce să fac? 🙂

  5. Dan Vaideanu

    In schimb tu Daniele ai scris perfect!

  6. Niciodată nu cunoști un om suficient de mult cât să știi dinainte că te va răni sau că îți va distruge viața.

  7. Daaa… O poveste reală pe care am auzit-o destul de des în ultimii ani. Adevărată vorba aceea: Banii nu aduc fericirea…

    • Dar ma gandesc, ce resorturi sunt in mintea unui om cand isi sacrifica partenerul de viata ca sa iasa el bine? El e constient de vinovatia lui, de aceea se duce la biserica, totusi, asta nu il impiedica sa fie asa. Din punctul meu de vedere a fost un las si un tip fara caracter.

  8. Tristă poveste dar foarte frumos scrisă!
    Cât despre caracterul oamenilor ce pot să mai zic ?

    • Carmen, caracterul oamenilor e mereu suprinzător. Nu poți ști niciodată dacă omul cu care ai pornit în călătoria vieții este cel cu care vei ajunge la capăt. Pe drum se pot întâmpla multe.

  9. Da, o poveste tristă, cu atât mai mult cu cât ne spui că este adevărată…. Urâtă mai este trădarea asta. Trădătorul ”Iuda” este întotdeauna un om apropiat, adică tocmai la cine nu te-aștepți, de aceea doare atât de tare fapta lui. De fapt, tocmai în aceste momente-cheie ale vieții, încercări dure, cumpene grele, se vede cel mai bine ce fel de om ai alături. Un om de toată încrederea și nădejdea sau un…dezertor ticălos.
    Deși unii o vor judeca pe Simina pentru alegerea de a pleca de lângă copil, eu cred că a ales cel mai bine. Să fii departe, cât mai departe de cel ce nu ți-ar produce decât resentimente și tulburare.

    O poveste scrisă tare frumos, așa cum ne bucuri tu de fiecare dată!

    Îți doresc o duminică frumoasă, dragă Gabriela! 🙂

    • Alex, oamenilor le place să judece. Simina n-a prea avut de ales. A acceptat să piardă totul pentru ca fetița ei să nu ramana fără nimic și fără părinți, pentru că riscau sa fie condamnați amândoi. Mai știi pilda aceea a lui Solomon, cu cele două femei care își dispută un copil, fiecare susținând ca e al ei? Cand Solomon a cerut să fie tăiat copilul în două, mama adevărată a fost dispusă să renunțe la copilaș în favoarea rivalei, pentru ca el să ramană în viață. Asta a făcut Simina. S-a sacrificat. Nu asta face o mamă adevarată?
      Mă bucur că ți-a plăcut povestea, pentru că mă gândeam de ceva vreme la ea. O duminică frumoasă îți doresc și îmbrățișări micuței Sara! 🙂

  10. Probabil familia sotului a considerat ca nu e bine pentru viitorul/ educatia fetitei…
    Oricum, in asemenea drame, trebuie sa prevaleze copiii

    • Pai Simina a ales asta, pentru binele fetiței, ținând cont de conjunctură. Grav a fost că el, soțul, o persoană adultă, a îndepărtat-o de fetița ei, a sacrificat-o.

  11. Avea un motiv in plus,o demonstratie de iubire in plus pentru a merge impreuna in viata.
    Isi va da seama el, odata, ce a pierdut.Timpitul !
    Scuze !
    O noua saptamina placuta, iti doresc !

    • Fosile, nu stiu daca isi va da seama. A trecut mai departe prin viata, s-a recasatorit si isi traieste viata in continuare.
      Iti doresc si eu tie, o saptamana cat mai frumoasa! 🙂

  12. Nu ştiu de ce nu mă mir de nimic. Şi fiica mea a trecut printr-un divorţ şi e uluitor câtă urâciune poate scoate asta din unii oameni…

  13. „Totul este relativ: viața, prietenii, familia, distanțele. La fel, tot ce ai, poți să pierzi într-o secundă, chiar și viața iar existența și plecarea ta, să fie de neluat in seamă, pentru că nu e nimic deosebit ca un om să dispară pur și simplu„..
    ce s-ar mai putea adăuga?
    Poate-”viața ca o pradă„..

    • Da, cam asa este. Nu m-am gandit deloc la tema lu Marin Preda desi a fost una din cartile mele preferate pe vremuri. Imi vine acum in minte un catren de Omar Kayyam:
      ” Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
      Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea.
      Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:
      Ce sens avu venirea? Şi-acum ce sens plecarea? ”
      Eu am fost impresionata de drama femeii, gandindu-ma cum priveste societatea noastra lucrurile acestea si ce si-a asumat Simina, de dragul copilei. Ce durere este in sufletul mamei, care trebuie sa stea vesnic la distanta de copilul ei?!

  14. Ceea ce ma cutremura mereu la povestile tale este faptul ca le stiu desprinse din realitate. Ce imi lipseste in aceasta poveste este fetita, atitudinea ei. In rest, totul e parca, fara cuvinte. Nedrept. Ca viata insasi, fir’ar sa fie.

    • Nu am insitat pe portretul fetitei. Era la gradinita si isi iubea ambii parinti. Dana, pentru fiecare poveste pe care o scriu, am material de patru ori mai mult decat apare pe blog. Dar detaliile acestea vor fi mai incolo, in alta parte.
      Viata e nedreapta uneori. Si ce e mai trist, cand suntem mai napastuiti societatea ne marginalizeaza, ca si cum am avea defecte si de teama ca si altii sa nu se molipseasca ne da la o parte si nu ne mai permite sa ne integram. In realitatea, notiunea de realibitare e inexistenta.

  15. Bine te-am regasit, Gabriela!

    Tema abordata de tine, prilej lung de reflexie!Aroma puternica a frunzei de ceai se pastreaza atat timp cat nu o scufunzi repetat in apa fierbinte! Se lasa la soare si cu iubire si duhul credintei descoperi subtila ei frumusete! Celula sănătoasă a frunzei de ceai respira si are două variante: ori să moară, ori să se transforme….Viata este perpetua alegere a drumului …
    Ti-am adus un dar!

    https://picasaweb.google.com/113649837301715220343/DeasupraCurcubeului

    • Sunt Zuza! 🙂 Considera comentariul meu arondat la ” Frunza de ceai” ! Da?
      Mulutumesc! 🙂

      • Bine-ai venit, Zuza! Am luat in considerare. 😀 Ai si tu o frunza de ceai in viata ta?

      • minunata piesa. Am sa iti ofer si eu in continuare, una la fel de placuta. Chiar o ascultam azi cu o prietena. La un ceai si o cafea turceasca.

      • Pup Gabriela! Mi-ai adus aminte de Neruda ( e usor atins si sud americanul de misticismul sufist ! 🙂 )
        ” Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că “a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.”
        Noapte tihnita, draga mea! Si maine e o zi si vom depana clipe de lumina!

    • Brindusa mi-ai lipsit. Nu stiu pe unde ai calatorit tu, ma gandesc ca a fost in poveste o vacanta. 🙂 Bine-ai revenit! Mi-a placut comentariul si mai ales darul. Fotografiile sunt de vis.

      • Da! A fost marea mea evadare spre ceea ce iubesc si ma fortifica-Marea! Si ca sa nu ma balbai iti las bucuria ochilor tai sensibili sa straluceasca!

        https://picasaweb.google.com/113649837301715220343/Lefkada2013

      • Am frunzeee…. de ceai ! 😛
        Mama e aroma mea cea mai subtila si mai persistenta! Am intrat si eu in apa fierbinte si i-am „sfidat”pe doctori ori de cate ori au dorit sa ma „toace”! 😛
        Ma recalibrez zilnic!
        Si mie mi-a fost dor de tine!

      • Am sa pun de un ceai, atunci. Preferi un ceai turcesc ori un ceai de flori de munte? M-am uitat la fotografile acelea. Sunt superbe. Un adevarat paradis. Ma bucur ca ai avut o vacanta minunata. Unde a fost? Grecia, Cipru?

      • Gabriela,prefer un ceai din flori de munte! Din Muntii Taurus! 🙂 ( ce raspuns solomonic am dat :P)

      • Brindusa, ceaiul fi florile de munte sunt din Turcia, nu stiu din ce munti, dar au o aroma unica si eu am devenit dependenta de el.

      • Am fost in ultima insula ionica de vizitat- Grecia, Lefkada ( adica ALBA) ! E singura insula din grecia care comunica cu continentul printr-un pod mobil! Are cateva plaje de vis prin imparatia salbatica a naturii! Pentru mine, acesta este templul creatorului, spatiul dintre mare si munte unde numai pescarusii si delfinii imi vorbesc!

      • Hmmm, ce arome ! Chiar e relaxant ca ne-am intalnit la o cana…cu ceai! 🙂
        Esti gazda perfecta!

    • E foarte adevat. Ma duce cu gandul la un sufist, a carui influenta o simt prezenta in sufletul meu si inchei in seara aceasta, cu o strofa ce mi-a placut si ti-o ofer cu drag:

      „Stii ce esti?
      Esti un manuscris al unei scrisori divine,
      Esti oglinda care reflecta o fata zeiasca.
      Acest univers nu este in afara ta.
      Priveste in tine;
      tot ceea ce vrei sa fii
      Esti. ”
      Iti dorec o noapte senina plina de vise frumoase!
      (Mevlana Rumi)

      • Rumi ramane inegalabil!
        Pana la urma,ce sunt(em)?
        Aschii de Lumina rupte din Fiinta de Lumina,
        Cautare divina a aripii concave in Imbratisare!

      • Invit aici un alt sufist, Omar Kayyam care ne incanta dupa secole cu cugetarile si intrebarile sale despre trecea noaptra ratacitoare intr-e doua lumi, intre ieri si maine.
        „Am întrebat Savantul şi-am întrebat şi Sfântul,
        Sperând c-au să mă-nveţe suprema-nţelepciune.
        Şi după-atâta râvnă atât se poate spune:
        Că am venit ca apa şi-o să plecăm ca vântul.”

  1. Pingback: JURNAL DE FEMEIE – Pagina șase - Zinnaida

  2. Pingback: Orice mafiot care se respectă își cumpără onorabilitatea pentru el și urmașii săi « Dictatura justitiei

  3. Pingback: Învățătorul săracilor « Dictatura justitiei

  4. Pingback: Tigaia Adrianei Bahmuțeanu « Dictatura justitiei

  5. Pingback: Istorioare vesele despre personaje istorice - Povestiri de lecturi școlare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: