Duzina de cuvinte- O lectie de o viata


E iarna si orasul e cufundat in intuneric. Pana si carciumile s-au inchis impartasind acea conspiratie a tacerii. Pe stalpi, din loc in loc, becuri palide imprastie cu zgarcenie lumina. Latratul unui caine mai sperie din cand in cand intunericul, vrand sa alunge fiinte, doar de el vazute ori simtite. Atarnata pe bolta ca un taler alb printre stele palpaitoare, luna imprastie o lumina alb, inghetata, facand sa scanteie mormanele de zapada, lasate ici si colo, pe trotuare. Strada aceasta, urca pana in varful Dealului, printre blocuri si se opreste in poarta unei unitati militare. In stanga si in dreapta pornesc doua alei. Cea din stanga, duce o la scoala de cartier. Aleea din dreapta, se continua in paduricea tanara, batuta zi si noapte de localnicii, care merg la gara, scurtand drumul ori la fabricile de conservare a legumelor.
Tanara urca strada, pas cu pas, clampanind strident cu tocurile fara flecuri ale cizmelor ei scalciate. Se infsoara strangnd pe langa ea un fas lung, imblanit. Parul ii cade in dezordine pana pe umeri si parca nu ii pasa. Ajunsa in varful strazii, o coteste pe aleea din dreapta aruncand priviri furise inapoi. Totu-i pustiu, nu e nimeni pe drum, doar pasii ei: pac,pac,pac!
Candentat, strident, ca un cutit pe sticla, zgarie cu tocurile bucatile de piatra cubica din pavaj, acoperite cu un strat lucios de gheata. Luna arunca lumini pe fata ei, si pe obrajii inrositi, se vad cararile a doua lacrimi impreunate sub barbie. Isi continua drumul spre padure, pe carare. Luneca si cazu langa o tufa de alun, inghetata, acoperita cu o dantelarie alba. Auzi zgomote, venind pe acelasi drum pe care venise si ea. Voci de barbati, pasi apasati, in puterea noptii. Se ridica speriata si o lua la fuga intrand in padure. Unul dintre barbati, ceru o tigara.
– Costele, cand ai fost ultima data in permisie?
– Saptamana trecuta.As fi stat acasa macar un an, dar datoria ca si raia. A trebuit sa ma intorc…Mai, voi ati auzit ceva?
– Pe frigul asta, la miezul noptii? Nici cainii nu latra. Unde ai auzit?
– In fata noastra, un sunet, adus de vant.
– Stati asa. Eu am auzit. Un mieunat de pisica. Hai sa vedem. Cine a avut suflet sa ii lase pe un astfel de frig, sa inghete?
– Pai, si ce faci cu ei?
– Ii lasam in scara unui bloc, poate se indura cineva sa ii creasca. Poate ca altii nu sunt asa de fara inima.
Barbatii, trei soldati in termen erau in patrula si aveau sector pe zona aceea. Sunetul se auzea, din ce in ce mai bine. Se apropiara de tufa de alun si ramasesera cu ochii atintiti, asupra ghemotocului din zapada. Privelistea era dincolo de cuvinte. Dintr-un ghiozdan de carton, vechi, ieseau manutele si capul unui pui de om. Rosu, aproape inghetat, cu ultimele lui puteri se chinuia sa scanceasca, strigand in felul lui, cu primele sunete din viata lui plapanda, dupa ajutor, nevrand sa paraseasca atat de repede, aceasta lume, in care abia a ajuns. Cele cateva zdrente din jurul sau nu il puteau feri de muscatura cumplita a frigului. Costel se descheie la haina, il lua in brate si il baga pe micut la caldura.
– Florine, du-te repede la poarta unitatii si cere sa ne dea o masina. Pana vine ambulanta trece multa vreme si cine stie ce ar putea pati! Intorcandu-se spre micut, incepu sa ii vorbeasca, de parca ar fi stiut dintotdeauna ce trebuie sa faca.
– Doamne, micutule, Dumnezeu ti-a dat zile! Esti un pustiulica foate norocos si nu voi uita noaptea aceasta, cat voi trai. Cine n-a avut minte si te-a lasat aici singur, in miez de noapte, pe gerul acesta?
O masina din unitate ajunge si ii preia de pe drum. In cateva minute ajung la spital, unde doctorul Dorneanu, ii preia imediat. Comandantul telefonase deja la Urgente si sectia de nou-nascuti era in fierbere, sa il salveze. Doctorul, un barbat la 50 de ani, inalt si carunt incepu sa il consulte. Se minuna de rezisenta si indarjirea cu care micutul se luptase sa traiasca.
– Baieti, i-ati salvat viata! Daca mai dura cateva minute era inghetat. E norocos.
– Tovarasul doctor, putem sa ii dam nume?
– Haideti sa va aud, zambi doctorul.
– Noi suntem trei in patrula, dar cum nu poate avea trei nume, ii dam unul. Vrem sa il cheme Florin.
– Florin sa fie! Intorcandu-se catre asistente. Ati auzit fetelor? Sa nu uitati. Micutul are deja trei tati si un nume. S-a nascut intr-un ceas cu noroc. Chiar daca nu are decat cateva ore, a primit deja cateva daruri importante.
Vestea baietelului abadonat in padure s-a raspandit repede in oras. Militia a inceput sa faca verificari. In cele din urma au gasit-o pe mama. O eleva de liceu, de 17 ani, speriata de amenintarile unui tata violent, care ii spusese ca o omora daca il face de rusine. De frica parintelui ei, un betiv agresiv pentru care principalul argument era palma grea, temandu-se sa nu fie alungata de acasa, si-a abandonat copilul in padure.
Simona ajunsese la spital. Il cunostea deja bine incat se simtea deja de-a casei. Ii stia mirosurile si forfota, si traia secvente de viata si de drame, odata cu ceilalti pacienti ale caror drumuri se intersecteaza aici. Venea des cand tatal ei facea cate o criza, chinuit de o boala veche trebuia sa se interneze. Auzise de povestea baietelului si era curioasa sa il vada, cum arata. Se duse la sectia de Nou nascuti si le ruga pe asistente sa il aduca. Micutul avea deja cateva zile. Acoperit de o paturica bej, legat strans, bebelusul dormea. Asistenta zambi. I-l dadu sa il tina in brate si se indragosti de el, pe loc. Fiinta asta atat de micuta a rascolit un intre oras.
– Ne-a dat tuturor o lectie de viata! Domnul doctor s-a minunat ca a fost posibil sa supravietuiasca, atat de mic, pe frigul acela.
– Doamna Batinas, as putea sa il infiez eu?
– Dumneavoastra? Dar nu aveti copii?
– Nu. Sunt singura si nu am copii. Locuiesc doar eu cu tata intr-un apartament. O sa am grija de el, ca altfel, cine stie ce se va intampla si pe unde va ajunge.
– O sa vorbesc cu domnul doctor. Cred ca e posibil si ar fi minunat sa aiba o mama care sa ii poarte de grija. Insa procedurile vor dura. Va trebui sa va pregatiti pentru asta.
– Nu e nimic. Am timp si rabdare. O sa fac tot ce trebuie.
Simona se desparti cu o strangere de inima de “copilul ei”. Urca scarile la interne si intra in salonul tatalui ei. Batranul statea sprijinit de perne.
– Cum esti azi, tata?
– Pai, cum sa fiu. Asa si asa. Asta noapte nu am putut dormi si am auzit cand a venit salvarea. Oamenii zic ca a fost un accident. Multe se mai intampla.
– Tata, vreau sa iti spun ceva. Am fost acum la Maternitate. Nu, stai linistit, eu nu am nimic. Vreau sa infiez baietelul acela, de saptamana trecuta. Sa am si eu un suflet langa mine, la batranete.
– Dar nu ti-a fi greu, draga tatii? Mai sunt si eu pe capul tau, si ai serviciu…
– Tata, nu e greu, o sa le fac pe toate, stai linistit. Nu tu m-ai invatat sa gandesc cu sufletul? Sufletul meu imi spune ca, trebuie sa am grija de micut.
– Atunci fa asa cum simti. Inseamna ca asa ti-e scris si asta nu poti sa schimbi.
Simona incepu un drum anevoios si dupa cateva luni, copilul era fiul ei. De primit, l-a primit acasa mai devreme. S-a chinuit mult cu el. Frigul ii afectase rinichii si prima data a stat in sezut pe la 5 ani. Recuperarea a fost anevoioasa. Dar ea a avut rabdare dumnezeiasca dar fiecare effort i-a fost rasplatit. Apoi, a venit vremea sa mearga la scoala. S-a dovedit a fi foarte inteligent. La terminarea liceului a reusit la medicina. S-a intors in oras, la spitalul care i-a fost prima lui casa, la sectia aceea, unde s-a renascut. Copiii de acolo, sunt legati sufleteste de existenta lui. In fiecare dimineata e cu ei si le zambeste cu blandete. Vieti noi si mici, care vor fi mari candva. Florin s-a facut un barbat frumos. E bland si rabdator, firea Simonei, de parca ar fi fost al ei, dintotdeauna.
Intors de la spital, opreste la florarie si cumpara un buchet de flori. Intra in casa si i-l ofera Simonei. O imbratiseaza si o saruta pe frunte.
– Pentru ce e asta?
– Pentru tine. Daca nu ai fi fost tu, si alti cativa oameni adevarati, clipa aceasta ar fi fost vesnicie pentru mine. Nu stiu cum am sa iti pot multumi ideajuns, vreodata.
– Imi multumesti in fiecare zi, pentru ca existi, baiatul mamei.

In Clubul Psi, in Duzina de cuvinte au mai postat:
Psi,
O fata naiva
Scorpio, Cita, Cammely,Vero, Carmen Dana vienela

Posted on 1 Iunie 2013, in Povestiri din Cartier and tagged , , , , , . Bookmark the permalink. 38 comentarii.

  1. Da, o lectie de viata pentru unii…si o poveste care poate ca exista si in realitate.

  2. Eu nu stiu de unde gasesti povestile astea. Sunt oamani care vad lucruri si oamani care vad poezia din lucruri. Tu esti din a doua categorie si azi, a doua oara, mi-ai facut pielea gaina.

    • Draga Dana, din viata. Am fost mereu fascinata de povestile oamenilor simpli si de dramele lor. Nu la nivel de barfa ci cautand sa le inteleg profunzimea trairilor. Eu simt oamenii cu sufletul si vad, dincolo de cuvinte si aparente.

  3. tulburătoare duzină astăzi la tine şi la cita.
    mi-au dat lacrimile. doar atât spun, că mi-au dat lacrimile.
    mulţumesc.

    • Nu am intrat inca la Cita. Ma duc imediat sa vad. Dramele sunt sub ochii nostri insa de cele mai mult ori nu le vedem. Ne minunam de ceva si apoi viata isi vede de cursul ei. Pe mine m-a emotionat si povestea tinerei de 17 ani pe care lumea a condamnat-o fara sa stie ce drama traia ea. Si copilasul care s-a straduit din rasputeri sa traisca intr-o lume ce l-a primit cu vitregie. Am toata admiratia pentru femeia aceea care l-a adoptat, singura fiind si cu un parinte bolnav de ingrijit.
      Ma bucur ca ti-a facut placere lectura.

  4. Gabriela, si pe mine ma tulbura povestile adevarate! Ele ne sunt reazem la vreme de cumpana!
    Si eu am lacrimat!
    Multumesc!

  5. Încă o poveste emoţionantă, cu sfârşit fericit! Începi să mă convingi că trăim într-o lume mai bună decât o credeam eu🙂

    • Draga Vero, scriind povestirile, mi-am dat seama ca tine ca, oamenii nu sunt rai. Ca multi dintre ei au un suflet mare si pot face lucruri incredibile.

  6. Asta-i in parte povestea mea si sufletului mic din mine.😦

    • Draga mea, nu tine suferinta ascunsa in tine. Povesteste despre ea si cere ajutor daca ai nevoie. Nu se stie cine, iti poate intinde o mana, exact atunci cand te astepti mai putin. Acorda-ti sansa aceasta tie si puiului tau pentru ca fiecare are dreptul la bucurie.

  7. Ai scris atatea povesti reale despre vecini, prieteni… Mai ai?

  8. Totusi, acest fel de relatie de recunostint apoliticasa formala a unui fiu adoptat catre mama lui, mie mi se pare oarecum ne-naturala, (desi e posibila poate in anumite culturi), pt ca un fiu adoptat asa de bebelus trebuie sa aiba cu mama lui de obicei acelsi fel de realtie ca un fiu natural…desi poate depinde de dac ai s-a sous de mic ca e adoptata sau nu si CUM i s-a comunicat acest lucru si cine i-a comunicat asta, pt ca e posibil cred ca a numiti copii mai sensibili, (si acest copil are dej aun teren de vilnerabilitate timpurie dataorit aabandonului in padure plus a bolii de cand era mic), deci un copil mai sensibil sa fi reactionat mai puternic negativ relativ la imaginea lor de sine atunci cand au aflat ca sunt adoptati, si asta sa le afecteze la randul ei relatia lor cu alti semeni oameni din jur, inclusiv chiarposibil si parintii adoptivi. Desiigur si aceasta amam adoptiva are tipologi aei specifica. Intr-un fel parca aducea oarecum cu un alt personaj despre care a povestit Vienela intr-o poveste recenta, acea fat aretrasa cu o relatie dificila cu tatal ei, dar desigur aceasta Simona e mai altfel, insa tot asa nu pare prea dezvoltata ea insasi, asa nici ca personaj, poate si ca personalitate, cine stie…adica per total mie povestea mi+a placut ff mult, si de fapt ce ziceam l ainceut ca nu mi se pare natura sau prea obisnuit er ade fapt punctul central care m-a intrigat si in jurul caruia am avut atatea intrebari…relatia acestui om cu mama lui in timp ce crestea, si cum de a ajuns el sa o trateze atat de formal si in fond de rece…poate ca incerca, far asa vrea, sa delimeteze o granita, pt ca poate aceasta mama Simona chiar isis dedicase intreaga viata numai lui, si nu se dezvoltase pe sine insusi chiar de loc, (sau asa reiese din poveste)…zau, cred ca povestea are ramificatii ff interesante despre care s-ar putea discuta, plus desigur e scrisa intr-un mod ingrijit…pe undev aam avut impresia ca e posibil ca asta sa fie poate un fragment asa dintr-o nuvela mai lunga de fapt, care insa nu a fost dezvoltata…zau, chiar in paralel cu subdezvoltarea personajului Simona…plus acest fiu care a supravietuit si a trecut prin toate are profesi achiar de medic, tamaduitor, reparator, care de fapt face un gest de taiere, de Adio, in aceasta poveste, asta e gestul ales de el…sincer cred ca povestea poate fi interpretata si discutata si la un nivel oarecum mai metaforic sau alegoric (nu stiu exact care e termenul corect), adica nu asa ff concret…mi se pare cev adestul de simbolist…nu stiu daca asa a fost expres sau asa a iesit, sau asa vad euu, pt ca eu mereu sunt mai atent decat media atunci cand vine vorba despre relatia unei mame cu fiul ei, nu stiu…

  9. Aoleu, sorry de typo ! Zau, de obicei incerc sa fiu mai atent ! Dar am scris asa destul de repede direct cum imi venea in minte, plus sunt cam nedormit !

    • Rudlph, observatile tale sunt corecte. Problema e cu spatiul de publicare. O poveste foarte lunga nu va fi usor de citit si majoritatea abandoneaza textele lungi..pe internet, ma refer. Cand o sa o public in carte, va fi altfel. Referitor la relatia baiatului cu mama sa, nu trebuie sa ti se para nefireasca. Ea a fost cultivata de Simona de la inceput. Nu uita ca a fost adoptat si adus acasa dupa cateva zile de viata, deci parctic, asa cum orice mama isi aduce copilul de la spital, la cateva zile dupa nastere. Pentru el nu era deloc nefireasca. Ea era mama lui.

  10. romanianstampnews

    Mulţumiri pentru rândurile aşternute.

  11. azi asi fi vrut doar sa rad, dar mi-au dat lacrimile
    ce-mi faci tu, Gabriela…

  12. Nu doar povestea e importantă, ci și felul în care a fost scrisă…
    Felicitări!

  13. Emoţionantă poveste de viaţă! Se întâmplă şi astfel de minuni, în jurul nostru. pentru că numai o minne l-a scăpat pe micuţul nou născut, de la o moarte cumplită. Nu trebie judecate aceste persoane, care aleg să nu crească n copil, dar nu pot să nu condamn cruzimea de a abandona o fiinţă atât de nevinovată şi neajutorată, în locuri unde viaţa îi este pusă în pericol. De ce moară, dacă tot i-ai dat viaţă? Mai bine îl laşi la spital, unde poate fi îngrijit sau la o instituţie de protecţie a copilului. Of, şi sunt atâţia copii care mor, bieţii de ei, abandonaţi prin tomberoane şi gunoaie….
    Nu trebuie să se întâmple aşa ceva.
    Ce şansă minunată a avut băiatul din poveste şi ce oameni minunaţi i-a scos Dumnezeu în cale!
    Foarte frumoasă poveste ne-ai dăruit, dragă Gabriela!
    Îţi doresc cu drag o duminică frumoasă!🙂

    • Toata lumea a condamnat-o pe tanara care l-a abandonat. Nu uita ca intamplarea se petrece in alte vremuri, cand lumea avea alte principii morale. In plus, ea traia sub teroarea un parinte violent care ar fi snopit-o in bataie si apoi ar fi alungat-o pe drumuri, cu copil cu tot. Probabil era speriata ca nu are unde sa se duca. E usor sa judecam din afara, e atat de greu sa traiesti ceea ce traiesc altii.

  14. Ai dreptate, Gabriela! Nimeni nu are dreptul să judece pe cel ce greşeşte, căci toţi suntem supuşi greşelii şi niciunul nu ştim când vom greşi şi cât de grea va fi greşeala. Voiam să spun că nu trebuie sub nicio formă să plătească pentru o greşeală, un sufleţel nevinovat! Fetelor ar trebui să li se spună la şcoală (dacă în familie n-o face nimeni!), că sunt atâtea variante mult mai convenabile, atunci când nu pot creşte un copil. Cunosc cazuri când au lăsat copilul la orfelinat, iar după câţiva ani s-au dus după el şi l-au luat acasă.

    • Mai mult decat atat, statul ar trebui sa aiba un sistem de ajutorare al acestor mame. Intamplarea s-a petrecut acum 30 de ani, dar situatia este neschimbata pana in prezent. Asistenta sociala ar trebui sa fie o institutie puternica, si sa se implice serios atunci cand oamenii au nevoie de ajutor.

  15. Bine ai zis „ar trebui”! Dupa 23 de ani de la Revolutie, am ramas cu asteptarile si cu dezastrul facut de atatia „patrioti”, care au distrus si ceea ce era bun, atat cat era, in tara asta. Asistenta sociala adevarata, inseamna sa-ti pese de oameni si de problemele lor. Cui sa-i mai pese in Romania de azi? Prea putini… Si uite asa se ajunge la gesturi disperate si regretabile, ca in intamplarea povestita de tine…

  16. Carmen Pricop

    Încă o poveste impresionantă, aşa cum m-am învăţat să găsesc aici. Mulţumesc!🙂

  17. Frumos final pentru aceasta poveste ce putea deveni una foarte trista.
    Si vecinii mei au un copil infiat…de la o fetiscana de vreo 16 ani parasita de baiatul cu care avea copilul iar familia ei nu a vrut copilul. Au fortat-o sa-l dea…O poveste aproape la fel de trista. Am si scris-o acum 2-3 luni…

  1. Pingback: Duzina de cuvinte- Lălăială urbană | Cățărătorii

  2. Pingback: Nu am dansat decât o vară | Iubesc Viaţa

  3. Pingback: Duzina de cuvinte (2)- Cele doua Ioane | Insemnari ...

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: