Calatorii invizibili


Noaptea fusese agitata si la un moment dat a avut impresia ca nu e Bruno-Catalano-Travellerssingura in camera. Se trezi speriata cu inima batandu-i puternic. Lumina soarelui o linisti o secunda, apoi realiza ca trebuia sa plece la serviciu si aproape a intarziat. Se pregati rapid si pleca in goana, fara sa isi mai bea cafeaua. Ajunse in statie la exact la timp.

Se aseza pe scaun in tramvai si isi propti privirea pe fereastra. Lumina diminetii se proiecta diafana si un abur fin se ridica din vegetatia de pe marginea drumului. In spatele ei auzi murmur dar nu intoarse capul. Ii vazu doar cu coada ochiul pe cei doi barbati insa incerca sa ii ignore. Niciodata nu dadea importanta calatorilor decat daca acestia aveau ceva special, o anume emotie intiparita pe fata, e anume lumina ori expresie. Ii placeau oamenii care radiaza si le studia atenta contururile de fiecare data, zambetul, culoarea ochilor incercand sa le prinda emotiile din zbor, ca intr-un exercitiu de cunoastere altfel. Inchise ochii, vrand sa isi continue visele si ii asculta pe cei doi mai mult cu gandul, ca pe un fundal sonor, murmurand.

– Ai vazut? spuse unul. Pana la urma va trebui sa aleaga un drum. Merge asa in nestire de ceva vreme si nu e ceea ce trebuie sa fie.

– Da. Cred ca va intelege azi si isi va deschide ochii cu care trebuie sa vada.

– Eu chiar eram ingrijorat. Credeam ca nu ne aude si atunci calatoria noastra e inutila. Sa venim pana aici pentru ea si sa nu avem nici un contact.

– Cred ca totul e pregatit. Mai stii ce mesaje trebuia sa ii aduci?

– Da. Iubire, iertare, trepte.

Tanara zambi. “ Ce mesaje cifrate mai au astia parca ar veni din alta dimensiune. “ In statia urmatoare se mai urca un barbat si observa ca e imbracat in uniforma bleumarin, de care atarna o legitimatie.

– Buna dimineata! Puteti sa prezentati biletul la control?

Ea scoase fara chef, zambind totusi, abonamentul.

– Poate ca nici nu ar fi trebuit sa urc avand in vedere ca sunteti singura. Intoarse capul si vazu ca barbatii au disparut.

– Mai erau dou barbati. Probabil ca au coborat.

– Nu era nimeni. Poate la alta statie. Mergeti la serviciu si sambata? Munciti mult, banuiesc.

– Cum sambata? Azi e sambata? Azi e o zi stranie si nu stiu de ce, continua ca pentru ea. A trecut si superluna asa ca nu am nici o scuza. Ce e cu mine? Am citit prea multa filozofie si prea m-am lasat sa visez. Cobori la Parcul Domnilor sa se plimbe si sa isi racoreasca gandurile. O framanta prezenta celor doi barbati pe care ii mai auzea in gandurile ei. Era sigura ca nu visase. Isi lasa pasii in voie pe alei apoi, se descalta si se plimba prin iarba matasoasa. “Sa ma trezesc.” Se opri la lac cateva minute si apa nemiscata, ca oglinda, pe care pluteau eteric cateva rate, ii dadu o senzatie de liniste. Trecu apoi pe langa un monument impozant, inalt, infatisand un luptator gol, cu coif de viking si un scut mare asezat in fata, un barbat de domina gradina peste veacuri. Copacii sunt inalti si batrani insa nu sunt inghesuiti ci la distanta, sa lase lumina. Singurele flori sunt cele ale unor tufe bogate si incarcate de rodonendroni, ce revarsa culori violacee peste gazonul tuns cu grija. Mai incolo o alta statuie, infatisand alt barbat gol si un soclu pe care scrie:” Se spune ca Goethe, in trecerea lui prin oras, a venit aici deseori…” Din parc se intra in Gradinile Printului Georg asa ca paseste pe una din portile vechi, de piatra, incadrate de inscrisuri si embleme pe care nu se stradui sa le citeasca dar ii dadeau aerul ca intra intr-o alta lumea. Cand pasi dincolo de poarta, i se deschise in fata o priveliste incantatoare ce te facea sa lasi in urma tot ce ai vazut si sa te dedici admiratiei frumosului. In stanga, un sir lung de tei, incadrati de un zid de piatra inalt deschid un culoar. In fata, straturi patrate, de lavanda roz, bleu, violet, cimbrisor, salvie, si tot felul de frumuseti aromate, raspandeau in boarea diminetii unde de parfumuri. De cealalta parte a aleii meri pitici, de un metru inaltime, isi etaleaza fructele verzi razand peste gradina. In stanga urmeaza siruri frumos aranjate de arbusti, de trandafiri si felurite plante exotice iar in Voliera, canta din zori cativa canari. Se aseza pe o banca si ramase sa contemple cerul atat de albastru, in care pulteau cativa nori translucizi si se cufunda in apa aceea celesta. Ceva mai in spate se vede palatul printului care adaposteste un minunat muzeu al portelanului iar in spate, impozanta o biserica splendida a carei intrare e strajuita de cariatide, isi inalta varful spre cer, impungand nemarginirea. “Printul acesta a fost un om fericit sa locuiasca in acest colt de rai”. Soarele se inalta deja pe cer si lumea incepe sa se trezeasca. O porni agale, pe stradute, bantuind in nestire, scormonind in detalii, incercand sa vada cu ochii mintii casele si locuitorii ei in generatii. Una din case ii atrase atentia. Ferestrele in ogiva, balconasul si designul portii plin de arabescuri arata ca proprietarul era pasionat de orient ori era chiar un oriental. Se opri si admira arhitecura interesanta si placuta. Ferestrele au vitralii frumos colorate, in rosu, portocaliu, galben si verde. In curte, un baietel cu parul negru lucios si tenul creol se juca, manuind o sabie. Il privi uimita si realiza cat de mult ii seamana. Parca ar fi copilul ei, ori chiar ea, intr-o alta existenta paralela, daca o fi existand asa ceva.

– Vrei sa ne jucam, o intreba micutul provocand-o la duel cu iataganul lui de plastic argintiu.

– Nu stiu sa ma joc cu sabii. Eu sunt fata. Dar stiu sa mor putin daca ma dobori, rase ea.

– Bine. Atunci, mori! O intepa el putin prin arabescurile portii.

Ea isi duse mana la inima si se impletici, prefacandu-se ca moare. Apoi rase. Se desparti de el si isi continua drumul razand. Strada parea sa se inchida. Se duse totusi pana la capat si gasi niste trepte care trec printr-o poarta. Urca treptele si ajunse intr-una din strazile centrale si iuresul zilei tasni din toate colturile. Se lumina la fata. Stia acum ce vorbeau barbatii aceia.

– Trepte, iubire si iertare.

Se urca in primul tramvai obosita ca dupa o calatorie si privi spre scaunul din spate doar cu coada ochiului. Nu mai era nimeni dar in gand le auzea murmurul calatorilor invizibili:“ isi va deschide ochii cu care trebuie sa vada“.

Posted on 1 Iulie 2013, in Povestiri din Cartier and tagged , , , , . Bookmark the permalink. 18 comentarii.

  1. Frumoasă povestirea! Ceea ce unora le poate părea fantasme, alţii pot spune că au simţit, de multe ori, „prezenţe” inexplicabile, care le-au marcat ziua, viaţa… Mai ales în anumite momente decisive ale vieţii.

    O zi frumoasă, dragă Gabriela!🙂

  2. tare faină povestioara🙂

  3. Am înţeles cum e cu treptele şi iubirea, dar nu iertarea, încă nu. Îmi scapă oare ceva?😕

    • Iertarea aceea vine din trecut. Nici nu conteaza acum ca ea stia ce trebuie sa faca. Abia cand te impaci cu trecutul, poti urca treptele care duc spre iubire si spre viitor.

  4. Scuze: „cu” în loc de „nu”.🙂

  5. Mi-a placut! Frumos scris, interesant subiect!

    • Am incercat un subiect putin mai altfel. Nu stiu cat de apreciat a fost dar pe mine ma atrag si ma provoaca misterele, mai ales cele care sunt la lumina zilei.

  6. Mi-a placut ! Si mie imi plac misterele si imi plac povestirile care ma provoaca sa creez eu un sfarsit. Multumesc, Gabriela, sa ai o zi buna !

    • E genul de povestire pe care o percepi cum iti face placere, poti sa o vezi ca fiind o stranie intamplare reala ori ca pe o poveste de weekend, cu suspans si mistere in lumina diminetii. Ambele valente sunt valabile. In plus am mai prezentat un subiect de care nimeni nu s-a legat, desi e interesant. Cel al calatorilor invizibili. O zi frumoasa iti doresc si eu tine, Zina.

  7. Frumos text- un vis cu ochii deschiși; nu este , oare, viața noastră o permanentă pendulare între realitate și vis, un suiș cu multe trepte, unele perfect orizontale, altele șubrede.? mers lin, împleticiri, ocoluri, sincope, joc de-a copilăria, porți închise, muncă, satisfacții, spaime, iubire, iertare..un cerc a cărui rază nu ne este dat să o aflăm prin calcule..

    • Ai intalnit vreodata calatorii invizibili, pe care sa ii asculti soptind in gandurile tale, intr-o dimineata cand erai cu ganduile in alta parte? Cred ca nu vedem dicolo de cerc decat abia dupa ce recel de marginile lui. Filozofia zen spune ca viata e un vis in alta vis. niciodata nu putem fi sigur care e visul si care e realitatea.

  8. Eu cred c[ toate sunt relative pe lumea asta. Nu spun vreo noutate, dar asta simt.

  9. Mie mi-a placut aceasta povestire ff mult mai ales din cauza atmosferei, care mie mi s-a parut mai degraba abstract muzicala decat asa ca o descriere de gen tablou figurativ, desi daca ar fi sa o asemana cu vreun tablou ar fi poate unul pictat de dl Chagall, deoarece tablourile lui mi se par ff muzicale, de-a dreptul operatice uneori, desi baletul cu care as asocia eu aceasta povestire ar fi probabil unul coregrafiat pe muzica compusa de dl Gabriel Urbain Faure,

    • Rudolph, iar ma suprinzi. Povestirea a inceput inspirata de statuile din imagine, care sunt opra unui celebru sculptor francez, contemporan, Bruno Catalani. Asa este, are ceva abstract in continut, just a litlle magie, si momentul ales pentru tablou, pentru scena desfasurarii este in zorii zilei, intre urmele noptii si lumina renascand a soarelui. Poti sa crezi ca a fost un vis sau aievea, ca o poezie ori ca o muzica siderala adusa de stranii calatori.

  1. Pingback: FEMEI IN OGLINDA 30 - Paul Delvaux - Zinnaida

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: