Monthly Archives: iulie 2013

Azi impart ganduri cu prieteni


Locuiam pe ulița copilăriei. Am deschis cartea și anii mei tineri au sunat a cântec. Am închis-o și am pornit-o prin lume, călcând pe poteci necunoscute, fără țel uneori, cu scopuri altă dată. „Nu te uita înapoi!” mi-a spus cineva. Și m-am uitat mereu înainte. Am ajuns pe o culme și m-am oprit o clipă să mă uit înapoi. Pe chipul meu e scrisă iubirea față de cei dragi si lumina cunoașterii vietii.
Am deschis din nou cartea și am vazut că are multe file nescrise, de la jumătate încolo, așa că am luat o pană de foc și am scris mare: 46. A sunat un clopoțel de vânt și am pornit-o mai departe la drum, râzând. Am toți prietenii aproape. Azi am râs și am plâns, am zâmbit și m-am scăldat în amintiri și doruri. Sunt o fericită. Peste o sută de prieteni, de acasă ori risipiți prin colțurile lumii m-au felicitat pe facebook, pe mail, telefonic si am realizat că, trăiești cu adevărat atunci când, deși plecat de ani de zile din țară, prietenii îți sunt alaturi, mereu. Dragii mei, vă mulțumesc din suflet, desi cuvântul acesta a devenit prea mic, pentru câte sentimente frumoase am eu să vă transmit.Vă multumesc că existați și că vă gandiți la mine, uneori. Vă îmbrățișez cu drag și îmi împart anii aceștia binecuvântați, cu voi!

Reclame

Din Frankfurt


Trecuseră doar trei ani de la Revoluție și românii încă nu se dezmeticiră bine ce e cu capitalismul în care au fost proiectați brusc. O avalanșă de schimbări și modificări întreține cu grijă o confuzie generală, de către cei care erau in funcții de conducere în institutii și la frâiele puterii. Directorul Popescu e în funcție de vreo douăzeci de ani și cunoaște toate șmecheriile partenerilor externi iar ceea ce se întâmplă pe plan intern era pe înțelesul său, numai că tace chitic, beneficiind și el de banul statului cum poate, ca să mai pună deoparte niște bani albi pentru zile negre.
Plecase cu lista nevestei în gând și cu sfaturile consistente despre ce trebuie sa aduca din Germania, finețuri care nu sunt de găsit pe aici: parfumuri crème de față, lenjerie, haine. La aeroport își găsi colegii, directorul economic și cel tehnic, veseli și puși pe gume, așteptându-l cu nerbdarea celor care văd Frankfurtul pentru prima dată. În interesul fabricii, fac toti trei o delegație de trei zile, ca să li se înmâneze un premiu. Știa despre ce e vorba, că doar avea o colecție de astfel de trofee, într-o vitrină din biroul personal și se mândrea cu ele, de câte ori avea ocazia. Făceau parte din seria de distincții pe care fabrica le primea în mod constant. Acestea erau insa niste trofee speciale, din plastic cu incritpii aurii și un mesaj relevant sa umple de mândrie orice director al unei firme de stat: ”Pentru merite incomensurabile la afacerile lumii”. carlsbergpearl1Pentru bucata aceasta de plastic și călătoria în străinatate fabrica plătea 20.000 de mărci. ” Ai dracului capitaliști! Cum știu ei sa faca bani. Ne invită la festivități exact cand hotelurile sunt in criza de clienti și ne fac oferte scumpe, valabile în plin sezon, nu acum. Dar daca statul plateste… De ce să refuzăm? În fond nu e din buzunarul meu.” Auzise că și directorul unei fabrici chimice, aflate în faliment primise o astfel de invitație dar știa că la nivelul directorilor, solidaritatea functionează și călătoria va trece în ochii curioșilor ca una absolut normală. Trecură de cheking și în timp scurt sunt în avion. O experiență unică pentru cei doi novici, care zburau pentru prima oară și care le erau recunoscatori șefului lor până peste cap pentru cinstea pe care le-o face să îi ia cu el, fărăr a ști că invitația era valabilă pentru delegații de trei persoane.
La aeroport, îi aștepta mașina hotelului care îi plimbă prin oraș cât să admire minunații zgârie nori din centrul financiar, sediile unor companii de renume, aproape de Main-ul ce curge liniștit de veacuri, fără să îi pese ca trei români se plimbă pe aici iar in cele din urmă automobilul îi lăsă, ca pe niște oaspeți de vază ce erau, la intrare. Tânăra de la recepție îi primește cu multă cordialitate, nesperată chiar, față de răceala nemților, de care ei auzira de atâtea ori și le oferă în engleză toate detaliile necesare despre facilitățile de care beneficiază pe durata cazării.
Ceremonia de decernare urmează să aibă loc abia mâine, timp suficient pentru plimbări și cumpărături. Cu cheile în mână cei doi directori primesc ultimele indicații înainte de a urca în camere.
– Dacă vreți sa va plimbați, vă recomand să luați un taxi și să vă notați de pe acum numele și adresa hotelului, că nu știți limba și s-ar putea să nu mai ajungeți mâine la conferință.
– Eu mi-am și notat, domnu Popescu, spune directorul economic arătându-i agenda în care scrisese cu litere de-o șchioapă, numele citit pe reclama verde de la recepție: CARLSBERG.

O poveste orientală în Cafeneaua Turcească


Pe înserate, la lumina slabă a lunii, când fumul se învârte în rotocoale prin unghere, în Button CTCafeneaua Turceasca e momentul poveștilor orientale, aduse cu pricepere din alte zări de Daniel Onaca. Daca vreți să aflați ce povești nemaipomenite ascunde orientul, cu arome de mirodenii, iubire și zgomote de bătălie vă invit să le ascultați, în timp ce savurați un ceai ori o cafea însotite de delicioasele dulciuri turcești, pregătite anume, pentru desfătarea gustului.

Un parfum trădător


Toamna stropise frunzele copacilor în roșu și auriu, cu penelul abstract al unui pictor distrat, într-o frenezie fantastică și oriunde te întorci îți scalzi privirea în tonurile acestei capodopere. Razele soarelui se furișează călduțe printre ramuri și se sting în iarba verde încă, înviorată de ultimele ploi ale toamnei. Învățătoarea urcă pe aleea dintre blocuri, îngândurată, purtând pe umăr poșeta uriașă, în care duce jumătate de școală, cu râsetele copiilor cu tot. In cealaltă mână se leagănă o sacoșa, ”pungă de un leu”, cu câteva cumpărături, prin care se văd contururile rotunde, ale unor conserve. Mariana e o femeie înaltă, zdravănă, cu șoldurile late, sugerând originea ei țărănească, arătând că știe să muncească la camp dar și să fie ”doamnă”, la oraș. E îngrijită, cu o îmbrăcăminte clasică iar părul castaniu, ondulat permanent i se revarsă pe umeri încât, în adierea vântului ies la iveala cerceii de aur, două verigi încrustate. Degetele îi sunt și ele pline de inele iar gâtul ușor îngroșat de apariția bărbiei duble, semn de maturitate, îi e îmbrățișat cu grație de un lănțișor din același metal prețios. Chipul însă îi e umbrit de tristețe și de supărare iar ochii încercănați spun povestea frământării nopților în care, somnul i s-a ascuns în spatele lunii ori doarme pe la alte case. De o vreme o ține așa și nu poate face nimic. Nu îndrăznește să îi spună soțului ei dar e mereu cu ochii în patru. Simțurile ei de femeie îi șoptesc că se întamplă ceva ciudat cu el și ea nu e dispusă să renunțe la luptă. E gata să își asume și pierderile. Nu se maritase degeaba, cu un popă și nu era pregatită să își lase statului ei important, printre ceilalți oameni, să îi fie suflat de vreo fetișcană, care l-ar impresiona în vreun fel pe milosul si binevoitorul ei soț. Învățătoarea simțise cu ceva vreme în urmă, un parfum ciudat, venind dinspre hainele lui, un parfum de femeie, greu și grețos așa cum numai femeile ieftine poartă. Se întâmpla asta o dată, la câteva zile, așa că începu să il verifice atent, prin buzunare, prin portmoneu, la gulerul cămășii. Nu gasise nimic, doar hainele purtau acel parfum feminin, ce se estompa în încăpere, ca un gaz toxic. Ar fi vrut să îl urmărească, dar nu putea. Era peste zi la serviciu, în același timp cu el și apoi, daca s-ar fi aflat, s-ar fi facut de rușine încât multă vreme, povestea ar fi fost de bârfa enoriașilor și a colegelor profesoare, care mereu erau cu ochii pe ea și pe familia ei. Știa ca pe la 45 de ani, barbații trec printr-o criză de identitate, așa citise ea în reviste și caută să întinerească, simțind în același timp trecerea nestavilită a timpului. Părintele tocmai trecuse de 45 de ani și era un bărbat zdravăn, înalt, cu puțina burtă așa cum trebuie să arate un barbat serios, la vârsta asta. Cine știe câte dintre femeile care îl zăreau ori care veneau la biserică, nu erau cu gândul la el. Mariana urcă treptele blocului fără chef, obosită când aude niște zgomote. Pe la etajul doi, vocea unui barbat și a unei femei, în murmur stins o făcu să devină atenta. Urcă și se oprește din când în când. Vocea soțului ei era inconfundabilă, cu acele inflexiuni tainice, cu care o cucerise și pe ea în tinerețe deși ei nu i-ar fi trebuit mult să se lase cucerită. Părintele Ioan fusese o partidă vânată de multe fete din sat însă doar una a caștigat competiția. Urcă treptele tiptil străduindu-se să prindă din conversație dar tocmai atunci cineva pornise un aspirator și nu auzea mai nimic, mai mult bănuia. O vazu pe tânăra care îl fixa cu privirea, suplă și înaltă, cu tocuri înalte, îmbrăcată în haine elegante de culoare închisă. Preutesei i se înnegri în fața ochilor și aerul devenise atât de dens, aproape irespirabil în timp ce o căldură subită îi inundă corpul, aducând-o brusc, la cunoarea racului fiert. Deci asta era femeia nopților ei nedormite! Se repezi spre ea și înainte ca rivala să înțeleagă ce i se întâmplă ori să poată riposta, începu să o miluiască și să o alduiască pe nefericită, cu plasa cu conservele transformată brusc în armă ofensivă. Două cucuie vesele și roșii îi apărură brusc tinerei femei, în frunte. Părintele privea uluit și îi smulse cu greu, preutesei, sacoșa din mână, care eliberată, se transformă într-o mașina de dat palme. Părintele începu să o mângâie pe tânără, dar preuteasa era de neoprit așa că tratamentul continua, tot cu câte o palmă și câte o mângâiere, până când necunoscuta scăpă și se retrase din zona de conflict, speriată, ciufulită rapid într-o coafură instant și cu două cucuie, semn că preuteasa ține cu ștrășnicie să își apere proprietatea „divina“.
– Mariana dragă, ce ai? Incercă să o calmeze popa, pe belicoasa lui soție.
– Ce am?!! Știi tu mai bine! Cu asta mă înșeli tu pe mine? O recunosc după parfum, de la o poștă! Rapandula dracului!
Femeia se uita uluită peste umăr, căutându-și degrabă cheile în fundul poșetei și nedibuindu-le de frica. Își facu semnul crucii și intră în casă, nu înainte de a le spune, cu vocea gâtuită de spaimă și indignare:
– Familie de nebuni, ce sunteți! O să ne vedem la tribunal, că acolo vă e locul! Zgomotul ușii trântite cu putere se auzi cu ecou încât două bătrânele își scoaseră rapid capul pe ușă, să vadă ce se întâmplă și la ce spectacol au lipsit.
– Mariana, vino te rog în casă. Ce e cu tine dragă? Doamna e noua noastră vecină și are o problema în familie, mi-a cerut un sfat.
– Da? Și atunci de ce se parfumează într-atat?

Poveste de vară- Duzina de cuvinte


Pășește agale, pas după pas, fără graba unei destinații precise iar tocurile sandalelor ei clămpănesc vesel, pe culoarul cu dale de piatră, stârnind ecourile șoptite, ridicate de prin unghere intunecoase, ce îi îmbrățișează gleznele fine. Exersase plecarea aceasta de ceva vreme și acum iese pe poarta cea mare și grea, fără să mai întoarcă privirea. Nimeni și nimic nu o mai leagă de clădirea aceasta, în care a locuit mai bine de o jumătate de an deși știe că o va purta în adâcul sufletului, pentru mult timp de acum înainte. Mirosurile ei indefinite, sunetele nopții, plânsete îi vor umbri gândurile și visele. Pe trotuar, lumina verii o inundă și aproape că nu mai aude în spatele său, poarta care se închide cu un păcănit scurt, metalic. Inspiră adânc aerul verii și admiră în treacăt castanii în floare, bucurându-se de parcă acum vedea pentru prima oară trotuarul prăfuit și copiii bătând mingea la o casă din apropiere. E o femeie tânără, înăltuță, într-o rochie verde vaporoasă, cu părul castaniu căzându-i pe umeri. Frumusețea ei e umbrită de o imperceptibilă tristețe iar pe chipul ei e înscrisă siguranța femeii căreia nu mai îi este teama de nimic, o îndârjire a celui care a pierdut totul și e în stare de orice. Cu poșeta pe un umăr și o geantă mică în cealaltă mână e pregătită de o nouă destinație. Taxiul sosi iar ea se așeză pe bancheta din spate, fără dorința unei comunicări cu șoferul, un tânăr care o privea atent, prin oglindă. Ah, destinația!
– La gara, vă rog, se auzi vocea ei de femeie frumoasă.
Simina simte ca e studiată și se uită pe fereastră indiferentă. În fond, e doar o necunoscută. Cui și de ce i-ar păsa de ea? Își mai intersectează privirea odată, cu a lui și i se pare că citește în ea, curiozitatea celui care vrea sa vadă: ”Așa arată o femeie care iese din penitenciar!”
Pe peronul gării, mulțimea o copleșește: zgomote, râsete, călători grăbiți, vocea de la difuzor ce anunță sosirile și plecările, tonetele de ziare, bagaje și simți brusc că viața i-a năvălit până în adâncurile ființei, încât avea senzația a că a lipsit doar puțin din peisaj. Își cumpără un bilet pentru Cluj-Napoca și se urcă în acceleratul ce tocmai sosise. Se îndreapta acum spre o destinație care nu mai e a ei. Ar fi vrut să simtă că se întoarce dintr-o vacanță mai lungă dar îi dispăruseră rădăcinile din locul acesta și se simțea acum, ca o frunză în bătaia vântului. Era orașul de care se îndrăgostise acum 12 ani, cand venise de la Galați, orașul care îi oferise cu generozitatea locului un soț, un copil, o casă. Era locul în care făcuse Facultatea de Știinte Economice și în care încercase să dea curs vieții ei. E același oraș care, mai apoi, cu un gest dur și necruțător îi luase tot, chiar și viitorul, de parcă ar fi cerut o plată prea mare, pentru tot ce oferise atât de simplu. Călătoria de o oră îi paru incredibil de scurtă și pentru prima dată avu senzația relativității timpului și a distanței. Totul este relativ: viața, prietenii, familia, distanțele. La fel, tot ce ai, poți să pierzi într-o secundă, chiar și viața iar existența și plecarea ta, să fie de neluat in seamă, pentru că nu e nimic deosebit ca un om să dispară pur și simplu. A fost doar o zbatere intensă, arzătoare și o iluzie închise într-o secundă cât o viață ca și cum abia ai început să te dumirești ca exiști pe lume și apoi brusc ai dispărut.
– Clujul urmeaza! Anunțul conductorului o smulse din gânduri.
Coborî pe peron și urcă în taxi, cerând să fie dusă la Hotel Onix, cât mai aproape de centru. Își preluă camera și timp de o oră dormi în baia cu spumă, simțind nevoia să îndepărteze cât mai mult din ea și din trecutul ei, odată cu straturile de celule moarte dezlipite de asprimea buretelui. Se îmbracă și apoi căută un coafor, să aducă la suprafață femeia aceea, pe care o știa ea și care, printr-o întâmplare a firii se ascunsese dupa firele albe de la tâmple și ușoare riduri pe obraz. Mai făcu câteva cumpărături și se întoarce în cameră obosită de toată agitația zilei. Formează numărul lui și așteaptă. Îi aude vocea, atât de dragă cândva dar pe care acum o urăște până la moarte.
– Am venit. Vreau să o văd pe Raluca mâine și am de discutat cu tine… La ora 15 în părculețul din spatele Teatrului Național? Bine…Vă Aștept.
Se așează în pat, obosită de prima ei zi prin lumea nouă și neputând închide ochii, rememorează întâmplările vieții. Niciodată nu s-a așteptat la atâtea trădări. Și-au făcut o firmă împreună dar cum el lucrează la CFR, regulile de serviciu nu îi permiteau două joburi. Așa că în acte era doar ea acționară, însă totul în firmă hotărau împreună și tot împreună se ocupau de ea. Mergea foarte bine, aveau un magazin de blănuri și un salon de mirese, cu servicii complete pentru nunți. Iar lui îi plăcea să își trăiască viața: concedii, mașini, lux, distracții, vilă. Își puteau permite ce visau. Totul s-a năruit când o vânzatoare, supărată că a fost concediată pentru nereguli i-a reclamat că nu înregistrează totul în acte. Atunci a început nebunia. Politie economică, cercetari, proces, avocați, procurori, penitenciar, cuvinte care au început să intre în vocabularul lor și să își ia parcă înapoi niște bucurii nemeritate. Ulterior, ca să nu piardă chiar tot, el a divorțat și a luat fetița cu el. Ba mai mult, ca să apară basma curată în fața tuturor a început să o denigreze pe Simina iar mai apoi chiar să creadă că ea a fost singura vinovată și a îndepărtat fetița de ea. Adormi trârziu, plină de filele întoarse ale acestei istorii de viață. Și-a primit lecția deși nu înțelegea de cui datorează asta și de ce. In ziua următoare se duse la Serviciul de Pasapoarte și își făcu un pașaport nou. Apoi, după prânz se întâlni cu ei. Întâlnirea o răscoli cumplit și își opri cu greu lacrimile ce îi apăsau pieptul. Trebuia să fie tare, pentru că viața ei abia acum începe și nimic din ce îi va fi greu și foarte greu, nu o va scuti. În România nu ești niciodată reabilitat moral dacă ai făcut închisoare, pentru că oamenilor de place să îi judece mereu pe ceilalți, nevazănd căte probleme, neputințe și greșeli au ei, ba chiar considerându-se corecți. Se mai văzură în zilele urmatoare dar prezența lui îi făcea o greața imensă. În ultima zi o anunță.
– Ți-am rezolvat. Ai viză de Anglia. Poți să pleci când dorești.
– Mulțumesc. Vocea i se frânse și nu știa dacă să se bucure ori să plângă.
Se despărți din nou de Raluca, strângând din dinți și opindu-și lacrimile. ”Când oi mai vedea-o va fi domnișoară? De ce a trebuit să plătesc eu toate acestea?” Așteptă seara la hotel și pe urmă se gândi să facă o plimbare pe jos. Camera închisă îi pare sufocantă acum.
Lumina din amurg stingea într-o mare albăstrui-trandafirie ultimele fluturări de aripi ale zilei și se vedea pe sine ca pe un om venind de foarte departe. Se gândi că destinul i-a dat o nouă șansă. Intuiția îi spune că până la urmă problemele ei se vor rezolva dar cu ce preț? Rămâne de văzut pe ce cărări o va mai purta viața și cât de departe îi va purta pașii. Acum, ea urcă încet strada în pantă, pe care a ajuns fără să bage de seamă. Realizează că e în drum spre fosta ei casă, o vila căreia îi știa pe dinafară intrarea placată cu marmură galbenă, fiecare detaliu din poarta de fier forjat, interiorul, gradina cu gazon. Se întorcea ca și un făptaș la locul crimei, mânată de resorturi neștiute, hrănindu-se parcă din energia locului acela, retrăind pentru o clipă iubirea, bucuria, durerea si trădarea. Își aminti o secundă că el purta la încheietura mâinii o brățară neagră, cu noduri, primită de la ceva biserică. Cum poți să te rogi de iertare cand sufletul tau e viclean? De ce nu ne asumăm consecința propriilor fapte? Trase adânc aer în piept și se dezlipi de locul acela. Nu mai avea rădăcini. Ajunse în vârful străzii si vedea de acolo orașul cu luminile sale. Orașul cui? Sună și în câteva minute sosi si mașina.
– La aeroport, spune ea simplu. Plecă, fără să mai întoarcă privirea spre locurile acestea, dispărând ca o umbră în noapte, ca și când nu a fi fost pe acolo, odata, o femeie tânără, într-o rochie verde, ca vara.

Mai multe postări pe aceeași tema, Duzina de cuvinte, găsiți în tabelul lui Psi.

Duzina de cuvinte – Unei frunze de ceai


Poate parea ciudat ca uneori trebuie sa ne indepartam de tot ca sa ajungem in miezul lucrurilor. Asa am inceput sa ma indepartez de trecut ca sa ma pot uita linistita in urma. Apoi, m-am indepartat de viitor scufundandu-ma in consistenta fiecare secunde. Mi-am facut din cuvinte in izvor pe care l-am trimis singur in lume sa isi caute raul, fluviul si marea. M-am impiedicat in greseli si m-am ridicat dar nimic nu  putut sa ma opreasca din curs. Ca sa reusesti in viata nu trebuie sa fii bogat ci sa fii multumit la capatul unui drum. Si sunt. Privind in urma vad o multime de oameni dragi, intamplari, emotii si zbateri. Aceasta este adevarata bogatie pentru care trebuie sa lupti, nu pentru altceva.

Mi s-a spus atunci ca sunt o femeie puternica desi am inaintat cu fiecare pas traindu-mi spaimele la maxim. Nu am aratat asta nimanui, uneori nici macar mie. Si simt ca am reusit. Nu am inteles insa de ce femeile trebuie sa fie puternice, pentru a da viata viselor frumoase, ce le scanteie sub frunti. Nici nu stiu sigur daca sunt una dintre acele femei. Sant ganduri care ma framanta de o vreme incoace. I-am scris o scrisoare unei prietene, o femeie atat de frumoasa sufleteste si de speciala, repovestindu-i o pilda cu un intelept, care intrebase ceva despre esenta lucrurilor. Ce e mai puternic, un morcov, un ou sau o frunza de ceai. Inteleptul le-a pus pe fiecare ntr-un vas cu apa clocotita. Dupa putina vreme, morcovul s-a inmuiat, oul s-a intarit  iar frunza de ceai s-a pastrat colorand intreaga apa din vas. O marunta frunza are forta sa schimbe o multime de lucruri si se dovedeste a fi o esenta a vietii. I-am spus acelei prietene, “frunza mea de ceai”. Mi-a raspuns scrisorii mele si intreaga zi am fost marcata. Nu am putut scrie si m-am gandit la ea, la viata cumplit de grea pe care a dus-o si pe care o traieste cu demnitate. Mi-a scris asa:”m-am batut cu o lume intreaga sa fiu o femeie normala iar cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus cineva vreodata a fost acesta, ca sunt ca o frunza de ceai”. Am plans citind scrisoarea ei. Femeia aceasta, care care s-a zbatut “sa fie normala” nu  visat titluri de glorie ori avutii si pentru asta a trecut niste situatii de neinvins, este o femeie puternica. Sunt femei pe lumea aceasta, care se consuma in umbra, zbatandu-se pentru drumul pe care il au de dus. Ele merita pe deplin sa fie numite femei puternice pentru ca au reusit atunci cand nimeni nu le dadea nici o sansa. Draga mea frunza de ceai, iti multumesc pentru ca existi si pentru lectia de viata pe care mi-ai dat-o.

Aveti si voi in viata voastra cate o frunza de ceai?

 

Alte postari pe aceeasi tema le gasiti in tabelul de la PSI